Chapters
 

Părinții din România nu-și bat copiii

Le dau câte-o curea sau o palmă, ca să știe de frică. Pentru mulți dintre ei, „bătaia adevărată e aia soră cu moartea“.

Articol in englezaenglish

63% dintre copiii din România spun că sunt bătuți acasă, deși numai 38% dintre părinți recunosc acest lucru, potrivit unui studiu Salvați Copiii din 2013. Am vizitat un sat tradițional din județul Iași ca să vedem cum se împacă aceste cifre cu înțelepciunea populară, abuzul de alcool și traiul din ajutorul social.

I

„Nu îi bat, nu îi omor, da’ trebuie să-mi știe de frică“

„Pleacă, mă, d-aci, lasă-mă!“, îl împinge Marcel pe Marian, băiatul său de patru ani care-i cuprinde genunchii cu brațele. „Lasă-mă, mă, t’-n-auzi!“ Își aruncă lopata lângă mormanul de lemne din curte și încearcă să scape de asaltul copilului cu chef de joacă. Bărbatul de 50 de ani, înalt și solid, abia s-a întors din sat unde a lucrat cu ziua ca să aibă „ce le pune pe masă“ celor opt copii ai săi: Alexandru, 2 ani, Marian, 4, Sebi, 6, Ștefan, 10, Nicoleta, 12, Petronel, 15, Florin, 17, Mihaela, 18.

Se așază la umbră, pe prispă, și îl mai îmbrâncește o dată pe Marian care nu înțelege că tatăl său e obosit: „Du-te, mă, la mă-ta“. „Lasă-l, să-ți facă poze cum te iubește“, îi spune Cristina, soția lui. Marcel ne privește năuc și devine brusc conștient de aparatul foto. Îl ia pe Marian pe un genunchi și pe celălalt pe Alexandru, mezinul familiei. Alexandru e ud de pipi și Marcel îl pune jos ușurel. „Vino, mă, să-l iei“, strigă către soția lui.

Cristina, de 39 de ani, e uscată ca o stafidă și silueta ei slăbănoagă o face să pară și mai înaltă decât e. Pielea de pe față e înnegrită de soare și ondulată în zeci de riduri, iar buzele subțiri îi descoperă gingia roz și dinții care-i lipsesc din față. Familia Cojocaru și cei opt copii ai lor locuiesc în gospodăria moștenită de la părinții lui Marcel.

Două case strâmbe din chirpici, cu acoperișuri găurite și cu pereți văruiți în diferite tonuri de albastru. Ambele, aflate la câțiva metri distanță una de alta, au câte două încăperi în care sunt înghesuite mai multe paturi. În toată gospodăria nu există nici o masă și nici un scaun, doar o ladă de bere pe care Cristina mă invită să mă așez. Curtea e delimitată de gardurile vecinilor și de o poartă mică, legată cu sârmă, iar în spate începe o pajiște care se întinde până la marginea pădurii. Nu au WC în curte, așa că toată familia își face nevoile în spatele caselor, sub streașină. Nu au nici fântână, iar femeia aduce apă cu găleata de la vecini.

Familia trăiește din ajutorul social de 337 de lei; la începutul lunii cumpără făină, mălai, cartofi, orez și ulei, iar Cristina drămuiește alimentele. Au dat toți copiii la școală, mai puțin pe Florin care, spune femeia, a căzut în cap când era mic.

Însă cu excepția Nicoletei, fata de 12 ani, nici unuia dintre copii nu-i place să învețe. Cei mai mari au abandonat școala înainte să termine opt clase, iar Ștefan a rămas repetent în clasa a treia. De multe ori, băiatul chiulește de la școală și din cauza asta Marcel îl bate cu cureaua, îmi spune Nicoleta râzând. Cureaua e atârnată în cui, la vedere.

— Nu e așa de groasă cum mi-ai zis, îi spun Nicoletei.
— Nu e groasă, dar e dublă. Știi ce tare pișcă?
— Taică-tu vă bate des?
— Nu ne bate, ne mai dă câte o palmă sau cu nuiaua. Mai mult pe Ștefan, că el e rău, pleacă, fuge de-acasă, nu merge la școală.

Cristina stă pe pat și spală vasele într-un lighean roșu plin cu lichid maroniu în care plutesc resturi de mâncare. Mirosul de lături se amestecă cu mirosul de urină îmbibat în pat. Încăperea servește ziua drept bucătărie, iar noaptea devine dormitorul părinților. „Eu nu-mi bat copiii, le mai dau cu palma, cu nuiaua, îi mai pișc un pic“, spune Cristina. „Pe Nicoleta nu c-am bătut-o, dar i-am dat una, așa. Era în clasa a doua și m-a chemat învățătoarea că în loc să scrie, ea desena. Marcel îi mai înjură, dar eu îi zic «Lasă-i, omule, în pace că-s copii».“ Marcel ia uneori „vărgășuța“ și le dă la fund. „Nu îi bat, nu îi omor, da’ trebuie să-mi știe de frică. Altfel, de ce i-am făcut?“

2014-05-21-14-22-231.jpg

II

„Unde mama lovește, carnea crește“

Familia Cojocaru nu e singura din comuna Mironeasa care consideră că o palmă, o curea sau o nuia nu înseamnă bătaie. Chiar și nea’ Georgică, asistentul medical, ne zice asta: „Și pe mine m-a bătut tata, dar nu rău, așa, ci cât să-i știu de frică“. „Elevii cred că bătaia adevărată e aia soră cu moartea, când vine salvarea să te ia“, spune directoarea Școlii Gimnaziale din localitate, Cristina Botezatu.

Antropologul Vintilă Mihăilescu este de părere că „mica violență“ din comunitățile românești, transformată în folclor printre copii, e ironizată și împărtășită până când devine un fel de terapie de grup în care trauma e disipată. „România e cea mai longevivă societate țărănească din Europa, iar într-o societate țărănească «Bătaia e ruptă din Rai», iar «Unde dă mama, crește»“, spune Vintilă Mihăilescu.

„Suntem într-o zonă incipientă de educație lingvistică în care abuzul înseamnă ceva extrem de grav, înseamnă să-l bat până leșină“, explică Diana Stănculeanu, psiholog la organizația Salvați Copiii. „Sunt părinți care întrebați «Aveți vreodată comportamente violente față de copiii dumneavoastră?», ne răspund senin „Nu“. Iar într-o întrebare ulterioră, «S-a întâmplat vreodată să vă urecheați copilul sau să-i trageți două la fund?», cu aceeași seninătate să ne spună «Da, bineînțeles».“

„Sunt părinți care întrebați «Aveți vreodată comportamente violente față de copiii dumneavoastră?», ne răspund senin „Nu“. Iar într-o întrebare ulterioră, «S-a întâmplat vreodată să vă urecheați copilul sau să-i trageți două la fund?», cu aceeași seninătate să ne spună «Da, bineînțeles».“

Aproximativ 63% dintre copiii din România spun că sunt bătuți acasă de părinți, iar 38% dintre părinți recunosc că-și bat copiii, potrivit organizației Salvați Copiii, care a realizat în 2013 cel mai amplu studiu din ultimii 10 ani privind abuzurile împotriva copiilor. Același studiu arată că 18% dintre copii sunt bătuți acasă cu bățul sau nuiaua, 13% cu cureaua și 8% cu lingura de lemn. Corecțiile precum „lovitul cu palma“ sau „urecheala“ nu sunt percepute de majoritatatea părinților și a copiilor ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic.

Însă concluziile studiului mai arată că pedeapsa fizică crește agresivitatea copiilor și nivelul de violență dintre frați și colegi, iar mai târziu duce la intimidarea, agresiunea și rănirea partenerilor de cuplu.

Puteam, așadar, să vizităm 63% dintre familiile din România, însă cum nu aveam resursele să facem acest lucru am ales Mironeasa ca fiind o comunitate românească reprezentativă.

2014-05-22-19-20-591.jpg

III

„Femeia nebătută e ca moara neferecată“

Urcăm și coborâm dealurile din Podișul Central Moldovenesc, traversăm pădurile răcoroase, trecem de Mănăstirea Hadâmbu și pierdem semnalul de telefon mobil, deși localitatea Mironeasa se află la 36 de kilometri depărtare de Iași. Casele scunde sunt vopsite în albastru liniștitor și seamănă cu niște locuințe de jucărie, cu prispe și streșini din lemn sculptate migălos, înnegrite de ierni și de ploi. Majoritatea gospodăriilor au cuptoare de lut în curte și flori colorate în grădină, iar în fața porților își curăță penele gâște și găini gălăgioase.

Mironeasa are aproape 5.000 de locuitori, iar majoritatea trăiesc din alocațiile celor cinci, șase sau zece copii și din ajutorul social, la fel ca în multe alte sate din România. Oamenii de aici se ocupă cu agricultura de subzistență, iar câțiva, foarte puțini, lucrează la Primărie sau la cârciumi.

Gospodăriile cele mai amărâte din sat încep când treci de biserică și urci pe un drum de pământ. E cald și uscat acum, dar praful care ne umple nările se transformă în mocirlă la fiecare ploaie. Copiii de un an, de doi sau de zece se joacă în stradă, alături de adolescenții care ascultă manele la telefoanele mobile. Din când în când, câte o casă de beton se ridică ostentativ pe Coasta de Azur, așa cum e poreclit acest cartier din Mironeasa – sunt casele celor care au plecat la muncă pe-afară și s-au căpătuit.

Carmen, o fată de 11 ani care râde cu dinți albi și strâmbi, frământă aluat pentru pâine împreună cu verișoara ei. Ea are grijă de frații ei mai mici în timp ce mama e plecată la muncă. Îi supraveghează mătușa lor, care vine repede să vadă ce-i cu noi. „Am șapte copii și-i mai pun să mă ajute, că nu pot face eu toate“, ne spune femeia, deși n-am întrebat nimic.

Familia Ioniță locuiește la ultima casă de pe Coasta de Azur, unde urci cu gâfâieli o pantă pe care localnicii au pus pietriș și bolovani. Din spatele casei lor începe pădurea înaltă și deasă de unde copiii culeg ciuperci și urzici, iar bărbații, lemne pentru foc. Casa din chirpici are două încăperi în care sunt înghesuite cinci paturi. Pe pereți și pe jos sunt covoare colorate care mustesc de umezeală.

Ioniță Dumitru și Maria, de 46 și 38 de ani, au nouă copii: Gabriel, de 1 an și 3 luni, Ionela Petronela, 3, Denisa, 5, Neculai, 6, Maria Adelina, 10, Georgiana, 12, Alin Andrei, 15, Alexandra, 17, și Dumitru, 20. Ionela, Denisa și Neculai stau lipiți de mama lor și ne privesc încruntați. Gabriel, băiatul cel mic, respiră cu greutate în brațele mamei sale. „E cu handicap, că l-am născut după accidentul de căruță“, spune Maria. Îi dă apă cu zahăr din biberon – a rămas fără nici un ban în casă și n-are lapte praf.

Cei nouă copii au fost adeseori de față atunci când tatăl o bătea pe mamă. Istoria familiei Ioniță e cunoscută în localitate, iar asistenții sociali au dus-o de mai multe ori pe Maria la spital. Când Dumitru i-a rupt câteva coaste și i-a spart splina au dus-o într-un centru pentru victimele violenței domestice, dar femeia a plecat de-acolo după o lună: copiii ei rămăseseră acasă, cu tatăl, pentru că adăpostul nu avea atâtea locuri.

Alexandra, care are acum 17 ani, s-a băgat de multe ori între părinții ei ca să-i despartă. „Săream, țipam pe dânsul, îl izbeam de pat ca să n-o mai bată și pe urmă, cu greu, se liniștea“, povestește ea. „O dată m-am băgat înaintea lu’ mama ca să nu-i tragă lu’ mama și mi-a tras mie palma.“

Adolescenta are trăsături frumoase și corp zvelt, cu mijloc subțire și piept plin. Are picioare late, obișnuite să calce desculțe, și mâini mari, cu unghii înnegrite de muncă. Când începeau certurile, Alexandra îi scotea pe frații ei mai mici în curte sau, dacă era frig, îi ducea în camera cealaltă și dădea drumul la televizor. „Plângeam și fugeam afară, nu puteam să stau în casă să mă uit la dânșii. Ieșeam cu frații mei și le puneam să se joace, dar eu nu puteam să mă joc cu ei, ori intram înapoi în casă, ori mă uitam pe ușă la dânșii.“ Când era mai mică, Alexandra avea adeseori coșmaruri și visa că mama ei a murit.

Fata vorbește greoi, sacadat și pare că nu e obișnuită să povestească o întâmplare. Urmăresc cu greu firul cronologic; amintirile ei de-acum un an se împletesc cu cele de-acum zece ani, bătăile la care a fost de față devin una singură, care pare că a durat la nesfârșit. „Era ziua tatei și mama s-a luat la ceartă cu dânsul. Zicea că să nu mai beie și el de ciudă că i-o luat sticla cu băutură o început s-o bată cu pumnii, cu palmele. Prea tare o bătut-o atunci. Nu mai mergea dreaptă, mergea așa, gheboasă, parcă avea ceva rupt și când a ajuns la spital îi spuse că era ruptă splina într-însa.“

Maria are ochi albaștri și ten curat; a fost o femeie frumoasă și asta încă se mai vede, deși Dumitru i-a pătat fața cu cicatrici. O bătea din cauză că era gelos și îi reproșa că e mai frumoasă decât el. Liliana Tănase, asistenul social care monitorizează cazul, este de părere că bărbatul are halucinații din cauza consumului de alcool.

„Atunci era c-un prieten de-al lui și fuma și eu l-am vazut cum dădea scrum de țigară în cana cu alcool“, povestește Alexandra. „Și a devenit dintr-o dată așa, turbat, a devenit dintr-o dată altfel. Când s-a trezit m-a întrebat ce-a făcut, nici nu mai ținea minte. I-am povestit c-a bătut-o pe mama, c-a venit salvarea de a luat-o.“

„Prea tare o bătut-o atunci. Nu mai mergea dreaptă, mergea așa, gheboasă, parcă avea ceva rupt și când a ajuns la spital îi spuse că era ruptă splina într-însa.“

În 2007, Alexandra, care atunci avea 12 ani, a mers la Primărie și s-a plâns că dimineața, când a plecat la școală, taică-su o bătea pe maică-sa, iar după-amiaza, când s-a întors de la școală, încă nu terminase. După plângerea fetei, asistentul social și viceprimarul au mers la familia Ioniță și au găsit-o pe femeie imobilizată la pat – fusese lovită sistematic, pe tot corpul, cu un cablu de curent electric. La scurt timp, poliția i-a luat pe copii și i-a dus într-un centru de plasament în regim de urgență.

„Am stat vreo două luni și ceva în centru și dup-aia am ajuns la spital din cauza la frații mei, că mi-i luase și prea tare mă consumam după ei și ziceam că nu-i mai văd niciodată“, povestește Alexandra. „Am rămas doar eu, cu Adelina și cu Georgiana, și aveam o sticlă cu otravă. Și-am vrut să beau otravă din-aia, am zis că mai bine mor decât să fie așa, era prea de tot. Și atunci m-au dus la Socola și acolo era parcă mai rău, erau nebuni acolo.“

Minorii au fost reintegrați în familie după un an – copiii nu voiau cu nici un chip să se despartă și nu puteau fi adoptați de un singur cuplu. Iar Dumitru și Maria (care l-a născut între timp pe Gabriel) au urmat cursuri de abilități parentale la Salvați Copiii și au făcut toate demersurile legale ca să-și primească copiii înapoi. Gura satului spune că au făcut efortul acesta pentru alocațiile celor mici și că Dumitru bea și fumează din banii copiilor.

„Mi-am dorit foarte mult să termin școala și mi-am dorit foarte mult să nu fie așa cum a fost până acum familia mea“, spune Alexandra. Ea a întrerupt cursurile când a fost luată la centru și nu a vrut să repete anul după ce s-a întors acasă – îi era rușine să fie în clasă cu copiii mai mici decât ea. Acum e bucuroasă că e împreună cu toți frații ei; ea îi spală, le gătește și îi pregătește pentru școală. Uneori merge să muncească cu ziua la prășit și cu banii câștigați cumpără de mâncare.

Atmosfera s-a liniștit în familia Ioniță în comparație cu anii din urmă, însă Dumitru o mai bate uneori pe Maria când se îmbată. Pentru că vecinii știu că bărbatul e gelos, îl sună ca să-și bată joc de el și-i spun că Maria îl înșală, iar Dumitru vine acasă furios.

IV

„Așchia nu sare departe de trunchi“

„Băieții care asistă la astfel de scene de violență se transformă în viitori agresori“, spune Liliana Tănase, asistent social la Primăria din Mironeasa. „Dacă tata a făcut așa, înseamnă că la fel trebuie să fac și eu. Avem chiar cazuri concrete – băiatul cel mare al lui Ioniță mă suna și îmi reproșa că am dus-o iar pe maică-sa la spital: «A bătut-o un pic, nu are nimica, așa se mai ceartă ei și se bat».“

Cele două asistente sociale de la Primăria Mironeasa monitorizează în prezent, pe hârtie, 20 de cazuri de violență în familie, dar, în realitate, numărul lor e dublu. „Nu sunt cazuri frecvente de violență, dar sunt câteva și afectează copiii și soțiile, că dorm săracele numai prin grădină“, spune Liliana Tudose. „Bărbații vin acasă sub influența băuturilor alcoolice și se iau pur și simplu de femei, cu sau fară motiv, iar copiii asistă.“

„Comportamentul agresiv se învață“, e de părere Diana Stănculeanu, psiholog la Salvați Copiii. „Cei mai mulți copii vor perpetua modelul părintelui fiindcă facem ce am trăit, ce ne este la îndemână. Astfel, fetele dezvoltă riscul de a deveni victime ale violenței domestice: așa cum au fost bătute de tata acasă își vor alege parteneri care să le acorde același tratament.“

Un astfel de caz s-a întâmplat la școala din Mironeasa, unde o fetiță le povestea profesorilor că ea și frații ei mai mici trebuie să se bage în fața tatălui ca să-și apere mama. „Fetița s-a măritat la 14 ani ca să scape de atmosfera din familie și, din câte am înțeles, nici ea n-a nimerit prea bine“, spune Cristina Botezatu, directoarea Școlii Gimnaziale din Mironeasa.

V

„Eu te-am făcut, eu te omor“

Caut pe Google fapte de violență petrecute la Mironeasa. În lista de articole locale cu „crime oribile“ aflu că mai mulți localnici și-au rezolvat problemele cu parul și lopata. Anul trecut, un bărbat a vrut să-și omoare fratele cu un arac, iar altul și-a înjughiat concubina pentru că îl părăsise. În 2012, o tânără de 22 de ani l-a ucis pe concubinul mamei sale, iar cu câțiva ani în urmă un client l-a înjughiat pe proprietarul barului în care băuse pe datorie. În comuna alăturată, Cioca-Boca, unde copiii din Mironeasa merg la liceu, un bărbat și-a bătut concubina, apoi a lăsat-o să moară înghețată în zăpadă.

Crima de la „casa cu flori“, unde o femeie de 22 de ani l-a ucis pe concubinul mamei sale, a avut loc în fața celor șapte sau opt copii ai familiei, spune Liliana Tănase, asistent social. „Violența naște violență prin imitație“, crede antropologul Vintilă Mihăilescu. „Se poate ajunge la un fel de competiție a violenței ca dovadă de bărbăție.“

Femeile nu pleacă de lângă bărbații violenți fie pentru că le e rușine de gura satului, fie pentru că au mulți copii și nu au unde să se ducă cu ei. Iar atunci când un bărbat își bate nevasta, nici unul dintre vecini nu intervine. „La noi e o vorbă: «E femeia mé, îs copchiii mei, fac ce vreau cu ei»“, spune Liliana Tudose. „Vecinii nu-și pun problema că femeia aia trăiește rău – e femeia lui.“ Într-o societate țărănească, patriarhală a interveni în familia și în gospodăria unui bărbat este o intruziune, explică antropologul Vintilă Mihăilescu.

Asistentele sociale din localitate nu au prea multe soluții ca să le ajute pe aceste femei: dacă le duc la un adăpost, se întorc acasă pentru copii, dacă cer poliției să-l amendeze pe bărbatul agresiv, el plătește amenda din alocația copiilor. În plus, spune Liliana Tănase, birocrația le îngreunează munca. „Un tată care a rămas singur după ce soția lui l-a părăsit își bate copilul, cred eu, ca să se răzbune“, povestește Liliana. „Copilul e vizibil bătut, are vânătăi și poate da declarații, iar noi i-am făcut poze. Cu toate astea, nu e suficient, îi trebuie certificat medico-legal.“

2014-05-21-14-40-401.jpg

VI

„Bătaia la copii e ca buruiana de leac“

Deși studiile arată că violența se petrece în toate mediile sociale, există o frecvență mai ridicată în familiile dezavantajate economic. „Adulții din acele familii, pe lângă stresul de a crește un copil, au multe alte dificultăți: șomaj, consum de alcool, familii monoparentale“, spune Diana Stănculeanu, psiholog la Salvați Copiii. „Sunt mulți factori de risc care fac ca răbdarea și echilibrul unui părinte să fie puse la încercare și să degenereze mai repede în violență decât într-o familie cu părinți educați.“

De multe ori, copiii din Mironeasa ascund că sunt bătuți acasă, spune doctorița Oana Miron, care îi vede câteodată pe cei mai mici pacienți ai ei cu contuzii și vânătăi. „Copiii ascund abuzurile pentru că sunt conștienți că dacă cei de la asistență socială sau de la poliție merg la ei acasă, vor avea parte de aceeași soartă, ba poate chiar mai rău“, spune directoarea școlii, Cristina Botezatu.

„Sărăcia naște violență și violența, la rândul ei, naște sărăcie“, crede antropologul Vintilă Mihăilescu. Cea mai mare problemă a comunității este lipsa banilor care conduce implicit la celelalte probleme. „Omul sărac își îneacă amarul în băutură“, spune Cristina Botezatu. „De la cârciumă se duce acasă, își bate nevasta și gata, a trecut, are și ce pune pe masă, și cu ce să-și îmbrace copiii.“

Problemele pe care le creează violența în familie se văd cel mai bine la școală, acolo unde copiilor „le sare țandăra din orișice, se înjură și se jignesc“, spune Cristina Botezatu. „Am strâns toți copiii, de la clasele mici până la cele mari, și i-am întrebat care sunt problemele care intervin între ei. Ne-au spus că se înjură și că imediat sar la bătaie ca să-și rezolve anumite conflicte. I-am întrebat ce măsuri ar trebui să luăm noi ca să nu se mai bată sau să se înjure. Și atunci un copil a spus cu voce tare, dar toți au fost de acord: «În primul rând ar trebui să ne bateți și după aceea mai vedem.» “

Material realizat în cadrul unei burse oferite de Centrul Carter şi Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul Salvați Copiii România.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată avem nevoie de susținerea ta. Abonează-te la vederi sau cumpără printuri în ediție limitată. 

publicat pe 16/08/2014 la ora 09:14
read more:

10 Replies

    • Raspunsul simplist ar fi ca “nimic” (nimic acum, nimic punctual). Copiii si parintii lor sunt parte a unui sistem; e un cerc vicios al saraciei, a lipsei de educatie si a lipsei de perspective. Genul asta de educatie s-a practicat pe scara foarte larga inclusiv in mediul urban pana dupa mijlocul anilor ’90; schimbarea a adus-o doar globalizarea. Nu, nu accesul la informatie era sau este problema – ci accesul la oportunitati, la resurse, acea luminita de la capatul tunelului pe care unii oameni au inceput sa o vada iar asta s-a reflectat si in comportamentul fata de proprii copii.

      • Domnule globalist Dan,

        “Luminita” vazuta de unii, care a schimbat situatia trebuie sa fi fost (mai putin misterios spus) impunerea unei legislatii, din partea Uniunii Europene. Mai ramanea sa vedeti ce fac acum elevii profesorilor. Si mai bine: asteptam sa raportati cum arata scoala in Occident.

        Ca sa ridic cota de interes a acestui comentariu, mentionez (in interes public) ca “proprii copii” trebuie scris “propriii copii”: primul “i” este din radacina; al doilea este terminatia pluralului, la masculin; al treilea este articolul hotarat (masculin, plural). Comparati cu “propriile odrasle”, care are avantajul de a fi mai usor de inteles, din cauza femininului. Nu exclud posibilitatea ca tastatura sa va fi jucat festa.

        In fine, felicitari pentru descoperirea “cercului vicios”. Curaj! Poate descoperiti in ce consta “Democratia”.

        Stiti cum arata scoala in Occident ? (Occidentalii insisi “nu stiu” – adica nu realizeaza!)

  1. Am 57 ani si inca ma bantuie atmosfera din casa parinteasca. Am dezvoltat frici si lipsa de incredere de sine care nu au putut fi depasite niciodata. Nu eram eu cea batuta, dar sufeream fara sa spun nimic nimanui, fara sa fiu intrebata cevade cei care ne cunosteau situatia (familia extinsa, vecini)
    Imi dau seama ca multe din ratarile mele se datoreaza acestei copilarii, complexelor capatate si niciodata cu adevarat rezolvate. am dezvoltat mecanisme de aparare ( o anumita agresivitate, sensibilitate exacerbata) dar si un fel de a “citi” situatiile aparent normale. Un fel de “sheet detector” car ema ajuta dar ma si face nesuferita celor care se simt “expusi” fara voie.

    Nu cred ca e vreo rezolvare pentru acesti copii. Vor fi tarati pentru tot restul vietii indiferent daca sunt luati din mediul familial sau nu. Doar schimbarea situatiei in familie ar fi o solutie, dar e practic imposibila cand cei doi parteneri raman aceiasi. nici moartea agresorului nu cred ca ar putea recupera ceea ce a fost pierdut.
    Cercul vicios al saraciei si lipsei de educatie nu poate fi spart si se intretine atat de usor.

  2. […] Dumitru Ioniță din satul Mironeasa, județul Iași, o bate pe soția lui, Maria, de fiecare dată când se îmbată. Cei nouă copii ai lor sunt de față când bărbatul o lovește cu pumnii, picioarele, o arde cu țigara sau o bate cu un cablu de curent electric; ei sunt cei care cheamă Poliția și Salvarea când lucrurile o iau razna. După ce Dumitru i-a spart splina, Maria a fost dusă de asistentul social din localitate la un adăpost pentru victimele violenței domestice. S-a întors acasă după o lună pentru că adăpostul nu avea locuri și pentru cei nouă copii ai ei, iar pe ea n-o răbda inima să-i lase singuri cu tatăl. Nici Dumitru, nici Maria nu au școală, așa că lucrează cu ziua prin sat pentru mâncare sau, uneori, pentru bani. Dacă ar avea unde să meargă împreună cu copiii, Maria l-ar părăsi pe Dumitru și casa lor mică de chirpici. Povestea integrală, aici.  […]

  3. Doamnelor si domnilor jurnalisti,

    Am vrut sa va contactez (direct), dar nu am gasit nicio adresa de e-mail. Tocmai citisem in “Dilema Veche” despre “profesoara” Bobasu. Nu mai comentez acolo, din cauza politicii de cenzura a d-lui Andrei Plesu (ori cine i-o fi proprietarul).

    Din articol nu reusesc sa disting cand s-au petrecut lucrurile, in afara de faptul ca a fost inainte de 2004; inclin sa cred ca era inainte de 1990. Din experienta mea personala, bataile (administrate elevilor de cadrele didactice) in scoala “comunista” au incetat dupa primii patru ani de scoala. (Bataile intre elevi, au continuat pana la finele liceului.) Craiova era mai cu mot, era un “muncipiu” mai mare si mai important.

    Am insa vesti bune, de incurajare pentru autoare: pe masura ce Romania se va afunda in democratie, fenomenul “Bobasu” va disparea natural, democratic, fara legi coercitive.

    Ghiciti cum ?

    Fizica si chimie nu se vor mai face decat (CEL MULT) in liceu. Sa vedeti cum va vor privi copiii cu aspiratii olimpice din democratie, cand le veti povesti despre bataile din orele de fizica si chimie: “Ce sunt acelea, fizica si chimie ? Obiectele care se fac la liceu ?!” Asta este actualmente (de decenii, daca nu dintotdeauna) situatia in Occident.

    Toate bune si frumoase in articolele dvs. (banuiesc, dupa citirea a unul-doua); numai sistemul socio-economic si politic nu va trece prin minte sa-l puneti la indoiala!

    Din bube, mucegaiuri si noroi, veti avea decenii si decenii de activitate, fiindca realitatea inconjuratoare va fi generoasa.

  4. Legat de pedepsele corporale (in familie si la scoala), practica isi are originea tot pe undeva prin Biblie. La americani se pare ca forma e standardizata ( http://i.imgur.com/f64gFfL.jpg ) si e nu numai legala sau tolerata ci practicata pe scara larga in majoritatea statelor in timp ce in Europa a devenit ilegala cam de vreo 20 de ani. In societatile taranesti detaliile din acel text (nu umili copilul, asigura-l ca il iubesti, asigura-te ca a inteles pedeapsa) se pierd undeva pe traseu si ramane numai componenta brutala, abuziva, mostenita practic din generatie in generatie.

    Ar fi interesant insa sa scrieti un articol despre schimbarea comportamentului parental ca urmare a unor schimbari sociale. Ma gandesc de exemplu la emigratia de la sat la oras din anii 50-70 cand poate 20% din populatia tarii si-a parasit localitatea natala din mediul rural si s-a stabilit intr-una dintre resedintele de judet sau in Bucuresti. Acesti oameni in mod cert au luat cu ei de acasa comportamentul parental descris in articol, la pachet poate cu diverse tulburari de personalitate sau sindrom de stres post traumatic capatate ca urmare a abuzurilor din primii ani de viata – insa aspectul interesant e in ce au trimis mai departe, comparativ cu ce au primit. Oare aceasta migratie a facut si un fel de selectie dupa anumite tulburari de personalitate? (gen stima sau incredere de sine mai mare ca media, tulburare de tip narcisist). Ca nimeni nu i-a luat direct de la brazda sa ii puna in fabrica pe acesti oameni; a fost in fond o decizie personala bazata de aparitia unor oportunitati. Insa ce fel de oameni au facut pasul (cu ce calitati, cu ce valori, ce aveau in plus fata de media, sau fata de cei care au ramas la coada vacii)? Ar fi interesant de stiut… dar si extrem de greu de studiat si de estimat.

    • Revin cu un comentariu la comentariul de mai sus, legat de modificarea comportamentului parental ca urmare a unei schimbari majore (mutarea in masa de la sat la oras). In cartea asta – http://goo.gl/tcJZAL (“History of Childhood”) – e un capitol comparativ legat de comportamentul parental din coloniile americane (secol 17-18) versus comportamentul “ramas” in metropola, in Anglia. E un long shot, stiu, dar vorbim de desprinderea dintr-un tesut social existent si mutarea intr-un mediu complet nou (strain), mediu cu mult mai multe oportunitati de succes sau de esec. Parintii americani de secol 17-18, neavand familia extinsa (“satul traditional”) care sa impuna limite fizice copiilor, au fost nevoiti sa impuna limite emotionale, pe palier religios dar si prin inventarea unor forte supranaturale de tip “bau bau”. In plus si-au “delegat” nevoia de control catre scoala, urmarind cu atentie performanta copiilor, tipariturile vremii fiind pline de mesaje moraliste care descurajau joaca in aer liber sau atitudini mult prea libertine din partea copiilor. Bine, toata povestea a tinut in forma asta doar vreo 3-4 generatii.