„Aveți grijă de copii“ (partea I)

Copiii stau nemișcați în microbuz și se uită pe geam la adulții care au venit să-i întâmpine îmbrăcați în zâne, cu cordeluțe cu urechi și mustăți desenate pe față. Boxa vibrează și voluntarii aplaudă, strigă și dansează. Copiii fragili și slăbuți nu știu ce să facă. Mișu – Mihaela Călinoiu, coordonator la MagiCAMP – urcă în mașină și-i invită pe copii să coboare: gata, au ajuns în tabără. Are pe cap o cordeluță cu urechi de ren și copiii o privesc cu neîncredere.

Oncopediatrul Polixenia Stancu coboară din microbuz și mă caută cu privirea. Mama nu mai vede așa de bine în ultimul timp din cauza cataractei, dar, dacă o întrebi, n-o să recunoască. A venit împreună cu nouă copii de la secția de Oncopediatrie din Craiova, pe care i-a tratat de leucemie, cancer și anemii severe, și cu două dintre asistentele cu care lucrează, Carmen Cernea și Marga Mirea. Mama are 72 de ani, dar încă lucrează pentru că e singurul oncopediatru din Oltenia.

Grupul gălăgios de voluntari și copii trece pe lângă biserică și intră într-o curte îngrijită, cu șezlonguri și iarbă proaspăt tăiată. MagiCAMP este în satul Brănești, județul Dâmbovița, în curtea părinților lui Vlad Voiculescu, fostul ministru al Sănătății din guvernul tehnocrat. În vara lui 2014 au venit aici primii 31 de copii, iar Melania Medeleanu și Vlad, fondatorii taberei și ai asociației cu același nume, nu-și imaginau că proiectul lor va crește atât de mult și că în vara lui 2018 vor veni la MagiCAMP 280 de copii a căror copilărie a însemnat mai mult suferință decât joacă: copii cu cancer, cu arsuri grave, care au pierdut pe cineva drag sau care provin din familii sărace.

Voluntarii, copiii, echipa de organizatori, oncopediatrul și asistentele se strâng pe terasă, la umbră. Toată lumea se prezintă și joaca începe. Doamna doctor e doamna Pastiluță, doamnele asistente sunt doamnele Siropel, fotograful și videograful sunt domnul Foto și domnul Video, iar mama tuturor, cea care le gătește, îi iubește și îi ceartă pe toți, adulți și copii deopotrivă, este doamna Polonic – Florența Ilie, manager de proiect la MagiCAMP în timpul anului și șefa bucătăriei și a curățeniei vara, în timpul taberelor.

În fiecare duminică, la MagiCAMP vine o grupă nouă de copii și o grupă nouă de voluntari care se joacă împreună timp de o săptămână. Voluntarii sunt cei care-i trezesc pe copii, îi ajută să se spele și să se îmbrace, le pun în farfurie, le alină dorul de părinți, îi ajută să-și rezolve micile conflicte și să respecte regulile, dansează cu ei, intră în piscină, le pun șepcile când e soare, îi dau cu cremă de plajă, îi îmbrățișează – iar aici sunt multe îmbrățișări –, le șterg lacrimile, îi încurajează în parcul de aventuri, le spun mereu că sunt minunați și că trebuie să aibă încredere în ei, îi duc la culcare și le citesc povești, închid lumina și îi sărută de noapte bună.

Echipa de organizatori din care fac parte Mihaela Călinoiu, Melania Medeleanu, Bogdan Ciuhat, Mona Călinescu, Mirel Dolofan, doamna Polonic și ajutoarele ei din bucătărie, frații Amina și Najah Alchihabi, Sorin Buduleanu și Ioana Paraschiv, șefii distracției la MagiCAMP, sunt cei care muncesc și care te fac să crezi că ei, de fapt, se joacă.

„La MagiCAMP poți să te faci de râs“ – o să aud asta de multe ori pe parcursul taberei. Aici nu te judecă nimeni și e singurul loc în care vii oficial ca să te joci. Cei 21 de copii sunt pacienții mamei mele de la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, câțiva copii de la Institutul Oncologic București și opt copii din familii modeste. Unii dintre ei, cum sunt Alex din Ciupercenii Noi și Andrei din Slatina, n-au mai fost niciodată într-o tabără și sunt copleșiți de frenezie, de zgomot și de atenția adulților care și-au luat o săptămână de concediu ca să se joace cu ei.

După începutul cu muzică și veselie, urmează partea cea mai grea: nimeni n-are voie în tabără cu telefonul mobil. Aici toată lumea se joacă, dansează, merge în parcul de aventuri și socializează, nu face scroll pe un ecran. Telefoanele și încărcătoarele copiilor stau în pungi cu etichete, iar copiii le primesc o jumătate de oră în fiecare seară ca să-și sune părinții. Cele mai revoltate sunt fetele de 14-15 ani. Bianca se bosumflă, își încrucișează brațele pe piept și spune: „Urăsc locul ăsta!“.

Pe pereți, în camerele copiilor, sunt desenate ciupercuțe, bărcuțe și copăcei și, dacă-l întrebi pe vreunul dintre ei unde stă, o să-ți răspundă „La copăcei“ sau „La bărcuțe“ sau „La ciupercuțe“. Încăperile sunt luminoase și lenjeria de pat e cu ursuleți, inimioare, elefanți și steluțe. Pe hol e o bibliotecă cu cărți pentru copii și canapele pe care poți să te așezi să citești, dacă vrei. Vizavi de bibliotecă, pe perete, sunt agățate două panouri cu buzunare din material textil, iar pe buzunare sunt etichete cu numele tuturor celor din tabără. Aici e poșta MagiCAMP, unde toată lumea lasă și primește mesaje: „Ai fost curajoasă azi“ sau „Mulțumesc pentru complimente“ sau „Îmi place de tine“ sau „Ești prietenul meu cel mai bun“ sau „N-am vrut să te supăr“ sau „Ești o persoană foarte drăguță la suflet“.

Voluntarii îi ajută pe copii să despacheteze și să-și pună lucrurile în cuferele de lângă pat. O parte dintre ei nu au baie acasă, așa că voluntarii le arată de unde se trage apa și cum se folosește dușul.
— Să spuneți dacă aveți nevoie de ajutor la spălat pe cap.
— Eu mă spăl peste tot, dar nu știu pe cap.
— Și ne lași pe noi să te ajutăm?
— Da.
— Tu ai telefonul cu tine?
— Nu, nici voluntarii n-au voie cu telefoane mobile.
— Azi mergem la piscină?
— Verifică ce are Simona.
— Trei perechi de pantaloni, nu are costum de baie, dar o să-i dăm noi. Prosop…
— Pastă de dinți și periuță, gel de duș e la baie, șosete și tricouașe.
— Să facem împreună regulile camerei. Cine a spus prima regulă?
— Să nu ne certăm.
— Să nu începem cu „nu“. Să fim prietene bune.
— Să nu ne jignim.
— Să vorbim frumos una cu alta, da?
— Să respectăm programul.
— Mie nu-mi convine să dorm după-amiaza.
— Nu trebuie, poți să citești o carte.
— Azi mergem la piscină?
— La ce oră e culcarea?
— La ce oră e trezirea?
— Ce facem acum?
— Unde mergem mâine?
— Când vorbește o persoană, așteptăm să termine.
— Cu telefonul nu prea-mi convine.

Tabăra începe cu trei zile de ploaie, așa că voluntarii și copiii se joacă în sala de sport. Sorin și Ioana, șefii distracției, fac experimente științifice, desene, proiecții de film, dansuri, jocuri cu mingea și un campionat neoficial de ping-pong. Când se oprește ploaia, ies în curte și joacă badminton și volei. Copiii sunt încă timizi, dar s-au împrietenit între ei și s-au atașat de voluntari. Pentru mulți dintre ei, totul e nou: jocurile, piscina, regulile, cele trei mese în fiecare zi.

Alexandra e cea mai tăcută și retrasă dintre adolescente. Are 13 ani și e diagnosticată cu anemie ereditară Minkowski-Chauffard, la fel ca mama și ca sora ei de 10 ani, Lavinia. Cele două fete sunt din Giurgița, județul Dolj, și în primele zile de tabără nu s-au desprins una de alta. Mama lor i-a zis Alexandrei să aibă grijă de Lavinia și Laviniei să asculte de Alexandra, așa că sora mai mare are grijă să-i aducă hanoracul atunci când se face răcoare.

Alexandra și Lavinia au crescut fără tată, care a plecat în Italia când erau mici. Doar Alexandra și-l mai amintește, Lavinia era prea mică. Au încercat să țină legătura cu el, dar atunci când îl sunau le spunea că are treabă și că nu poate să vorbească. Acum nu mai știu nimic de el, dacă s-a recăsătorit, dacă mai are și alți copii, dacă e tot în Italia sau s-a întors în țară.

De când au fost diagnosticate, surorile au petrecut multe săptămâni în spitalul din Craiova, unde au făcut transfuzii și Lavinia a fost operată. Mama lor a stat alături de ele în spital și și-a pierdut serviciul. Nu le-a lăsat însă pe fete să rămână în urmă cu școala. „Chiar dacă eram în spital, temele tot mi le făceam“, spune Alexandra. „Dacă aveam branula în mână, îmi scria mami și recuperam tot, pentru că nu aveam ce să fac în spital“. Alexandra a terminat anul acesta clasa a VII-a cu media generală 8,86.

Atunci când mama lor se simte rău, sora cea mare are grijă de gospodărie: ea face curat, mătura casa și dă de mâncare la păsări. Alexandra e sora cea mare și la MagiCAMP – deși nu e cea mai mare ca vârstă, le îmbrățișează pe toate fetele din cameră înainte de culcare ca să nu le fie frică.

Într-una din seri, Petruța a zis „Să ne citească jurnalista povestea“ și eu am ascultat-o. Pentru că fragmentul din Toate pânzele sus! pe care l-am citit le-a plictisit, dar nu le-a adormit, am ales din bibliotecă o carte de Frații Grimm. Pe măsură ce citeam despre cada plină de sânge în care era o fată omorâtă de vrăjitor, am început să transpir, să mă bâlbâi și să inventez o poveste paralelă. Fetele mai mari și-au dat seama că cenzurez povestea și au protestat, Petruța a zis „Mie mi-e frică“ și toate s-au înghesuit la Andreea în pat, dar Alexandra a spus „E doar o poveste și mâine mergem la piscină“.

După ce copiii se duc la culcare, voluntarii și organizatorii se strâng în sala de sport și fac planul pentru a doua zi. Plouă sau e soare? Dacă nici mâine nu-i ducem la piscină, vor fi dezamăgiți. Au fost probleme azi? Mereu sunt probleme cu adolescenții. Când mergem în parcul de aventuri? Cine cu cine s-a împrietenit? Lui Alex îi place de Mihaela. Bianca iar s-a bosumflat azi. A fost prea obositor? A fost plictisitor? Își scriu bilețele? Ce au zis fetele? Ce au zis băieții?

Dimineața, la micul-dejun, pe masă sunt pregătite platourile cu crenvurști, șuncă, brânză, roșii, ardei și castraveți proaspeți. „Punem câte un produs din fiecare și, dacă mai dorim, adăugăm“, spune doamna Polonic. La MagiCAMP, resursele nu se irosesc: mâncarea nu se aruncă, luminile nu stau aprinse degeaba, iar gunoiul se reciclează. Copiii și voluntarii lipesc etichete cu numele lor pe sticle și le reumplu cu apă din bidon, ca să nu arunce zilnic zeci de sticle de plastic de 0,5 litri.

Astăzi a ieșit soarele, așa că toată lumea merge la piscină. Voluntarii îi dau pe copii cu cremă de protecție solară, copiii nu mai au răbdare și nu vor să-și pună șepcile, dar nimeni nu intră în apă fără șapcă, la intrare e un morman de papuci colorați și desperecheați, Sorin a adus boxa pe care o ia cu el peste tot, țipetele de bucurie ale copiilor umplu piscina mică, prosoape, colace și saltele gonflabile sunt aruncate peste tot, doamna Polonic a pregătit o gustare cu pepene rece, dar nimeni nu iese din apă ca să mănânce, voluntarii și copiii se joacă cu mingea, un joc fără reguli și fără punctaj, dar cu multe râsete.

E liniștitor să-i vezi pe copiii aceștia râzând. Să-i vezi alergând, țipând, sărind în apă, bosumflându-se și împrietenindu-se. Să-i vezi că se revoltă, se supără, nu ascultă, apoi ascultă, le pare rău și o iau de la capăt. Pentru ei, copilăria nu a însemnat doar boală, ci și ani pierduți de la școală și de la joacă, singurătate, părinți îngrijorați și un șir nesfârșit de „Să nu“. O săptămână departe de îngrijorarea părinților le oferă puțină independență, încredere în ei și prieteni noi.

Bianca e o fată sensibilă și frumoasă, cu două cozi negre, lungi și groase. Are 15 ani, este din Balș și anul acesta a terminat clasa a VII-a cu media 9,60. E talentată la desen și face cursuri în fiecare joi și vineri cu Cătălin Mihalache, „tipul ăla care a câștigat la Românii au talent după ce a desenat cu mâinile, cu picioarele, cu gura și cu spatele“.

La nouă ani, Bianca a fost diagnosticată cu osteosarcom, un cancer de oase care apare mai des la copii și adolescenți. „Un doctor din Slatina mi-a zis că am cancer, dar că nu e sigur, să mergem la București“, povestește Bianca. „Ne-au plimbat prin două spitale și m-au băgat pe citostatice. Și doctorul a venit la mine în salon și mi-a zis: «Tu de ce mai stai cu părul ăla în cap, nu știi că o să-ți cadă tot?». Aveam părul mai lung decât îl am acum. Aia a fost cea mai mare traumă, am intrat în depresie că vedeam că-mi cade părul și într-o zi m-am dus la baie și mi l-am smuls pe tot din cap.

Îmi amintesc bine tot. M-a șocat cum se purtau cei din București: foarte urât, foarte cu dispreț. Îi spuneau lui mama că n-au ce să-mi facă: «Noi n-avem ce să-i facem, nu știm mai mult». Noi prinseserăm o doctoră care avea cancer la sân și ea nu-și făcea tratamentele la noi în țară, mergea în Franța, și când venea și era de gardă n-avea voie nimeni să iasă afară pe hol și s-o deranjeze. Și o dată îi spunea mamei că a doua zi nu știu ce trebuie să fac și i-a zis «De ce te uiți la mine ca proasta?». Foarte urât vorbeau cu noi.

În București era oribil – e mai curat la noi, la Craiova, decât la București. Oribil. Și infirmierele vorbeau atât de urât acolo. Îmi băgaseră mâna în ghips și nu puteam să mănânc și făceam firimituri pe jos, dar de obicei mama mătura. Și îi făceau observație lui mama: «Dar nu vedeți cum mănâncă fata dumneavoastră? Face firimituri pe jos». Nu mai avea ce să zică mama.

Mi-au spus că-mi amputează mâna și un doctor de la Fundeni ne-a zis că dacă avem posibilitatea, să mergem în străinătate. Tumoarea avea deja patru centimetri, era destul de mare, și numai operația era 42.000 de euro, dar mai erau și tratamentele. Nu aveam de unde. Cineva ne-a spus că există posibilitatea de a face formularul 112 și am reușit. Dar până să-l facem… Ne plimbau de la un ghișeu la altul și ne spuneau că trebuie să le dăm niște bani – șpagă. Și într-un final am reușit. Bineînțeles, am dat șpagă, cum altfel?

În Genova m-au acceptat pe loc. Nu mi-au tăiat mâna, mi-au pus un implant de la un donator și o proteză. Am stat un an și jumătate în Italia la o casă Crucea Roșie unde erau și alți copii. Dar stăteam mai mult în pat, că după ce-mi făceam curele de citostatice îmi era foarte rău. Veneau voluntarii la noi în fiecare zi și se jucau cu noi. Eram într-a III-a când am ajuns în Italia și am continuat școala acolo: veneau profesorii acasă sau la spital. Am învățat italiana, o știu bine acum. Când m-am întors în țară am repetat clasa, că n-a contat ce-am făcut acolo.

Mama era contabilă, dar, după ce m-am îmbolnăvit, n-a mai lucrat, a rămas acasă cu mine. Tata pune faianță, chestii din astea, și a lucrat și în Italia. Cu banii ne-au mai ajutat sora lui mama și unchiul lui mama, altfel nu ne descurcam. Și sora lui mami, chiar dacă nu câștigă ea foarte mult – face curat la oameni –, ne ajuta și pe noi. Și fosta mea învățătoare a strâns 2.000 de lei la școală și n-au fost mulți, dar pe noi ne-au ajutat banii ăia.

Când m-am întors în România, colegii au fost drăguți cu mine. Aveam păr, dar foarte puțin, și s-a nimerit să fie iarnă și eu oricum purtam căciulă tot timpul. Putea să fie cald afară, eu o purtam. Se mai luau alții de la alte clase de mine, dar clasa mea nu m-a întrebat niciodată, nu mi-a zis nimic. Și părul începuse să crească, era cam atâta, și m-au încurajat și învățătoarea, și colegii să-mi dau căciula jos. Și de atunci n-am mai purtat-o.“

* * *

La 10 seara, copiii merg oficial la culcare, dar abia pe la 11-12 se spală pe dinți și se îmbracă în pijamale. Își verifică poșta și-și scriu bilețele, desenează inimioare și le colorează, adolescentele șușotesc între ele pe canapeaua din hol, Răzvan lucrează la puzzle-ul de 1.000 de piese pe care l-a început ieri, câțiva băieți joacă Macao, Petruța o învață pe Alexandra pașii de salsa. Voluntarii încearcă fără succes să-i adune pe copii în camerele lor și au trecut deja de la rugăminți la șantaj emoțional. Într-un final se potolesc și se așază în cerc pe podea.

La sfârșitul fiecărei zile, copiii și voluntarii trebuie să răspundă la întrebarea serii. „Dacă ai putea să deschizi o poartă spre o lume reală sau imaginară, care ar fi aceea?“ este întrebarea din seara asta. „Aș vrea să deschid o poartă către dreptate“, răspunde Iulia, 13 ani. „Aș vrea ca tratamentul copiilor bolnavi de cancer să fie gratuit și să nu mai moară nimeni.“ Iulia începe să plângă încet. „Aș vrea să deschid o poartă în copilărie și să-l mai văd o dată pe bunicul meu“, spune Cristina, 13 ani. „Aș vrea să deschid o poartă spre o lume cu ciocolată și turtă dulce“, spune Alexandra, 10 ani.

Anul acesta, 1.000 de voluntari s-au înscris pentru taberele MagiCAMP. Dintre ei, au fost selectați doar 220, de câți era nevoie pe parcursul taberelor. Voluntarii care vin aici sunt oameni obișnuiți – funcționari publici, profesori, șoferi de taxi, avocați, manageri, oameni de comunicare –, dar mulți poartă cu ei propriile tristeți. O femeie care tocmai a trecut printr-un divorț, un bărbat care nu poate avea copii, o fată care s-a simțit mereu mai puțin iubită decât fratele ei, o femeie al cărei soț s-a sinucis.

Copiii învață de la voluntari să fie independenți și să aibă încredere în ei, iar voluntarii învață de la copii să aibă curaj și să zâmbească. Jocurile sunt doar un pretext pentru lecții despre bunătate și generozitate, despre frică și limite, despre viață și moarte.

Adela Bîrsan are 29 de ani, e profesoară de română și locuiește în București. A venit a treia oară ca voluntar în tabăra MagiCAMP, deși tot timpul anului e înconjurată de copii: predă la două școli și e dirigintă la o clasă de-a VII-a. „Vin aici ca să aflu dacă sunt un om bun“, spune Adela. „Adică știu că fac lucruri bune, dar vreau să știu dacă sunt un om bun.“

Își dorește să ofere o dragoste egală copiilor de la MagiCAMP și elevilor ei, să-i facă pe toți să simtă că sunt speciali și iubiți, așa cum Adela nu s-a simțit atunci când era copil. „I-am văzut cum se deschid; mai ales Bianca e total schimbată. Voia să stai lângă ea, dar nu-ți spunea «Stai lângă mine», voia să-i faci părul, dar nu-ți spunea. Acum vine la mine: «Adela, îmi faci și mie părul?» sau «Hai să-ți spun ceva». Alexandra stătea mereu cu capul în jos și i-am spus să stea dreaptă și să zâmbească, pentru că e o fată frumoasă. Acum, de fiecare dată când mă vede, se îndreaptă și-mi zâmbește. Și fii atentă ce-mi spune – eram la tiroliană: «Cred că ar trebui să fac o schimbare, să am mai multă încredere în mine». Zic: «Da, ăsta e primul pas».“

— Dacă ai fi un copac și din ramurile tale ar putea să crească orice, ce ai vrea tu să crească din crengile tale?
— Aș vrea să crească niște medicamente care vindecă orice boală din lume.
— Mere de aur învelite în bani ca să ajute lumea.
— Diamante.
— Și dacă te-ar purta cineva în urechi?
— Aș merge la petreceri scumpe.
— Aș vrea să crească tot felul de fast-food-uri: cartofi prăjiți, hamburgeri, McNuggets, să mănânce toată lumea.
— Piersici, să facă lumea gem.
— Flori de piersic japonez, că miroase frumos și bucură lumea.

În ziua în care mergem în parcul de aventuri, copiii sunt deja prieteni buni. Adolescentele au secretele lor, Bianca e răutăcioasă și nu vrea să fie prietenă cu Mihaela, dar Iulia compensează cu generozitatea ei și Mihaela nu se simte exclusă. Răzvan și Alex au glumele lor despre Bacovia și Nichita Stănescu și, când nu vorbesc despre experimente științifice, discută despre poezie, istorie și jocuri pe calculator. Băieții mai mari, Vlad și Dani, le trag ocheade fetelor, iar copiii mai mici, Vlăduț, Petruța și Maria, s-au lipit de voluntari și îi storc de afecțiune.

Ziua se va încheia cu o lecție de curaj pe care niciunul dintre noi n-o va uita, dar acum copiii dansează la umbra copacilor, lângă boxa pe care Sorin o ia cu el peste tot, deși e de dimensiunea unui televizor. Tiroliana, peretele de escaladă și traseele din parcul de aventuri sunt instalate în pădure, aproape de tabără, pe un teren care a fost al părinților lui Vlad Voiculescu. Copiii sunt echipați și asigurați cu carabine de o echipă de alpiniști din București, iar Mel, Sorin și Bogdan urcă pe platformele dintre copaci ca să-i încurajeze.

Traseul dintre copaci nu e ușor și copiii trebuie să meargă pe câteva poduri instabile din sfoară, bârne și scânduri, apoi să-și dea drumul pe tiroliană. Unii copii oscilează sau se opresc la mijlocul traseului, temători. Atunci, aplauzele și strigătele celorlalți se întețesc. „Hai, Iulia!“, „Bine, Bianca!“, „Hai, Vlăduț, mai e puțin!“, „Hai, Dani!“, „Da-ni! Da-ni! Da-ni!“, „Hai, Andreeaaa! Pentru frații tăi!“. Mel, Bogdan și Sorin îi însoțesc pe traseu pe copiii cărora le e frică să înainteze. Le întind mâna și le spun: „Ai încredere în mine“. Și copiii merg mai departe.

Ultimul care face traseul e Alex și nouă ni se taie respirația. Asta pentru că noi ne gândim mai des la lucrurile pe care nu putem să le facem, decât la cele pe care putem să le facem. Alex are 15 ani și s-a născut cu tetrapareză spastică. Mâinile și picioarele lui au mișcări necontrolate, îi e greu să apuce obiecte și pășește doar cu latul tălpilor. Asta nu l-a împiedicat să participe la toate activitățile din tabără: a călărit, a dansat și s-a urcat în patul din autorulota noastră, atunci când le-am arătat copiilor unde locuim și fereastra pe care noaptea ne uităm la stele.

Cât am stat în tabără, am vorbit cu Alex despre statul de drept, democrație și Platon, despre pasiunea lui pentru știință și pentru poezie. Am vorbit cu el atât cât m-am priceput, pentru că de multe ori cunoștințele lui le depășeau pe ale mele. I-am spus că ar trebui să se facă politician și să lupte pentru drepturile persoanelor cu dizabilități și ale celor care au nevoie să fie apărați. Mi-a spus că se gândește la asta, pentru că nu-i place ce se petrece pe scena politică actuală.

Alex traversează un pod suspendat construit din scânduri și sfoară și, pentru câteva minute, se face liniște. Eu nici n-aș fi încercat în locul lui și probabil că la asta se gândesc și ceilalți adulți de lângă mine, care-și înghit lacrimile. Alex și-a încleștat mâinile pe sfoara care ține loc de balustradă și încearcă să-și găsească centrul de greutate. Silviu Neghi, care e alpinist, l-a legat pe Alex de el și-l ajută să pășească. „A-lex! A-lex! A-lex!“ Centimetru cu centimentru, picioarele neascultătoare ale lui Alex sunt obligate să-i asculte voința și să-l ducă acolo unde vrea el să ajungă. Termină prima bucată de traseu, apoi Silviu îl coboară cu o frânghie în aplauzele noastre. Diseară, Alex o să primească multe bilețele. Eu o să-i scriu: „Dragă Alex, m-ai făcut să cred că pot face orice și că nici o frică nu este justificată. Îți mulțumesc“.

Sorin are 31 de ani și meseria lui e să se joace cu copiii. A făcut Facultatea de Inginerie pentru mama lui și Facultatea de Jurnalism pentru el, a lucrat o vreme la București FM când era student și, deși radioul e o veche dragoste a lui, s-a întors acasă, la Ploiești, unde lucrează full-time ca animator la petreceri de copii.

Cea mai mare satisfacție a lui e atunci când copiii îl iau în brațe, îi mulțumesc și plâng când se despart de el. Face parte din echipa MagiCAMP de la început, din 2014, când a venit să facă un program de două ore cu copiii și a plecat după patru zile. Acum el e coordonatorul de activități al taberei: atunci când se întâlnește prima dată cu echipa ca să pună programul pe hârtie este zăpadă afară.

Sorin e mereu în priză și e greu să-l faci să vorbească serios. E genul de om care nu stă locului nici o clipă, glumește și se joacă, fie că sunt adulți sau copii în preajma lui. Am purtat această conversație cu el în timp ce lucra la puzzle-ul de 1.000 de piese al lui Răzvan. Sorin a avut o copilărie fericită, cu joacă de dimineața până seara – mergea prin pădure, își făcea arcuri, se cățăra, trăgea cu cornete, făcea catapulte din lingurile de înghețată și nici foamea nu-l convingea să intre în casă –, și încearcă să le ofere aceeași bucurie copiilor pe care-i întâlnește.

Experiența din tabără „te pune pe făgașul normal“ crede Sorin. „Uite, cum mi s-a întâmplat aseară: nu mai era apă caldă. M-am spălat cu apă rece. Acasă, dac-ar fi fost așa, păi era nenorocire. Astea-s probleme? Ascultă-i pe copiii ăștia. Era o mogâldeață, o fetiță, și-mi spune: «Eu am cinci operații pe creier». Take that. Sau ne jucam trageri de sfoară și eu ziceam «Toată lumea mâinile sus! Tragem de sfoară! Batem din palme! Mai tare, nu v-aud!» și era un băiețel care n-avea o mână din umăr. Mi-a venit să intru în pământ la sfârșit când mi-am dat seama. Dar copilul era fericit, s-a bucurat de joc pentru că l-am tratat normal. Când se termină tabăra și merg acasă și văd aceleași fețe posomorâte care mi s-au șters din memorie – că aici, uite, toată lumea râde, se îmbrățișează, spune «mulțumesc» și «te rog frumos» – mă gândesc că vreau înapoi, în bula asta de-aici.“

Enlarge

— Dac-ar fi să poți dezlega un mister, orice mister, care ar fi acela?
— De ce nu se vindecă toți copiii de cancer, să ia o pastilă și să le treacă?
— De ce oamenii se iubesc și pe urmă nu se mai iubesc?
— De ce mor copiii atât de tineri?
— Hai, nu mai vreau să vorbesc despre asta.
— Serios, de ce nu se vindecă copiii de cancer?

Ariana are 21 de ani și e studentă la Facultatea de Litere din Brașov. E din Pucioasa, o localitate la opt kilometri distanță de tabăra MagiCAMP, și are 12 pisici, asta dacă nu le numărăm și pe celelalte șase care s-au aciuat pe lângă casa ei. E a patra oară voluntar în tabăra MagiCAMP și face voluntariat de la 13 ani la diverse asociații care se ocupă de probleme sociale. Când era mică, îi ajuta la lecții pe colegii ei care rămâneau în urmă cu materia și care, de multe ori, proveneau din familii sărace. „N-am vrut să-mi irosesc timpul“, spune ea.

E cea mai tânără dintre voluntari și copiii o iubesc – e doar cu câțiva ani mai mare decât ei. Tinerii se sperie când aud de copii cu afecțiuni oncologice, spune Ariana, care a încercat să-și convingă colegii de facultate să vină în tabără. Încărcătura emoțională de la MagiCAMP te poate copleși, dar apoi îi privești pe copii, le asculți poveștile și prinzi curaj, pentru că dacă ei pot trăi în poveștile acestea și tu poți trăi ascultându-le.

Iulia are 13 ani, trece în clasa a VII-a și locuiește în satul Tortoman, județul Constanța. Face dans sportiv și cursuri de canto de când era mică, zâmbește mereu și te intimidează când te privește cu ochii ei verzi. Astăzi, Iulia a fost primul copil care a parcurs traseul din parcul de aventuri, apoi i-a aplaudat și i-a încurajat pe ceilalți. O fetiță din camera ei nu avea destule haine în bagaj când a venit în tabără și Iulia s-a oferit să-i dea din hainele ei.

Când avea 10 ani, Iulia a fost diagnosticată cu leucemie acută limfoblastică tip B. A început prima cură de citostatice la Spitalul Marie Curie din București, dar medicamentele de care avea nevoie ca să trăiască nu existau în țară. Mama ei le-a cumpărat din Ucraina, dar au întârziat două săptămâni și această întârziere poate să-l coste viața pe un copil bolnav de cancer.

Mama Iuliei lucrează în Anglia și are două servicii: e recepționeră la un hotel și, în zilele libere, are grijă de o femeie în vârstă. Muncește mult, pentru că strânge bani să-și cumpere un apartament în România. Când Iulia s-a îmbolnăvit, o mare parte din bani s-au dus pe medicamentele de care fata ei avea nevoie.

„Eu stau cu bunica și mama îmi trimite bani în fiecare săptămână pentru haine, mâncare, tratamente și ce mai îmi trebuie“, spune Iulia. „Tata a părăsit-o pe mama când era însărcinată și mama a zis că pot să țin legătura cu el dacă vreau, ea nu se supără. Doar că eu n-am vrut pentru că mi s-a părut urât gestul lui – după 13 ani să-mi spună că-și cere iertare, când putea să mă caute mai devreme.

Mama a cheltuit mult cu medicamentele când am fost bolnavă – și a lucrat șase ani pentru banii aceia. La doctori n-am dat nimic, spitalul era super OK și doctorii de la Marie Curie au fost foarte drăguți, când făceam tratament veneau și mă întrebau: «Ești bine?», «Mai ai nevoie de ceva?». Și chiar le mulțumesc că m-au făcut bine.

Bunica n-a vrut să-mi spună, mi-a zis că am o infecție la stomac, că pe mine mă durea burta. După o lună, când am văzut că-mi cade părul și toate chestiile astea, m-am documentat singură pe net. Am dat search «De ce îți cade părul?» și mi-a apărut acolo «simptome de cancer». Pe urmă am căutat prin hârtii și scria «LAL» și am găsit «leucemie acută limfoblastică tip B». Când a venit mama la spital, că venea o dată la trei luni, a spus că da, asta am, dar n-a vrut să-mi spună că eram prea mică.

Mama a vrut să se întoarcă în țară când m-am îmbolnăvit, dar dacă am fost susținută material doar de ea, aici în țară nu avea posibilitatea să-mi plătească tratamentul. Și a spus că ar vrea să am tot ce-mi doresc și chiar așa a fost, adică nu mi-a lipsit nimic. Mi-e dor de mami, dar vorbesc cu ea în fiecare zi. Vara asta mi-a promis că mă duce și pe mine la ea, că n-am fost niciodată.

M-a maturizat experiența asta. Eu eram un copil fericit și nu știam ce înseamnă cancer, să fii la un tratament, chestii d-ăstea. Îmi era frică pentru că nu știam ce înseamnă să-ți cadă părul și când am văzut că am un pumn de păr în mână am zis «De ce eu?». Știi, sunt 1.000 de copii în lumea asta, de ce mi s-a întâmplat mie? Poate că această experiență mi s-a dat doar ca să fiu eu puternică. Pe mine m-a schimbat, nu eram așa comunicativă, eram mai închisă în mine. Acum vreau să mă fac psiholog.

Când am venit prima dată la MagiCAMP eram în timpul tratamentului și mă gândeam că poate copiii n-or să mă placă, pentru că n-aveam păr. Dar erau multe fete cărora le căzuse părul și m-a ajutat că-mi povesteau cum a fost la ele, dacă să mă sperii sau să nu mă sperii de unele lucruri. Anul ăsta, Bianca mi-a povestit că și ea a fost operată la mână și că a maturizat-o experiența asta și că tratează lucrurile altfel acum.“

— Dacă ai fi o vedetă, cineva cunoscut, și ai vrea să transmiți un mesaj, care ar fi acela?
— Eu aș vrea să transmit oamenilor să nu se mai rănească între ei și să se înțeleagă.
— Să nu fie chiar așa gură-cască după bani.
— Eu le-aș spune tuturor să fie ei înșiși și să aibă curajul de-a încerca lucruri noi. La unii le e frică să facă unele lucruri și trebuie să aibă încredere în ei și vor putea să facă acel lucru.
— Că îi iubesc foarte tare și atâta.
— Eu, dacă aș fi o vedetă, aș transmite publicului meu că dintr-un om simplu poți deveni cineva; prin fapte și nu prin felul în care te îmbraci, adică mai bine te îmbraci urât și ai un caracter frumos.
— Dacă aș fi o vedetă, v-aș spune să vă bucurați de momentele mărunte și de persoanele dragi vouă.

În sala de mese se intră desculț și cu părul prins; totul e dezinfectat, iar mâncarea e gătită cu grijă și cu dragoste. Florența Ilie hrănește 60 de oameni de trei ori pe zi – copiii, voluntarii și organizatorii – și face asta timp de trei luni. În fiecare seară, după cină, pregătește ingredientele pentru a doua zi, iar dimineața se trezește devreme ca să servească micul dejun.

În timp ce toacă legumele, doamna Polonic poartă căști și vorbește la telefon, pentru că ea e implicată și în alte proiecte ale asociației: MagicHOME, MagicBOX și MagicTICKET. MagicHOME le oferă un loc de dormit părinților care merg cu copiii la tratamente în București, Cluj sau Craiova. În loc să doarmă pe un scaun de spital, pe bancheta mașinii sau pe o bancă în fața spitalului, MagicHOME le oferă o casă unde pot să facă duș, să-și spele hainele, să gătească și să doarmă. MagicBOX îi ajută cu alimente și haine pe copiii din familiile modeste, iar MagicTICKET îi trimite pe copiii bolnavi de cancer în vacanță cu familiile lor.

Florența Ilie are 46 de ani și a lucrat ca polițistă 23 de ani, așa că nu e de mirare că impune disciplină în jurul ei. Face parte din echipă de la început, de când gătea cu mama lui Vlad Voiculescu într-o bucătărie mică și nu-și lua nici o zi de concediu în timpul anului ca să aibă verile libere pentru voluntariat. Acum tabăra s-a extins cu o bucătărie nouă și cu mai multe spații de cazare, iar asociația se ocupă de mai multe nevoi ale familiilor cu copii bolnavi de cancer.

Anul trecut, Florența și-a dat demisia din Poliție și s-a angajat full-time la MagiCAMP. Nu-i place să spună asta, dar o s-o spun eu în locul ei: a renunțat la un serviciu bine-plătit ca să fie aproape de copii, deși are o rată la bancă și nu câștigă nici jumătate din salariul pe care-l avea înainte. S-a sfătuit cu soțul și cu fiica ei, care au sprijinit-o mereu și care vin în tabere s-o ajute, și ei i-au zis: „E decizia ta. Noi te susținem“.

Telefonul Florenței sună des și părinții cu copii bolnavi de cancer nu au nevoie doar de un loc de cazare, de alimente, rechizite și medicamente, ci și de consiliere. „Mă sună la 12 sau la 1 noaptea: fie că a murit copilul, fie că mâine urmează să facă o operație grea, să-i amputeze piciorul sau mâna. Părintele acela stând în MagicHOME simte nevoia să vorbească cu mine și îi răspund, că nu mă sună degeaba la 1 noaptea.“

Enlarge

Florența are o cutie mare în care păstrează bilețelele, bentițele și brățările pe care le-a primit cadou de la copii de-a lungul anilor. Își amintește de toți: de Dragoș căruia îi era rușine că n-are o mână, de Georgică care i-a zis că e glumeață, de Parmena care și-a cerut scuze că n-a mâncat ciorba, de toți copiii care au rugat-o să le facă clătite. „Trec prin camera fetelor sau prin camera băieților și îi aud, îi văd într-un colț, îmi amintesc fel de fel de bucurii sau mici tristeți de-ale lor și cu asta mă hrănesc eu. Nu mă duc la înmormântările copiilor. Rămân în amintirea mea așa, frumoși și veseli, cum i-am cunoscut aici.“

Florența știe ce înseamnă să pierzi un copil. Avea 20 de ani când l-a născut pe băiatul ei, primul ei copil. L-a alăptat șase zile, apoi doctorii i-au spus că are o infecție intraspitalicească și după două zile a murit. „Simțeam că-mi pierd mințile“, spune Florența. „Am căutat, dar în ’92 nu prea erau psihologi care să mă ajute. Simțeam nevoia să dau un sens pierderii mele și așa am început să fac voluntariat la organizația EMMA, apoi la Spitalul Fundeni, cu Asociația PAVEL, apoi l-am cunoscut pe Vlad.“

* * *

În ultima seară la MagiCAMP, copiii și voluntarii trebuie să pregătească un moment artistic. E o ultimă lecție despre curaj și încredere în sine pe care și voluntarii, și copiii o învață în această tabără. După cina romantică – pizza, clătite, lumânări și un concert de chitară cu Najah Alchihabi, ajutorul doamnei Polonic – , dorințele copiilor se ridică la cer scrise pe bilețele și legate de baloane cu heliu, apoi Sorin aduce boxa pe terasă și spectacolul începe.

Andrei și Iulia sunt prezentatorii, Ariana, Petruța și Alexandra dansează salsa, băieții joacă într-o scenetă, adolescentele, Mihaela, Iulia, Bianca și Andreea, cântă un hit la modă, voluntarii și copiii au pregătit o coregrafie pe o melodie de Michael Jackson și oncopediatrul Polixenia Stancu prinde pașii din mers – sau din dans. Râsete, încurajări, aplauze și multă ceață de la aparatul de ceață și fum pe care Sorin îl folosește cu generozitate.

Ne strângem în jurul focului de tabără să bem șampanie fără alcool și să mâncăm tort. Copiii plâng cu sughițuri, pentru că mâine se vor despărți și vor pleca spre casele lor. Andreea mă îmbrățișează și-mi spune „E ultima oară când te strâng în brațe“ și mă bufnește plânsul. Maria nu vrea să se despartă de Georgiana, de care a stat lipită toată tabără. Adolescentele își jură că vor rămâne prietene și nu se vor uita niciodată. Vlăduț îl îmbrățișează pe Alex și îi spune: „Ești cel mai bun prieten al meu“. Copiii își schimbă numerele de telefon, își fac promisiuni, spun lucrurile care au rămas nespuse și râd printre hohote de plâns.

— Cu ce gânduri plecați din tabără?
— Că putem să fim fericiți într-un fel și fără telefon.
— Mie o să-mi fie dor, o să plâng, o să vreau înapoi aici, pentru că aici m-am simțit mai bine decât la mine acasă.
— Vă mulțumesc pentru îmbrățișări, pentru pupici și pentru bilețele.
— O să-mi aduc aminte în fiecare vacanță de vară de această tabără.
— Mi-ați pus răbdarea la încercare de câteva ori, oricât de calmă aș fi, dar mă bucur că v-am cunoscut.
— Mi-ar trebui o cutie mare pentru toate zâmbetele voastre din această săptămână.
— Mă bucur că m-am înțeles cu colegele de cameră și cu voluntarii. Deja cu două colege și cu un băiat de aici din tabără o să țin legătura.
— Mă ofer și eu.
— Cu trei colege.
— Și eu.
— Patru.
— Și eu.

Aceasta este partea I a reportajului „Aveți grijă de copii“. Citește partea a II-a și partea a III-a.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi și scrisori Teleleu. 

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre oamenii pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. 

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu