În Almería, sute de români care clocoteau n-au putut să voteze

La cele două secții de votare – cea de la Consulatul României la Almería și cea de la Universidad de Mayores din Roquetas de Mar – au reușit să voteze doar 999 de persoane, respectiv 965. Asta deși în comunitatea Almería sunt înregistrați 25.545 de români, iar consulul Robert Hellvig a estimat că în realitate sunt în jur de 42.000 și a spus că se aștepta la un flux mare de oameni la vot, dar nu atât de mare.

Cu toate astea, într-o comunitate de 42.000 de români s-au organizat doar două secții de votare. La același număr de locuitori, în Lugoj, de pildă, au fost 32 de secții.

Enlarge

Cozile au fost imense, oamenii – furioși și frustrați, iar sute de români n-au putut să voteze. Spun sute, pentru că încerc să fiu echilibrată, dar în realitate cred că au fost mii de români care n-au votat din cauza cozilor. Cei care aveau copii mici au plecat fără să stea la coadă, iar unii au trecut de mai multe ori pe la secția de votare, dar s-au descurajat când și-au dat seama că stau degeaba, pentru că nu vor apuca să voteze.

Noi am vorbit cu mai mulți români pe care am vrut să-i urmărim de când pleacă de acasă sau de la serviciu și până votează. Doi dintre aceștia n-au apucat să voteze: Florina Frisan, care a ieșit de la serviciu de la bar la ora 16.00, și Adrian Popan, un român care are o firmă de construcții în Spania și care n-a votat din cauza noastră, pentru că l-am rugat să ne aștepte ca să putem să-l fotografiem/urmărim de când pleacă de acasă și până votează. Cei doi s-au așezat la o coadă enormă și n-au mai apucat să voteze.

Pe 26 mai au fost alegeri și în Spania, iar românii care sunt rezidenți au putut vota la alegerile locale din Almería și Roquetas de Mar. Daniel Teodor Bigi, care a așteptat 3 ore și jumătate la coadă ca să voteze pentru România, a votat în 10 minute la alegerile locale pentru Spania.

Toată ziua oamenii s-au plâns că nu pot să voteze și că li se încalcă un drept constituțional, au cerut să se prelungească programul secției de votare și să se suplimenteze numărul de membri. Consulul a sunat la BEC și a făcut aceste solicitări, dar BEC a refuzat motivând că sunt „compleți”, deși Consulul s-a plâns că îl linșează oamenii.

Enlarge

La ora opt seara ne venea să plângem tuturor: și nouă, care vedeam sutele de oameni care așteptau la coadă de ore întregi într-o căldură cumplită (pe 26 mai, în Almería au fost peste 30 de grade), și celor care stăteau la coadă, deși știau că n-au nicio șansă să voteze, și membrilor comisiei care erau depășiți de situație, nemâncați, nebăuți și înjurați de toată lumea.

Femeile însărcinate sau cu copii mici nu (prea) au fost lăsate să intre în față, așa că multe gravide în luni mari au stat ore întregi la coadă. În Roquetas de Mar coada a fost atât de mare, încât poliția spaniolă a închis strada pe care era secția de votare.

S-a urlat “M#*e PSD” și “Vrem să votăm!”, la 9 seara oamenii s-au împins în ușă, la propriu, cu consulul Robert Hellvig și cu poliția spaniolă, câțiva au reușit să intre, au rupt balamalele de la ușa Consulatului, un angajat al Consulatului care s-a pus în ușă să blocheze intrarea oamenilor și-a luat un pumn zdravăn în rinichi. Poliția spaniolă a închis ușa cu forța și i-a împins pe oameni de acolo, apoi a rămas în fața Consulatului să-l păzească.

Cele două secții de votare au avut câte 6 cabine de votare, câte 6 ștampile, câte 6 membri și câte doi operatori (cei care manevrau tabletele). În realitate, niciodată nu erau mai mult de trei oameni care votau în cabine și nu s-au folosit decât 4 ștampile în fiecare din cele două secții.

Procesul de votare a durat enorm. Noi am cronometrat: de când un om intra în secția de votare și până ieșea treceau 7-8 minute. Alți români care au stat la rând și care au cronometrat ne-au spus că au fost perioade în care dura 10 minute de când un om intra și până ieșea din secția de votare. La sfârșit, cu o oră înainte de închiderea secției, se vota în 2-3 minute, dar cred că se încălcau toate regulile din procesul de votare.

Se intra puhoi, operatorii întrebau tot puhoiul o dată dacă votează și la referendum, și la alegeri, nu mai avea nimeni vreme să-l oprească pe bărbatul care-i striga nevestei lui „Pune acolo Da și Da și Peneleu”, părinții intrau cu copiii în cabină, soții cu soțiile, era un haos generalizat și nici nu avea cum să fie altfel, având în vedere furia oamenilor, stresul și presiunea imensă care a fost pusă pe membrii comisiei.

Membrii comisiei aveau de completat două tabele cu datele din buletin, adică nume, prenume, serie, CNP, adresă. Așa că membrii comisiei au făcut efectiv muncă de scribi, ore întregi, fără să se ridice de pe scaun, și în Almería, și în Roquetas de Mar. Nimeni n-a mâncat, n-a băut și foarte rar s-a mers la toaletă.

În loc să fie un singur tabel pe care să se completeze datele din buletin, iar membrii să bifeze dacă omul votează la europarlamentare, la referendum sau la amândouă, au avut de completat două tabele: unul pentru referendum și unul pentru europarlamentare. Românii care stăteau la coadă s-au plâns că nu e normal ca în 2019 cineva să scrie de mână datele din buletin, în loc să fie tot procesul informatizat.

Când intrau oamenii în sală, operatorii erau obligați să-i întrebe dacă votează pentru referendum, pentru europarlamentare sau pentru amândouă. La Roquetas de Mar, operatoarea a făcut exces de zel și întreba: „Votați pentru amândouă?” „Da.” „Sunteți sigur?” „Da.” „Știți că puteți vota pentru Referendum, pentru europarlamentare sau pentru amândouă?” „Da, vreau pentru amândouă.”

Din cauza stresului imens în care lucrau membrii comisiei, în Roquetas de Mar s-a pierdut buletinul unei femei, care a fost dat altei femei care a plecat cu el, s-au greșit etape din procesul digitalizat de pe tablete, iar asta a însemnat și mai mult timp pierdut până când s-a rezolvat problema. În plus, atunci când tableta nu recunoștea un buletin care era uzat sau lipit cu scotch, se oprea procesul de votare, se întocmea un proces verbal, se completau hârtii.

După votare, oamenii băgau buletinele de vot în trei urne – europarlamentare, întrebarea 1 și întrebarea 2 –, iar acolo se pierdea din nou timp pentru că se bâlbâiau până găseau urnele corecte și membrii-scribi ai comisiei de votare se opreau din scris ca să le explice care e urna corectă.

Enlarge

Consulul Robert Hellvig le-a reproșat oamenilor că nu au venit să voteze la 7 dimineața, când s-a deschis secția din Almería. În realitate, coada a început de la ora 6.30, când un grup de români aștepta deja în fața Consulatului să voteze. Apoi au votat cei 179 de membri ai echipajului de pe Bricul Mircea, așa că nu a existat nici măcar o secundă în care secția de votare să fie goală sau să nu fie coadă.

Soluția ca miile de români din provincia Almería să poată vota ar fi fost să se creeze mai multe secții de votare. Și, evident, informatizarea și organizarea mai eficientă a procesului de votare, așa cum ne-au spus, exasperați, membrii secției de votare.

Aceeași nebunie a fost și în Castellón de la Plana, unde trăiesc 40.000 de români și unde s-a stat și 10 ore la coadă ca să se voteze, iar la sfârșit au reușit să voteze doar în jur de 3.000 de români. În Barcelona a fost la fel: românii au stat 9 ore la coadă ca să voteze.

Adrian Popan este una dintre figurile reprezentative ale comunității de români din Almería și am vrut să îl urmărim de când pleacă de acasă până merge la vot.

Povestea vieții lui Adrian este un adevărat roman, dar o s-o v-o spunem altă dată, într-un reportaj extins. Tatăl lui Adrian a murit de tânăr și mama a rămas singură, cu trei copii. Adrian a început să muncească de la 14 ani și a crescut scrâșnind din dinți și dorindu-și să reușească în viață.

A venit la 20 de ani în Spania, hotărât că vrea mai mult pentru el. A muncit din greu în construcții și, după mulți ani de muncă, are acum propria lui afacere și bunăstarea pe care n-ar fi avut-o dacă ar fi rămas în România.

Adrian a votat o singură dată de când e în Spania, la alegerile prezidențiale din 2014. Însă ceva s-a schimbat în el în ultimii ani și și-a dat seama că vrea să se implice civic. A strâns 200 de semnături pentru Fără penali, a fost la protestul din București de pe 10 august și și-a convins toți prietenii și cunoscuții să voteze. În Almería și Roquetas de Mar sunt mulți români care trăiesc în Spania de 15, 16 sau 19 ani și care n-au votat niciodată până acum, dar care la alegerile acestea și-au dorit să voteze.

Enlarge

Și pentru Adrian, și pentru prietenii lui era foarte important acest vot. E semnalul implicării lor civice, e semnul încrederii pe care românii au început s-o aibă în votul lor. E declarația lor de dragoste pentru România, e felul în care ne spun „Ne gândim la voi” și „Ne pasă de ce să întâmplă acasă”.

Cei mai mulți dintre oamenii aceștia n-au reușit să voteze, pentru că în Almería au apucat să voteze doar 999 români, iar în Roquetas de Mar, 965 din cei 42.000 de români care trăiesc aici. Dintre voturile din Almería, 179 au fost ale echipajului de pe Bricul Mircea, iar 2, ale noastre.

Adrian Popan n-a votat din cauza noastră, pentru că ne-a așteptat să venim din Roquetas de Mar și să mergem cu el la vot. Atunci când Adrian a venit în fața Consulatului coada era atât de mare, încât n-a mai apucat. Nici prietenii lui n-au putut vota și au plecat acasă cu toată tristețea și dezamăgirea pe care au strâns-o în orele de stat la coadă.

Românii pe care i-am întâlnit în Spania clocotesc. Clocotesc când ne spun cu năduf în toate interviurile ce nu merge acasă, ce i-a făcut să plece și cum arată binele pe care l-au găsit aici, care nici măcar nu e bine, ci e firescul pe care noi l-am pierdut. E firescul de a fi tratat cu respect într-un spital, e firescul unui oraș curat și al unor drumuri pe care nu-ți rupi mașina, e firescul unor funcționari publici care îți zâmbesc și te întreabă cum pot să te ajute. Iar românii aceștia pot acum să compare și să se întrebe: „De ce nu e așa și la noi acasă?”.

Pe 26 mai, la coada de la votare, Adrian și prietenii lui clocoteau de cald și de frustrare. Nu au votat. Poliția spaniolă i-a împrăștiat pe românii care voiau să forțeze intrarea în secția de votare.

Ne-am întors acasă la Adrian, în curtea unde suntem parcați, și am început să urmărim știrile. Am băut bere și am mâncat paste făcute de Cami, soția lui Adrian. Cei doi copii ai lor, de 3 și 5 ani, s-au culcat târziu, așa că erau în cealaltă cameră și se uitau la desene. „Am așa un sentiment de frustrare, de neputință”, a zis Cami.

A vorbit apoi la telefon cu fratele ei, care trăiește în Slough, în Marea Britanie, aproape de Londra, unde cozile s-au întins pe kilometri. Nici el n-a reușit să voteze. Adrian și Cami au adormit cu sentimentul de frustrare pe care îl poartă și azi cu ei; noi, cu sentimentul de vinovăție.

Toate milioanele de români din diaspora care n-au votat sunt oameni cu poveștile lor, nu cifre. Sunt oameni care îți pot spune de ce au plecat din România, ce au lăsat acasă și ce greutăți au întâmpinat în țările lor de adopție. Sunt niște oameni cărora li s-a încălcat dreptul constituțional de a vota și care astăzi, la fel ca Adrian, trebuie să-și poarte sentimentele de frustrare și de umilință. Dar nimeni nu se simte vinovat în cazul lor.

Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu