Chapters
 

A doua casă

În penitenciarele din România trăiesc 30.000 de deținuți. Jumătate dintre ei sunt recidiviști. Te-ai întrebat vreodată de ce au ajuns aici?

Articol in englezaenglish

Încăperea miroase a sarmale și a transpirație. Geamurile mici, construite prea sus, aproape lipite de tavan, nu aerisesc respirațiile celor 12 bărbați care împart camera. Patul și sub-patul dezvăluie universul fiecărui deținut – haine, fotografii, aparate de ras, caserole de mâncare, pantofi, sacoșe de rafie. Un bărbat îmi oferă un scaun pe care-l acoperă cu un prosop. Mă așez.

Nelu Mărcuș înșiră pe covorul pătat cu grăsime și noroi cărțile sale prețioase, pe care le păstrează într-o cutie din lemn. Sunt cărți religioase împărțite în penitenciar de diverse secte care-i vizitează pe deținuți. Nelu le-a citit pe toate de mai multe ori; bărbatul de 45 de ani a absolvit Facultatea de Teologie în timp ce era închis la Penitenciarul din Baia Mare. Până acum a fost condamnat de 16 ori, ceea ce înseamnă că și-a petrecut cea mai mare parte din viață în închisoare.

Colegii lui Nelu stau pe paturi – în toată încăperea sunt doar două scaune – și se prefac că ne ignoră. Din când în când le scapă câte o privire curioasă. „De ce vorbiți numai cu Mărcuș? Ăla e un turnător“, mi-a șoptit un deținut când traversam holul spre camera lui Nelu. Recidiviștii care „au făcut pușcăria“ de mai multe ori sunt considerați de ceilalți oamenii gardienilor: n-ar fi supraviețuit atâta vreme aici fără să-i denunțe pe cei cu telefoane mobile sau cu alte lucruri interzise.

Nelu are părul lung și alb, strâns în coadă, și poartă ochelari cu rame subțiri. E îmbrăcat într-o geacă de motor, cu inscripția Harley-Davidson pe spate, și e încălțat în boncanci militari. Vorbește tărăgănat, cu voce domoală. Mă trag mai aproape de el ca să-i aud toate cuvintele.

Oaia neagră

2014-02-06-11-56-33.jpg

Ioan Vasile Mărcuș s-a născut la Baia Mare într-o familie cu nouă copii. Mama lor, care lucra ca infirmieră, a născut patru perechi de gemeni. Ceaușescu i-a dat o medalie de mamă eroină, povestește Nelu, și a botezat ultima pereche de gemeni.

Tatăl lui Nelu era șofer și atunci când se întorcea de la muncă și parca mașina în fața blocului de pe strada Basarabia, copiii și mama lor înghețau de frică. Cei nouă copii erau bătuți cu palmele, cu pumnii, cu picioarele și curelele. „Dacă greșea unul, ne lua pe toți și ne încolona, iar noi dădeam vina unul pe altul“, povestește Nelu. Tatăl îi bătea pe toți până când afla cine e vinovatul. După ce-l găsea, ceilalți copii trebuiau să-l pedepsească. „Dacă primeam zece curele de la tata, ni se dădea cureaua în mână să i le dăm înapoi celui care recunoștea“, spune Nelu. „Și dacă nu dădeam bine cu cureaua, primeam dublu.“ A simțit asta pe pielea lui atunci când a refuzat să-și lovească fratele geamăn.

Mama era bătută laolaltă cu copiii ei. „Fiind familie așa numeroasă nu a putut mama să se despartă de el“, spune Nelu. Și, de frică, nu a putut nici să le ia apărarea copiilor ei care erau loviți cu palmele și picioarele, mușcați de urechi și de degete. „Mai venea poliția din cauză că dădeau vecinii telefon. Dar nici unul nu zicea vreodată: «Domn’e ne-a bătut și de-aia e gălăgie».“

©Cosmin Bumbutz. All rights reserved. www.bumbutz.ro
„Dacă primeam zece curele de la tata, ni se dădea cureaua în mână să i le dăm înapoi celui care recunoștea. Și dacă nu dădeam bine cu cureaua, primeam dublu.“

Dintre toți copiii familiei Mărcuș, Nelu a fost cel mai neastâmpărat, așa că el lua bătaie cel mai des. „Tata îmi spunea că nu sunt bun de nimic, că îs rău, că îs blăstămat“. Într-una din zile, părintele său l-a spânzurat de la etajul trei cu capul în jos și i-a spus: „Eu te-am făcut, eu te omor“.

La 13 ani, Nelu a fost condamnat pentru complicitate la tâlhărie și dublu omor. A ieșit din casa de corecție la 18 ani, iar tatăl său nu l-a mai primit înapoi acasă. Nu avea din ce să trăiască, așa că a furat. A fost prins și închis, apoi eliberat, apoi închis din nou. Până la vârsta de 45 de ani a fost condamnat pentru tâlhărie, omor, proxenetism, vătămare corporală – nici el nu-și mai aduce aminte de toate. „Îs o fire mai impulsivă, comportamentul și firea mea a fost influențată chiar de tatăl meu“, spune el. Nelu are doi copii gemeni, un băiat și o fată care au acum în jur de 25 de ani, dar pe care nu i-a mai văzut de când erau mici.

Nelu a crescut într-un bloc comunist de pe strada Basarabia din Baia Mare. Clădirea înnegrită de ploi are acum o culoare incertă. Din loc în loc au apărut geamuri termopan și câteva aparate de aer condiționat. Pe balconul unde a locuit familia Mărcuș sunt întinse la uscat câteva cearșafuri, iar la geam atârnă un ghiveci fără flori. Pereții din beton adăpostesc acum alte istorii de familie – în urmă cu câțiva ani, părinții lui Nelu și o soră care încă locuiește cu ei s-au mutat în alt cartier.

Am strâns informații despre familia Mărcuș de la mai mulți oameni din Baia Mare care nu au vrut să fie citați. Întrebările noastre s-au izbit de suspiciunea oamenilor care nu înțelegeau de ce ne interesează o astfel de poveste.

©Cosmin Bumbutz. All rights reserved. www.bumbutz.ro

Unul dintre cei nouă copii ai familiei a murit când era adolescent după ce a căzut dintr-un copac. La gădiniță, Nelu și frații săi îi mușcau pe ceilalți copii de mâini și de degete, ne-a povestit o femeie al cărei fiu a fost coleg cu ei. Un alt frate ar fi încercat să se sinucidă în urmă cu un an, iar altul locuiește într-un bloc de garsoniere și vara bea bere pe treptele din fața magazinului de la parter.

Singurul membru al familiei cu care reușim să luăm legătura e sora mai mică a lui Nelu, o femeie de 35 de ani care încă locuiește cu părinții. O găsim la serviciu, la florăria din Centrul Comercial Maramureșul. Margareta mă conduce într-un depozit plin cu flori, printre buchete, ghivece și petale împrăștiate pe ciment. Mirosul dulceag mă năucește. E mică de statură, tunsă scurt și băiețoasă în gesturi. Vorbește firesc, de parcă ar fi așteptat demult să vină cineva și s-o întrebe lucrurile acestea.

„Eu nu zic că tata nu a fost sever, că doar eram nouă, trebuia să ne-ndrume“, spune Margareta. „Dar de bătut, așa, nu ne maltrata. Ne trăgea de urechi, de perciuni, dar că ne voia binele. Mai mult pe băieți îi atingea.“

Tatăl lor a început să bea mai des după ce unul dintre băieți a murit la 14 ani, spune Margareta. „Atunci nu că devenea violent, dar mai înjura, blestema, trântea de unul singur. Le dădea impresia vecinilor că se luptă cu cineva.“ Își iubește tatăl, iar părintele ei e un model pentru ea. „Toți am ajuns bine, cu mastere, cu facultăți, doar ne-a îndrumat pe drumul bun. Doar unul, oaia neagră, cum se spune, e la pușcărie.“

Poezia Tâlharul recitată de Nelu Mărcuș.

Protecția și statul

2014-02-06-11-46-25.jpg

Am făcut zeci de interviuri cu adulți care vorbeau despre bătăile pe care le-au încasat în copilărie. Însă bărbații aceștia – hoți, violatori, criminali, scandalagii – au ceva incomod în fragilitatea lor. Agresivi, șmenuiți, șmecheri, „urși“ analfabeți sau oameni cu carte, deținuții vorbesc fără dramatism despre palme, curele, pumni și picioare. Mulți spun că au meritat bătăile pe care le-au primit, că au fost răi de mici.

„Un copil de patru ani pe care îl lovești pentru că a stricat o jucărie, și-a murdărit hainele sau refuză să mănânce și căruia îi spui că faci asta pentru că e rău și merită te crede pentru că tu, părintele, ești centrul universului lui“, explică Diana Stănculeanu, psiholog la Salvați Copiii. „De-asta ajungem să credem că meritam să fim bătuți.“

„Nu trebuie să fii mare psiholog ca să realizezi că acei copii poartă ura unei suferințe nemeritate pe care o proiectează asupra celorlalți ca o formă de răzbunare.“

Psihologii și educatorii care lucrează cu deținuții spun că cei care au suferit abuzuri în copilărie au o stimă de sine scăzută, suferă de anxietate și depresii și că, adesea, au răbufniri violente. „Nu trebuie să fii mare psiholog ca să realizezi că acei copii poartă ura unei suferințe nemeritate pe care o proiectează asupra celorlalți ca o formă de răzbunare“, spune antropologul Vintilă Mihăilescu.

Educația prin bătaie este motivul pentru care copiii de astăzi sunt foarte agresivi, crede Diana Stănculeanu, psiholog la organizația Salvați Copiii. „Așa cum copiii învață de la noi, adulții din jurul lor, să se spele și să meargă la școală, la fel învață de la noi și cum să se comporte cu ceilalți.“

Însă deținuții care au suferit abuzuri în copilărie se feresc să discute despre aceste lucruri deoarece le e teamă că vor fi stigmatizați, explică Angela Kozma, psiholog la Penitenciarul Baia Mare.

E greu de stabilit în ce măsură abuzul din copilărie a influențat comportamentul deținuților, spune Angela Kozma. „Însă violența ne dă modele de comportament: învățăm că așa se rezolvă lucrurile, prin bătaie, iar în momentele critice asta punem în aplicare“.

De aproape un an auzim, înregistrăm, derulăm înainte și înapoi povești despre copilării întunecate: pe C. N., părinții l-au legat de pat cu o sârmă. I-au bătut, pe el și pe fratele lui, cu furtunul de la mașina de spălat. Alexandru Danu a stat trei luni în spital după ce tatăl lui l-a lovit în cap cu o bucată de fier.

Marius Crăciun și ceilalți patru frați ai săi luau bătaie de la tatăl lor, miner în Baia Mare, de fiecare dată când acesta se întorcea beat acasă. Pe mama lor o bătea „până nu i se mai vedeau ochii în cap“. Situația a durat câțiva ani până când femeia s-a hotărât să-și ia copiii și să se mute la Satu Mare. Pe Marius, care era atunci în clasa a cincea, nu l-a mai înscris la școală.

„Violența ne dă modele de comportament: învățăm că așa se rezolvă lucrurile, prin bătaie, iar în momentele critice asta punem în aplicare.“
2014-02-06-11-32-471.jpg

Anul trecut, Poliția Română a înregistrat aproape 5.000 de cazuri de violență în familie, dintre care 115 au fost crime, iar 73, tentative de omor. Însă aproape 75% dintre cazurile de violență domestică nu sunt declarate la noi: victimele nu știu că pot cere ajutor, le e rușine sau locuiesc într-o comunitate mică în care bătaia e acceptată social.

Deși în România există o lege care interzice încă din 2004 orice formă de violență împotriva copiilor, un studiu făcut de Salvați Copiii în 2013 arată că aproape jumătate dintre părinți își bat copiii. De zece ani, de când există această lege, Diana Stănculeanu a văzut numeroase cazuri de părinți care-și băteau copiii, dar foarte rar aceștia au fost trași la răspundere pentru asta.

Una dintre problemele pe care le întâmpină instituțiile este numărul mic de angajați care trebuie să se ocupe de un număr mare de cazuri. „Asistenții sociali care ar putea să facă anchete, să meargă în familii, să vadă ce se întâmplă acolo, au cazuri care așteaptă de luni de zile“, spune Stănculeanu.

În comunitățile vizitate de noi, asistenții sociali angajați la Primărie sunt fie depășiți de numărul mare de probleme sociale din comunitate, fie nu se implică în cazurile de violență domestică. Ca să dovedească că un copil e bătut de părinții lui, ei trebuie să-i facă certificat medico-legal: asta înseamnă să-l ia din familie și să-l ducă la un spital din orașul apropiat. De cele mai multe ori, Primăria nu are bani pentru deplasări.

Pe de altă parte, polițiștii se plâng că nu au suficientă autoritate. Atunci când sunt chemați prin 112, polițiștii trebuie să decidă la fața locului dacă sunt puse în pericol viața și integritatea unei persoane. Pentru că după ce intră în locuință, proprietarul îi poate da în judecată sau poate face o plângere împotriva lor. Chiar dacă polițiștii nu pățesc nimic, ei sunt anchetați câteva săptămâni și puși să completeze tot felul de hârtii.

Dacă vecinii ar accepta să fie martori, atunci ar putea pătrunde mai ușor în locuință și ar fi protejați în fața legii. Însă oamenii nu vor să fie martori pentru că se tem de birocrație, explică Aurelian Bocan, purtător de cuvânt la Poliția Capitalei. „Cred că legea din 2004 poate fi bine pusă în aplicare printr-o modificare adusă statutului polițistului“, spune el.

Gabriela Coman, președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), a coordonat elaborarea Legii 272/2004 privind protecția drepturilor copilului. Ea e de părere că legea e foarte bună și nu trebuie modificată. „Legea îți dă cadrul, iar mai departe îți trebuie actorii care s-o implementeze și resursele umane și financiare“, spune Gabriela Coman.

O viață de pușcăriaș

2014-03-04-15-53-51-2.jpg

Petrișor ne sună când are bani pe cartelă sau când vreun coleg de-al lui face rost de telefon mobil. Prima oară n-am înțeles ce voia de la noi: nu ne-a cerut bani, nu ne-a cerut țigări. L-a rugat pe Cosmin să-i pună la poștă niște portrete cu el pe care să le trimită unei fete. Din cauza că gardienii au găsit telefonul mobil, de pe care sunase și Petrișor, a fost mutat de la regimul închis la cel de maximă siguranță. Băiatul ne căuta doar pentru că nu avea cu cine să vorbească.

Petrișor Pârvoiu, care are acum 21 de ani, face pușcărie de la 15. Toate condamnările le-a primit pentru bătaie. A fost închis întâi la Penitenciarul pentru Minori și Tineri (PMT) de la Craiova (acolo unde l-am cunoscut), apoi, când a făcut 21 de ani, a fost mutat la Drobeta-Turnu Severin, la adulți. Dar pentru că a încălcat mai multe reguli, acum Petrișor s-a întors la Craiova, la Penitenciarul de Maximă Siguranță.

A crescut de la șapte ani într-un centru de plasament din Băbeni, județul Vâlcea – a ajuns aici după ce a fugit de-acasă de mai multe ori de frica tatălui său vitreg. Când Petrișor avea trei ani, bărbatul l-a lovit cu piciorul și i-a spart dinții. De câteva ori l-a dat afară desculț în zăpadă. L-a bătut cu frânghia de la tractor udă de motorină. L-a bătut cu palmele și cu picioarele. „O bătea și pe mama, dar nu în halu’ în care mă bătea pe mine“.

Mama lui nu îi lua apărarea, iar de multe ori îl lovea și ea. „«Fir-ai al dracu’ de nenorocit», «Fir-ai al dracu’ de turbat». Nu era zi de la Dumnezeu să nu zică „«Fir-ai al dracu’»“, povestește Petrișor. Când a ajuns la orfelinat s-a simțit „de parcă a ajuns în Rai“: „Toată lumea mă asculta, toată lumea avea ceva bun pentru mine“.

La 15 ani a fost închis la Centrul de Reeducare Găești – aici a făcut clasa a V-a și a VI-a. După trei ani a fost eliberat și s-a dus la Fetești, unde s-a angajat măcelar. Ramona, iubita lui, a stat cu el o perioadă. În timpul unei certe, Petrișor i-a tras un pumn, iar fata a ajuns la Urgență, unde doctorii au operat-o la un ochi. Nu a depus plângere, așa că Petrișor a scăpat de pușcărie.

©Cosmin Bumbutz. All rights reserved. www.bumbutz.ro
Când Petrișor avea trei ani, bărbatul l-a lovit cu piciorul și i-a spart dinții. De câteva ori l-a dat afară desculț în zăpadă. L-a bătut cu frânghia de la tractor udă de motorină. L-a bătut cu palmele și cu picioarele.

Însă, la scurt timp, în timp ce era într-un bar din Fetești, s-a certat cu un băiat de vârsta lui. „Am zis: «Doamne, știu că mă duc la pușcărie, dar eu îi dau una»“, povestește el. „I-am dat una între ochi. A doua zi era cusut de aicea până aicea. M-am predat la poliție singur și am luat trei ani jumate. După care a mai venit un mandat de patru ani (n. red.: condamnare cu suspendare), tot pentru bătaie“. Petrișor a primit șapte ani și jumătate de detenție.

Firea lui agresivă se citește în fiecare frază sau gest de-a lui. Strânge pumnul chiar și atunci când vorbește despre Dumnezeu: „Dacă se contrazice cineva cu mine cu religia eu sunt în stare să dau în cap“.

Petrișor seamănă cu James Dean: are un corp de sportiv, un chip cu trăsături dure, atrăgătoare, și își aranjează părul cu gel (în penitenciar a făcut un curs de frizer și el e cel care-i tunde pe deținuți). E vesel și glumește tot timpul: pentru că îl imită perfect, e poreclit „Becali“. Știe poezii, are voce frumoasă și poate imita pe oricine, iar la PMT făcea parte din trupa de teatru. „Eu sunt un om caterincos; când nu sunt eu în cameră, ăștia se plictisesc“.

La fel ca alți recidiviști, Petrișor pare împăcat cu destinul lui și cu viața de aici. „Mie mamă și tată mi-e pușcăria“, spune adeseori. S-a obișnuit cu gardienii și cu deținuții, a învățat cine-i sunt prietenii și cine dușmanii, știe să se protejeze și „să-și facă pușcăria“.

Material realizat în cadrul unei burse oferite de Centrul Carter şi Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată avem nevoie de susținerea ta. Abonează-te la vederi sau cumpără printuri în ediție limitată. 

publicat pe 22/10/2014 la ora 00:29
read more:

2 Replies

  1. foarte impresionat ce ati inceput sa faceti .va admir initiativa.spor si succes in continuare

    • Mulțumim pentru feedback. O să publicăm curând și alte materiale din seria Cicatrice, așa că ne bucurăm că ne urmăriți.