Chapters
 

Free camping pe malul Mării Egee

În mijlocul iernii românești ne-am refugiat câteva săptămâni în Turcia și am mers pe malul mării, după soare și căldură.

Articol in englezaenglish

Vinul prost, tare și cremos, mi se lipește de cerul gurii, iar Kaptan Cengîz Ilyaslı îmi umple mereu paharul. Stăm în jurul unei mese scunde, din plastic, pe niște scăunele rabatabile care ne ciupesc de fund. Aproape că mi se pare firesc să bem într-o parcare din Izmir, între microbuzul-casă a lui Cengîz și rulota lui Erhan, doi căpitani de vase pensionați, care locuiesc aici de câteva luni. Am aflat de locul acesta, numai bun pentru free camping, de la un cuplu de nemți pe care i-am întâlnit pe drum și care călătoreau prin Turcia cu o autorulotă, la fel ca noi. Izmirul, al treilea cel mai mare oraș din Turcia, e suprapopulat, iar străzile sunt mereu aglomerate, așa că fără coordonatele GPS am fi găsit cu greu un loc în care să rămânem câteva zile.

Parcarea de la Bostanli, una dintre stațiile de feribot de pe faleza lungă de zeci de kilometri (căreia turcii îi spun „Kordon”), vibrează ca un cartier de cluburi de noapte. E vineri seara și lângă noi opresc mașini și motorete cu tineri petrecăreți care vin aici să bea bere sau Yeni Rakı – Izmirul e unul dintre cele mai libere orașe din Turcia. Pentru că alcoolul e scump, turcii preferă să-și cumpere de băut de la supermarket și să socializeze pe malul mării. Mai ales că în Izmir temperatura nu scade nici măcar iarna sub 10-12 grade. Portbagajele mașinilor servesc drept bar, la fel ca șeile motocicletelor. Se aud: Rihanna, o melodie rap turcească, niște acorduri orientalo-maneliste și un lăutar cu o vioară care trece de la o mașină la alta ca într-un restaurant.

Kaptan Cengîz e un bărbat scund, rotund și negricios, de vreo 55-60 de ani, care zâmbește întruna. Stă în parcarea din Izmir din mai, anul trecut, când s-a pensionat și, pentru că nu avea nici nevastă, nici copii, s-a mutat într-un microbuz și a venit aici, în port, lângă bărci și vapoare, unde sunt toți prietenii lui.

De când locuim într-o autorulotă, oamenii ni se par mai frumoși. E suficient să parcăm undeva ca să descoperim tot felul de povești – lângă piața unde ne facem cumpărăturile sau lângă fântâna de unde luăm apă. La începutul lui 2013 ne-am cumpărat un Wingamm Ibis 500 din anul 2000 și ne-am plimbat cu el prin România. Parcam în centrul orașului Râmnicu-Vâlcea, Balș sau Corabia, iar ziua eram plecați pe teren, eu să iau interviuri, Cosmin să facă fotografii. Seara, trăgeam jaluzelele și pregăteam cina: am mâncat paste în timp ce lângă noi era un concert sclipicios cu Smiley și Andra organizat de primarul Slatinei (bucuria lui Cosmin care a făcut fotografii cu fântâna arteziană-curcubeu și ceața artificială). Mașina s-a dovedit perfectă pentru munca noastră și ne-a ajutat să reducem cheltuielile când aveam de lucru în alt oraș.

Așa că mutatul în mașină a fost o decizie practică pentru felul în care ne doream să muncim și să trăim. Am renunțat la garsoniera închiriată din București, iar o parte din lucrurile noastre le-am dus pe la cunoscuţi. Eu mi-am luat doar hainele groase și bocancii, iar hainele de vară și sandalele le-am lăsat la o prietenă. Pentru că ne-am mutat în 10 metri pătrați (cu tot cu motor) am selectat cu grijă fiecare lucru pe care l-am luat cu noi, de la echipamentul de lucru, până la haine și vase pentru gătit. Asta a fost partea cea mai dificilă pentru că trebuia să știm exact de ce avem neapărată nevoie: luăm două lenjerii de pat, patru farfurii, o oală și o tigaie, dar ne ajung patru prosoape? Apoi, pentru că se anunța iarnă grea în România, am plecat în Turcia pe 16 decembrie, în prima noastră experiență de oameni fără casă, aflați la drum pentru o perioadă nelimitată.

2013-12-19-10-06-19.jpg
În Turcia, ora este aceeași ca în România. Viza pentru cetățenii UE (pentru maximum 90 de zile) se dă pe loc, în vamă, și nu costă nimic. 1 euro=2,8 lire turcești

Intrăm năuci în Turcia după o vamă cu birouri încâlcite, o pisică răsfățată tolănită pe caloriferul din hol și niște găini care ciugulesc lângă bariera de trecere a frontierei. Viza am primit-o pe loc și nu ne-a costat nimic. Ne bucurăm de drumurile bune, luminate și semnalizate, cu două benzi pe sensul de mers. După ce am traversat Bulgaria, unde am plătit cinci euro taxa de drum, ni se pare că am nimerit în Paradis: oalele și tacâmurile nu mai clănțănesc amenințător în spatele nostru.

Ne oprim în Kirklareli, prima localitate după graniță, și parcăm pe o stradă liniștită. Centrul miroase a mâncare bună și legume proaspete. Bem un ayran într-un fast-food și mâncăm ce ne dau chelnerii, care nu vorbesc boabă de engleză: carne tocată de miel și salată. E singura dată într-o lună de stat în Turcia când vom mânca în oraș – ca să ne permitem să trăim în mașină și să fim mereu pe drum trebuie să ne reducem cheltuielile. Vom face free camping și o să ne cumpărăm de mâncare de la supermarket sau din piețe. Autorulota are tot ce-i trebuie – aragaz, frigider, duș, W.C. și sobă care funcționează cu GPL –, așa că nu avem nevoie de campinguri, hoteluri sau restaurante. Cu internetul ne-am orientat însă prost: în România, ne-am facut abonament la Vodafone și avem un modem wireless, pe care ne-am gândit că îl putem folosi și în Turcia. Am fi putut, dacă l-am fi decodat înainte. Așa trebuie să cumpărăm un modem de 200 de lire turcești, adică 300 de lei (o liră înseamnă aproximativ 1,5 lei), plus 80 de lire cartela de internet. Ne hotărâm să ne bazăm pe rețelele wireless de la hoteluri și cafenele.

Dimineața, înainte să plecăm din Kirklareli, încărcăm mașina cu apă de la o cișmea publică. În Turcia n-o să ducem lipsă de apă: peste tot, în orașe sau la marginea drumului, sunt construite fântâni pentru călătorii însetați. Cosmin lipește bandă adezivă în jurul furtunului și a robinetului, iar rezervorul începe să se încarce încet. Foarte încet. În timp ce ne uităm stresați în jur, așteptând să vină cineva și să ne întrebe ce facem acolo, apăre un bărbat cu două ceaiuri în mână. Căni transparente, cu farfuriuțe roșii, cuburi de zahăr și lingurițe. Are un bar în apropiere și s-a gândit că poate vrem să ne încălzim. Primim cănile șocați, iar eu răsfoiesc în agendă, unde-mi notasem câteva expresii turcești, și îi zicem fâstâciți „teşekkür”.

2014-01-16-14-50-12.jpg

Insula Gökçeada

Traversăm Strâmtoarea Dardanele cu feribotul de la Kabatepe (70 de lire pentru „karavan”) și ajungem în Gökçeada, o insulă mică, unde nu există încă lanțuri hoteliere sau clădiri înalte. Insula de 30 de kilometri lungime, populată mai mult de capre și oi, arată ca o carte poștală. Plantații de măslini pe fundal de pământ roșu, dealuri pietroase, sătuce cocoțate pe munții tociți albicios. Marea Egee transparentă se lipește de cerul senin, iar la orizont soarele se îneacă portocaliu în apă.

Parcăm în Aydıncık, pe o plajă complet goală, lângă un complex turistic care arată părăsit. Suntem complet singuri lângă un lac sărat cu flamingi și mare. Nu e cea mai confortabilă senzație din lume, dar încerc, încet, să mă obișnuiesc cu ideea. Dimineața, când ne trezesc țipetele pescărușilor, îmi dispare orice teamă. Scoatem masa și scaunele pliante și luăm micul dejun la soare, în miros de apă sărată și de alge: omletă, sucuk (salam picant de vacă), salată cu legume turcești, curmale și căpșuni. Am făcut cumpărăturile în piața din Gökçeada, orașul cel mai mare de pe insulă.

De când locuim în mașină, mi-am reinventat felul de a găti, mai ales că înainte foloseam cuptorul pentru mai toate mâncărurile. Am cumpărat un wok în care pot prepara carnea, legumele și pastele și o oală pentru supe și fierturi. Cam astea sunt toate ustensilele noastre de gătit, la care se adaugă linguri din lemn, palete și răzătoare. Căutăm ingrediente locale, de sezon, care se vând în piețe. În Kapikiri am cumpărat niște legume de la țărani – am luat un soi de morcov mov, foarte dulce, care a dat un gust excelent mâncării – și le-am aruncat în wok. Tocănița a fost excelentă, iar prețul ei nu a depășit cinci sau șase lei. Singura neplăcere este că, după ce gătim, mașina miroase câteva ore a mâncare. Așa că ne-am cumpărat și un aragaz exterior la care facem grătare, vinete, ardei copți și alte feluri mirositoare. Când nu parcăm în orașe, îl folosim pentru rețetele mai complicate, cum ar fi tocănița de miel cu praz și spanac. Iar în Turcia ne-am făcut o rezervă de condimente locale, care dau o aromă apetisantă oricărui fel – curry-ul și cuminul cumpărate din bazar miros complet diferit față de cele din magazinele românești.

Până la sfârșitul anilor ’60 aici, pe insula Gökçeada, trăiau în jur de 7.000 de greci, dar după ce a izbucnit conflictul din insula Cipru, autoritățile turce i-au alungat. Vechile sate grecești, cu case din piatră, se descompun azi la umbra dealurilor între care au fost construite, în locuri ferite de atacurile piraților. În fiecare vară, în iulie, foștii locuitori greci se întorc împreună cu patriarhul ortodox de la Istanbul ca să-și viziteze casele abandonate.

Satul Dereköy, construit de greci în 1400, e ridicat între două dealuri pietroase pe care pasc, printre stânci, câteva capre agile. Siluetele caselor părăsite de greci arată ca un decor de film cu fantome. Sunt vreo 150 de case din piatră, care stau să se prăvălească. Unele au ușile și geamurile zidite, iar drumurile pietruite sunt stricate și înnecate de mocirlă. Urcăm cu greu și, din când în când, auzim miorlăitul câte unei pisici flămânde. Tekin și soția lui, Gürbet, o familie de kurzi, s-au mutat de la Marea Neagră în Dereköy în urmă cu 30 de ani, când statul turc le-a oferit casele și terenurile unde locuiseră, până de curând, grecii. Ne invită la ei în casă, la un ceai, într-o bucătărie ordonată, care miroase a ciorbă de fasole.

Purtăm o conversație caraghioasă prin semne și prin desene pe hârtie, iar din când în când căutăm câte cinci minute un cuvânt în ghidul de conversație. Cumva, reușim să ne înțelegem. Ne simțim bine în casa oamenilor acestora calmi și curați. Se face frig mai repede în Dereköy, unde soarele răsare și apune târziu din cauza umbrelor lungi ale dealurilor. Casele cenușii abia se mai văd. Ne încălțăm și plecăm la mașină, iar Gürbet ne dă la pachet o lipie și brânză de capră.

Peste câteva zile parcăm în portul din Kaleköy, unul din satele noi de pe insulă, și conectăm mașina la o priză – în autorulotă sunt prize care funcționează normal dacă avem curent electric. Iar eu am nevoie de foehn ca să mă spăl pe cap. Deși m-am tuns scurt, nu am suficientă presiune la duș, așa că îmi spăl părul într-un lighean pe care-l așez pe W.C. În plus, mașina trebuie să fie plină cu apă (rezervorul are 100 de litri) și să fie parcată deasupra unui canal, în care să se scurgă apa gri. În Turcia, găsești ușor curent electric în orice port, unde există prize pentru bărci, iar canale sunt peste tot. De fiecare dată când oprim mașina undeva, verificăm ce rețele de internet bat până la noi și apoi bem un ceai la cafenelele sau restaurantele cu wireless și cerem parola. De multe ori am cerut direct parola – turcii sunt amabili și bucuroși să ajute.

În Turcia nu am întâlnit pe nimeni care să încerce să ne păcălească și ne-am simțit mai în siguranță ca oriunde. Nu ne-a alungat nimeni, oriunde am fi oprit, și am putut parca și în stațiunile luxoase, în fața hotelurilor de cinci stele, goale în perioada asta a anului. Mâncarea (la supermarket și în piețe) costă la fel ca în România, doar legumele și fructele sunt mai ieftine (și mai bune). Combustibilul este însă scump: un litru de motorină costă cam 4,5 lire, iar un litru de GPL, 3,2. Taxa de autostradă ne-a costat încă 35 de lire: se cumpără de la poștă un abțibild care se lipește pe parbriz și care e scanat la fiecare intrare pe autostradă.

2014-01-05-18-30-06.jpg

Sanayi Sitesi

Plecăm din Gökçeada cu feribotul până la Kabatebe (70 de lire), iar biletul este valabil și de la Eceabat până la Çanakkale, când trecem în partea asiatică a Turciei. De acolo mergem pe malul Mării Egee și înnoptăm în stațiunile turistice, care iarna arată ca niște orașe părăsite: dormim câteva zile pe faleză, în complexul turistic Mersin, de lângă Didim, pe plaja din Assos, iar în insula Alibey ne plimbăm pe străzile înguste, cu case vechi, populate doar de câțiva muncitori care restaurează hotelurile. Ne imaginăm cum arată vara stațiunile pline cu turiști, când nimic nu ne-ar putea convinge să venim aici.

Urcăm și coborâm pe malul Mării Egee, pe drumurile construite abrupt prin munți, iar la fiecare urcare ne simțim ca niște melci care-și cară casa în spinare. La propriu, pentru că mașina are ceva stricat la motor de când am plecat din România; am fost la un mecanic care s-a uitat, a testat mașina, a verificat-o cu un calculator și ne-a zis că e de vină turbina, care nu se mai poate repara, trebuie schimbată: 1.000 de euro, fără manoperă. N-am avut, așa că am plecat în Turcia cu turbina stricată. O să mergem încet, ne-am zis. După vreo 1.300 de kilometri de urcat munți și dealuri cu viteza I și cu 13 km/h, ne-am cam pierdut răbdarea. Așa că atunci când am oprit în Marmaris (unde am dormit într-o parcare cu plată, pe malul mării, 14 lire/24 de ore) eram cam pleoștiți.

Lângă noi, oprește o autorulotă și îi cunoaștem pe Cristoph și Martina, doi nemți care sunt pe drum de vreo nouă luni. La fel ca noi, s-au mutat în mașină și au plecat să vadă lumea. Parcarea din Marmaris miroase a tocăniță de pui de la noi și a supă de conopidă de la ei. Bem un coniac nemțesc la noi în mașină și schimbăm informații de rulotiști. Ne spun care sunt cele mai mari costuri ale lor și cum au încercat să le reducă. Spre deosebire de noi, ei nu au duș, ci doar o chiuvetă și un W.C., așa că trebuie să plătească la hoteluri ca să-și facă baie. Le spunem despre problema cu mașina și ne sfătuiesc să o reparăm în Turcia, unde mecanicii sunt buni și reparațiile ieftine.

Mergem în Marmaris la un sanayi sitesi, un complex de service-uri și magazine cu piese auto. Vreo patru sau cinci turci amabili se uită la motor. Ne conduc la un alt service din apropiere. Se tot uită. Un bărbat aduce un scaun pentru mine pe care-l acoperă cu un ziar. Ne servesc cu ceai și, pentru că niciunul nu vorbește engleză, sună un prieten. Cosmin îi povestește lui, la telefon, problema cu mașina, apoi el le explică mecanicilor. Ne desenează o schiță și ne trimit la Muğla, 50 de kilometri mai departe, la service-ul lui Tanju. Ne ducem. Tanju se uită, testează mașina, o verifică cu un calculator, apoi ne spune că turbina e bună, dar e stricată o piesă care se numește airflow. Dacă vrem să ne-o schimbe durează 10 minute până când primește piesa de la Volkswagen. Vrem, sigur că vrem. După 40 de minute piesa este schimbată, iar mașina merge perfect. Totul ne costă 350 de lire turcești, adică 560 de lei.

Peste vreo săptămână (pentru că acum urcăm orice munte cu 80 km/h), se rupe compartimentul exterior în care stă bateria care alimentează casa. Ne speriem că o să cadă pe drum și căutăm un sanayi sitesi în Milas, cel mai apropiat oraș. Se strâng mai mulți bărbați, se uită, se sfătuiesc și ne trimit la Cengiz, un mecanic care știe să repare fibra de sticlă. Primesc iar un scaun acoperit cu un ziar și suntem serviți cu ceai. Cengiz, un bărbat de vreo 50 de ani, slab și musculos, lucrează cu migală, de parc-ar face o operă de artă. Mai soarbe câte o gură de ceai din eleganta ceașcă turcească din sticlă. Scoate toate șuruburile compartimentului, le înlocuiește cu unele mai lungi, lipește bucata care s-a desprins și dă cu pensula, răbdător, fiecare fâșie de fibră de sticlă. Termină în mai puțin de o oră. Cosmin pleacă să scoată bani de pe card și eu rămân la service. Cengiz caută o vopsea care să se potrivească cu albastrul mașinii. Verifică fiecare cutie afară, la lumina zilei, apoi când găsește una care să-l mulțumească vopsește locul în care a fost ruptura. Dă ocol mașinii și verifică dacă a mai sărit vopseaua pe undeva. Se urcă pe o scară și repară zgârieturile din partea de sus, unde mașina s-a atins de coapaci. Ia polizorul și curăță geamurile. Plătim 160 de lire pentru tot.

Bozburun

2014-01-01-17-21-041.jpg

Ne oprim o săptămână în Bozburun, un oraș cu vreo 2.000 de locuitori, a cărui economie se bazează pe turism și pe construcția bărcilor tradiționale turcești, numite „gulet”: veliere din lemn, cu două sau cu trei catarge. Englezii, americanii sau norvegienii preferă să-și cumpere aceste iahturi ieftine, construite în Turcia, cu care să se plimbe vara pe Marea Egee, iar iarna să le lase în port. Stăm vreo două zile aici, conectați la priză, fără să ne întrebe nimeni nimic – autorulota noastră, de cinci metri lungime, încape în orice parcare normală și nu atrage atenția. Până acum nu am plătit niciodată pentru curentul electric din port, însă atunci când parchează lângă noi o autorulotă aproape dublă, ne ia la întrebări un funcționar de la autoritatea portuară. Plătim 40 de lire pentru două zile, însă bănuim că nu acesta e prețul normal.

De supărare, gătim pe malul mării tocăniță de miel cu praz. Carnea cumpărată de la „kasap” e excelentă, iar în Turcia am mâncat cele mai bune legume și fructe. Avocado și rodiile cumpărate în piețe costa o liră bucata, iar un kilogram de mandarine, două lire. Mâncăm până ni se strepezesc dinții.

Turcia e locul perfect pentru free camping: oamenii sunt prietenoși și amabili, așa că niciodată nu te alungă, oriunde ai opri. Din contră, te servesc cu ceai și te întreabă dacă ai nevoie de ceva. La Assos, paznicul unui hotel pustiu în fața căruia am parcat pe plajă, ne-a făcut rost de parolă de internet și ne-a servit cu ceai și cu tocăniță. Apă se găsește peste tot, în oraș sau la marginea drumului, la fântânile publice. Turcii sunt cinstiți, nu păcălesc și nu fură, așa că nu te simți amenințat în niciun fel. În plus, au o simpatie pentru rulotiști: „Oh, güzel karavan!”.

În Bozburun îl cunoaștem pe John, un fost restaurator de vase de 60 de ani, care ne duce la Marina, locul în care bărcile sunt construite și renovate. Marina e o pădure deasă de catarge, în care se aude un cor constant de ciocăneli, bormașini și strigăte. Vasele poartă nume precum Excellance, Memories 1, Double Happiness 3, True Love, Ișik 8, Divers Delight 2 sau Koray 1. John ne-o arată pe Miriam Sophie, un vas vopsit în întregime de el. Șifa, proprietarul unui velier, ne spune că preferă să-l scoată iarna din apă, ca să nu se degradeze. Bărbatul organizează vara croaziere pentru turiști și din asta trăiește tot anul. O săptămână de plimbat cu un „gulet” costă în jur de 3.000 de euro, iar pe velier încap trei familii care pot împărți costul: vasul are dormitoare separate, cu băi proprii.

În Bozburun ne spălăm hainele la o pensiune – 20 de lire pe încărcătură, 40 în total. Ar fi trebuit să negociem, dar acum e prea târziu. Iar blugii atârnă din pat, șosetele sunt întinse pe banchete și prosoapele pe volan. Am lăsat hainele la pensiune, pe frânghie, dar, pentru că a fost o zi ploioasă, erau încă umede când le-am strâns. Și ne lipsește un hanorac.

LACUL BAFA

Ultima localitate în care dormim înainte de a porni către graniță este Kapikiri, un sat plin de vaci, care miroase puternic a balegă. Intrăm într-o cârciumă care mă duce cu gândul la satele din Oltenia – câțiva bărbați negricioși, încălțați cu cizme de cauciuc, pline de noroi, sunt adunați în jurul sobei, iar lângă geam stă singur la o masă un bătrân cu trăsăturile deformate de riduri, care-și ține bărbia în piept și-și numără mătăniile. Singura diferență față de o cârciumă din Oltenia e faptul că toți bărbații beau ceai, iar în sat nu se găsește de vânzare niciun strop de alcool – doar la pensiunile de lângă lacul Bafa se vinde bere, dar cu șapte lire sticla.

Înainte de a ne întoarce în România, calculăm cât ne-a costat, în lei, o lună pe malul Mării Egee: mâncarea, 1.527 de lei, motorina, 1.587 lei, GPL, 370 lei, taxele de drum și feribot, 503 lei, reparațiile, 816 lei, iar alcoolul și ceaiurile la cafenele, 638 lei. Stăm bine, dar am mai putea reduce din alcool. În următoarele luni, vom străbate România, unde sperăm să cheltuim chiar mai puțin ca până acum, iar la iarnă o să fugim din nou către țări mai calde. Abia așteptăm să ajungem la următoarea destinație: viața e mai frumoasă în mașină, oamenii sunt buni și calzi, aflăm lucruri pe care nu le știam despre noi și în fiecare zi avem o altă priveliște în fața geamului.

loading map - please wait...

Aydincik: 40.127408, 25.947733
Kalekoy: 40.230160, 25.892850
Derekoy: 40.152400, 25.775370
Alybei: 38.739884, 26.836700
Mersin: 37.411241, 27.224617
Marmaris: 36.852010, 28.272710
Izmir: 38.455379, 27.094420
Kapikiri: 37.501840, 27.525918
Assos: 39.502427, 26.406616
Kirklarely: 41.734549, 27.227527
Bozburun 1: 36.687659, 28.045478
Bozburun 2: 36.691616, 28.041846
2013-12-22-09-19-56-21.jpg

Material publicat în National Geographic Traveler, ediția aprilie-iunie 2014

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată avem nevoie de susținerea ta. Abonează-te la vederi sau cumpără printuri în ediție limitată. 

publicat pe 14/08/2014 la ora 13:36
read more:

4 Replies

  1. Pur si simplu sunt fascinat de povestea voastra si va admir pentru curajul de a depasii barierele normale ale unei escapade. Din ce am vazut in materialul vostru a-ti fost si la Corabia, in jud Olt, locul meu de bastina. Mi-ar fi placut sa va cunosc si sa va arat locurile pe acolo. Cine stie in viitorul apropiat.
    Bravo, superb material. M-a facut sa visez cu ochii deschisi de pe scaunul de la birou si sa uit tot ce ma inconjoara. Parca eram acolo cu voi.

  2. Am găsit site-ul vostru căutând după altceva: unde am putea ipotetic sa petrecem iarna in loc mai cald ca România. Am ajuns la jurnal roz de cazarma si apoi aici. A fost foarte relaxant acest articol, foarte frumoasa experiența voastra. E păcat sa-ți treacă zilele monoton. Ce poate fi mai frumos decât ceva nou zilnic. Am observat si noi aceleași Calități la poporul turc. Similar sunt si cipriotii. Am văzut recent un film despre o fata care a traversat singura mii de kilometri cu 3camile prin desert. Mulți nu o intelelegeau, dar Național Geografic au sponsorizat-o si s-a făcut si un film care dăinuie. Sunt moduri de a trai pe care societatea modernă le înțelegere mai greu; fiind rare, de aceea sunt cu atât mai valoroase aceste experiente. Succes! Va doresc numai bine

  3. Faine scriituri, si placut format. Nu mai stiu cum am ajuns aici, dar cert e ca m-am pierdut prin vre-o trei articole. Voi mai reveni in momente propice. Teleleu.eu e si usurel de tinut minte 🙂 La Multi Ani!

    • Mulțumim frumos pentru feedback. În iarna asta ne pregătim să ne adăpostim în Grecia.