Am urmărit timp de jumătate de an o echipă de 60 de români care lucrează în construcții în Belgia, la o firmă înființată de trei frați din Craiova. Poveștile lor se petrec pe șantierele belgiene, dar încep în satele fără acces feroviar din Vaslui, în sărăcia din Botoșani, de unde familii întregi au plecat în străinătate, în grădinile din Olt, unde țăranii cultivă legume pe care le vând apoi pe nimic. Ele sunt oglinda istoriei noastre contemporane și a eșecurilor politice care au afectat direct viețile românilor.
Enlarge
Sunt -8 grade Celsius în Anvers, Belgia, pe acoperișul unde lucrează Vasea, Ghiță, Marius, Iulică și Valerian, atenți să nu alunece pe pojghița de gheață. Bărbații au fețele învinețite de frig și buzele uscate. Încă nu a răsărit soarele și vântul se simte mai puternic la etajul 15, de unde se văd turbinele eoliene și navele industriale din bazinul portuar Albert. Râul Scheldt străbate orașul și se varsă în Marea Nordului, iar umezeala din aer accentuează senzația de frig. Pielea de pe mâini crapă dureros sub mănușile de protecție. Marius se încălzește la flacăra arzătorului.
Iarna lui 2024 e neobișnuit de rece în Belgia, unde ninge de câteva zile, iar pe multe șantiere nu se poate lucra. În Anvers zăpada nu s-a depus, așa că muncitorii români au urcat în dimineața asta 15 etaje pe scările de incendiu și au început să lipească plăcile de izolație termică pe acoperiș. Deasupra întind hidroizolația, suluri înghețate de membrană bituminoasă pe care Iulică le desface cu greu. Se așază în genunchi să le fixeze, apoi le lipește cu arzătorul. Aburul toxic îmi umple nările, dar mă apropii de flacără sperând că o să mă încălzesc.
„Sunt zile bune și zile rele, când te enervezi și spui: «Gata, mai stau puțin și plec»”
Prima pauză e la 9 dimineața, când muncitorii se strâng pe un colț de acoperiș unde bate o rază de soare. Marius lasă arzătorul pornit ca să nu înghețe gazul din butelie. Iulică postează un video pe TikTok, iar Valerian face scroll pe Facebook. Maxilarele sunt încleștate de frig și cuvintele sună dur, butucănos.
Ghiță – Gheorghe Chiponca – are 44 de ani și e din satul Albești, județul Botoșani, la 16 kilometri distanță de granița cu Republica Moldova. A lucrat 15 ani în România la hidroizolații din șantier în șantier, din oraș în oraș, așa cum se muncește în construcții. În 2019 a plecat în Belgia la firma de hidroizolații Roteam, înființată de trei frați din Craiova, iar doi ani mai târziu l-a adus și pe fratele lui mai mare, Mihai.
În România, ultimul salariu al lui Ghiță a fost 2.800 de lei pe lună, în timp ce în Belgia câștigă peste 3.000 de euro. Programul e dur, pentru că trebuie să se trezească în fiecare dimineață la 4.30-5.00, dar e mulțumit financiar.
Viața aspră din construcții i-a afectat însă sănătatea: în primul an de muncă în Belgia, în timp ce era pe șantier, a avut dureri atât de mari de stomac, încât l-a luat salvarea. A fost operat de ulcer și trei luni a respectat indicațiile medicului – mâncare de regim, fără alcool, fără țigări –, dar pe urmă s-a reîntors la stilul lui de viață și acum are iar dureri.
„Noi pe șantier mâncăm hrană rece: o conservă, un cârnat, o brânză, că nu vine nimeni cu ciorbă”, spune Ghiță. „Sunt zile bune și zile rele, când te enervezi și spui: «Gata, mai stau puțin și plec». Dar după aia îți revii, cam așa e toată lumea.”
„Mie nu-mi lipsește casa, mie-mi lipsește cine mă întâmpină acasă”
Fratele său, Mihai Chiponca, 46 de ani, povestește cum el și Ghiță au plecat de acasă la începutul anilor 2000 ca să scape de sărăcia din Moldova. „Ai noștri aveau pământ și animale: cai, vaci, oi. Cu asta ne descurcam, vindeam lapte și brânză. Atunci, după Revoluție, toată lumea primise pământurile înapoi.”
Enlarge
Nu au găsit de lucru la Botoșani, așa că au plecat prin țară să muncească în construcții: Bistrița, Galați, Brăila, Constanța, Craiova, București, Pitești, Ploiești, Drobeta-Turnu Severin, Reșița, Timișoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Zalău, Sibiu, Brașov, Miercurea Ciuc, Cluj-Napoca. Sunt doar localitățile pe care și le amintește, dar au fost atât de multe șantiere, atât de multe cazări de muncitori în care au locuit săptămâni, luni, ani împreună cu bărbați din toate colțurile țării, fără să aibă răgazul să-și construiască o viață sau un acasă.
„Mie nu-mi lipsește casa, mie-mi lipsește cine mă întâmpină acasă”, spune Mihai. „Două relații am pierdut pe chestia asta, pe plecat prin țară și umblătură: du-te-ncolo, vino-ncoace, vezi că vin mâine, vin poimâine. N-am fost căsătorit și-mi pare rău că n-am făcut pasul ăsta; poate atunci eram un pic mai responsabil și nu mai umblam așa teleleu până la urmă pentru bani.”
„Nu plecam pentru distracție, nu mă duceam de dragul de a merge la Cluj sau la Bruxelles. Dacă aveam pe cineva acasă, era altceva. Poate restrângeam modul de gândire, poate mă trăgea de mânecă: «Trebuie să stai cu mine ».”
„Acum am 46 de ani; timpul trece. Dacă îmi iau o femeie și fac un copil, o să zică la grădiniță «E bunicul» și aia nu prea e în regulă. Eu poate o să mă duc pe lumea ailaltă și copilul o să rămână singur. Pentru că dacă stau aici [în Belgia], nu o să ajung la pensie.”
Mihai și Ghiță au ieșit prima dată din țară în anii 2005-2006, când au fost împreună cu un cumnat în Germania să lucreze în agricultură. Deși au călătorit în atâtea orașe, nu au avut niciodată timp să le viziteze.
În Germania au lucrat lângă Köln, dar nu s-au plimbat prin centrul vechi sau prin grădina botanică, nu au văzut catedrala, nu au traversat podul Hohenzollern. „Era un program infernal”, spune Mihai. „Culegeam căpșuni și fructe de pădure și erau foarte multe, nici nu te lăsa să dormi. La 5.30 trebuia să fii în câmp și lucrai cât vroia el.”
În Bruxelles, unde trăiesc și lucrează de cinci ani (Ghiță), respectiv trei ani (Mihai), nu au fost niciodată în Grand-Place, nu au văzut primăria și Maison du Roi, nu au vizitat ciocolateriile celebre și nu și-au dat voie să fie turiști.
„Știi de ce?”, spune Mihai. „Uite unde suntem acum: în Zaventem [cazările muncitorilor români sunt într-o suburbie, la 12 kilometri de centrul orașului]. E duminică [singura zi liberă]. Duminica trebuie să mă duc să-mi iau un pui, ceapă, banane, iaurt, o smântână – ce-mi mai trebuie pe aici.”
Mulți dintre cunoscuții și prietenii lor din Albești sunt plecați la muncă în străinătate; se întâlnesc uneori pe șantierele din Belgia sau în fermele din Germania. „Am un vecin care e în Spania de 13 ani”, spune Mihai. „Mai am un prieten bun care a fost vreo opt ani în Portugalia, acum e prin Spania de vreo cinci. Am pe cumnată-meu care are vreo 12 ani în Germania; a venit acasă un an și acum e iar în Germania cu copiii lui amândoi. Asta e numai strada mea. Am mai sus niște vecini care sunt în Germania de vreo opt ani, lucrează tot la acoperișuri [ca mine]. Sunt mulți – sunt mulți.”
„Uite, mă faceți să plâng”.
Duminica, la cazările muncitorilor români din Zaventem, în Regiunea Flamandă, într-o suburbie a Bruxellesului, mesele sunt pline cu sticle de vin de țară, coniac, bere, suc și energizante, brânză, slănină și cârnați. În casele aglomerate e un du-te-vino de bărbați care vin și pleacă la pariuri, la târgul de vechituri, la biliard și la Zvon, barul românesc din cartier. Pe holul de la intrare, cărucioarele și plasele cu cumpărături ale celor întorși de la piață.
Cele două case din spatele supermarketului Albert Heijn, unde se văd parcate dubele de lucru cu sigla Roteam, sunt lipite una de alta, iar românii au desfăcut gardul care despărțea curțile interioare și au acum un spațiu mai mare pentru grătare. Fumează în curte în șlapi, pantaloni scurți și tricouri, deși afară sunt aproape zero grade.
La fel ca Mihai și Ghiță, cei mai mulți dintre muncitorii români nu s-au plimbat niciodată prin centrul orașului, cu toate că lucrează la Bruxelles de cinci-șase ani. Nu simt că aparțin lumii acesteia; nu vorbesc nici flamanda, nici franceza și n-ar ști cum să se comporte în barurile de pe Rue De Flandre, unde funcționarii europeni beau bere belgiană și mănâncă moules frites, așa că duminica preferă magazinele și restaurantele românești de la Doi Boi, iar seara se strâng la cazări, la un pahar de vin de țară, de palincă sau de coniac.
Marian gătește creveți proaspeți pe care i-a cumpărat cu 9,99 euro kilogramul de la Doi Boi. Îi prăjește în unt și îi stinge cu vin alb, așa cum a învățat în Franța, unde a trăit 12 ani. Costică taie pe o farfurie slănină și brânză de oaie adusă de la Vaslui, de la vărul lui care e cioban, la fel cum a fost și el înainte să lucreze în construcții. Mâncăm creveți cu brânză de oaie.
Bărbații vorbesc despre soțiile și copiii lor care au rămas în țară, despre ratele la bănci care i-au împins să plece, despre dor și singurătate, despre viața în satele din Moldova, despre primarii care n-au fost în stare să facă sisteme de canalizare, despre politicienii care sunt toți la fel. Pe măsură ce orele trec și sticlele se golesc, devin mai vulnerabili, vocile le tremură și privesc pe ecrane fotografii zâmbitoare cu aniversările de la care au lipsit. Când îl întrebăm despre soția și băiatul lui, Marian își acoperă ochii rușinat: „Uite, mă faceți să plâng”.
„Doar supraviețuiam în Franța”
Marian Copilău, 42 de ani, a crescut în comuna Giurgeni din județul Ialomița, acolo unde Brațul Borcea se reunește cu Dunărea. Tatăl lui era tractorist și mama îngrijitoare la școală, iar familia cu patru copii cultiva grâu și porumb ca să-și suplimenteze veniturile.
Enlarge
Marian a învățat să pescuiască de la bunicul lui, care îi lua cu barca pe el și pe fratele său, apoi îi trimitea să vândă peștele la șosea. De la sfârșitul anilor ’90 până la începutul anilor 2000, localnicii trăiau din vânzarea peștelui pe Podul Giurgeni-Vadu Oii. „Erau coloane de mașini și se vindea pește la greu”, spune Marian. Autostrada Soarelui încă nu era gata, iar mașinile mergeau la mare pe drumul național 2A.
„Vindeam de toate, de la caras la sturion [pescuitul sturionului s-a interzis în România abia în 2006]. Fiecare avea concesionat kilometrul lui de Dunăre și stăteai la rând 7-8-10 bărci ca să dai cu plasa. Era enorm de mult pește pe vremea aia.”
De pe la mijlocul anilor 2000, micile afaceri cu pește n-au mai mers. „Se auzise la televizor că se dau țepe, că se bagă nisip în pește.” O vreme a muncit în agricultură ca muncitor cu ziua, apoi în 2006 a plecat în Franța cu un vecin să lucreze la o fermă: avea grijă de animale, dădea jos tencuiala de pe casă, făcea renovări. Primea 800 de euro pe lună, masă și casă. A stat trei luni, cât a fost de muncă.
Când s-a întors în România, s-a mutat la Hârșova, și-a luat categoria D de permis auto și s-a angajat șofer de microbuz în județul Constanța. În 2008, a plecat din nou în Franța cu un prieten ca să lucreze în construcții și s-a stabilit lângă Lyon.
Enlarge
A trăit aproape 12 ani în Franța, unde a adus-o mai târziu și pe soția lui și unde în 2013 i s-a născut băiatul. Marian câștiga 1.900 de euro pe lună, iar soția lui, care lucra doar în weekend la curățenie, 400-500 de euro; chiria era 1.000.
„Doar supraviețuiam în Franța; a fost greu. Unii au reușit în Franța. Am prieteni care au venit singuri și au rămas singuri și au reușit, adică au strâns. Și eu am strâns, dar după ce am cunoscut-o pe a mea, mâncam la un restaurant, ieșeam la o pizza, ne îmbrăcam.”
„Să reușești înseamnă să stai departe de familie și să te privezi de mici bucurii?”, îl întreb pe Marian.
„Voilà. Mie îmi plăcea să ies, să beau un vin bun. Dar nu m-a deranjat chestia asta [că nu am strâns bani]. Sănătos să fiu.”
„Dă-mi în țară cât câștig aici și-ți muncesc de rup.”
În 2019, după aproape 12 ani în Franța, un cumnat l-a convins să se întoarcă în România și să lucreze în același domeniu: hidroizolații. Familia s-a mutat la soacra lui Marian din Țăndărei. El a muncit câteva săptămâni la Galați și la Constanța, apoi s-a făcut frig și n-a mai găsit de lucru la acoperișuri. Cumnatul său l-a angajat la o firmă de centrale termice.
„Ce dracu’ să fac cu 3.000 de lei? M-am certat cu cumnată-meu: «Ai zis să vin, dă-mi de lucru. Nu vreau să mă îmbogățesc, dar vreau să câștig pâinea mea și a familiei mele – să-mi plătesc chiria, utilitățile, să trăim decent».”
Spre sfârșitul anului, Marian a plecat în Germania să lucreze la fibră optică, unde câștiga 2.000 de euro pe lună. „Era cea mai nenorocită muncă; băgam de la 7 dimineața la 8 seara. Întindeam de cablurile ălea pe un frig de stăteau bățoase.”
În vacanța de iarnă a venit în România să-și vadă familia, iar pe 7 ianuarie 2020, cu o zi înainte să se întoarcă în Germania, a văzut la PRO TV un reportaj despre firma Roteam din Belgia.
„Era 19.43. Când am văzut șantierele din Belgia, îi spun lu’ a mea: «Iubire, aici plec». În dimineața aia trebuia să vină mașina după mine să mă ia în Germania. Am trimis CV în aceeași seară. Pe la 10 seara mă sună: «Mergeți mâine la București să dați niște probe». Zic: «Domnule, în noaptea asta eu trebuie să merg în Germania. Mă luați sau nu mă luați?».”
În primii doi ani de muncă în Belgia, Marian și-a cumpărat un apartament la Țăndărei. În prezent câștigă peste 3.000 de euro pe lună și e mulțumit financiar, dar ar vrea să-i aducă în Belgia pe soția și pe fiul său. Îi e greu fără ei și izbucnește în plâns când vorbește despre băiatul lui, Robert. „Și tati te iubește, așteaptă că vin”, îi spune în fiecare seară la telefon.
„Dă-mi în țară cât câștig aici și-ți muncesc de rup”, spune Marian. „De-aia merge bine Roteamul. Am colegi care sunt aici de 8-10-11 ani. Iulică – să vezi ce casă are în România. Muncim. Suntem super-super profesioniști.”
Aceasta este prima parte dintr-o serie despre muncitorii români care lucrează în construcții în Belgia. Citește partea a II-a și partea a III-a.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
