Viața și patimile unui român pe care l-a salvat plecarea în străinătate

Vasile Bolohan a crescut pe stradă după ce tatăl său a încercat să-i ucidă mama. A dormit în boxe și în scări de bloc, a furat în piața din Suceava și în magazinele din Viena, a fost condamnat pentru furt, apoi a fost eliberat și a emigrat în UK, unde lucrează și astăzi în construcții. Cu banii câștigați în Anglia îi ajută pe copiii din centrele de plasament din România.

Avea șapte ani atunci când s-a întors de la joacă și a văzut-o pe mama lui prăbușită pe un fotoliu, cu un cuțit înfipt în claviculă. Tatăl său, care o înjunghiase și care o lovea adesea, stătea pe celălalt fotoliu și fuma.

În 1982, cuplul locuia într-un apartament din Suceava împreună cu cei doi copii – Vasile și sora lui mai mică, care are o dizabilitate intelectuală.

Imaginea cu mama lui înjunghiată s-a păstrat clară în mintea lui Vasile de-a lungul anilor, cu toate că restul amintirilor s-au estompat: vecina care a sunat la Salvare, milițienii care l-au arestat pe tatăl său, spitalul în care mama lui a fost internată în comă, bunicii care l-au luat la ei acasă câteva luni.

„Bătăi groaznice am văzut fără număr”, povestește Vasile, care are astăzi 47 de ani. Părinții lui consumau alcool, „urlau” și „aveau scandaluri uriașe”, care răsunau în tot blocul. După ce mama lui s-a întors de la spital, familia a avut parte de o perioadă de liniște, pentru că tatăl a fost condamnat la șase ani și jumătate de închisoare.

În 1985, când Vasile avea zece ani, mama lui s-a îndrăgostit de alt bărbat, care s-a mutat în apartamentul lor. La scurt timp, s-a născut fratele mai mic al lui Vasile.

Tatăl său vitreg a fost abuziv încă de la început – îl trimitea pe băiat să-i cumpere băutură și țigări, îl punea să-i încălzească mâncarea și să-l spele pe picioare. Apoi au început bătăile. „M-o călcat în picioare încontinuu, bătăi cu nemiluita; nu avea milă”, povestește Vasile. „Mama avea niște flori de plastic într-o vază, cu sârmă înăuntru – cu ălea mă lovea.”

Vasile se trezea la trei noaptea ca să meargă la coadă la lapte, așa cum îi cerea tatăl său vitreg. Se întorcea la șase dimineața, îl trezea pe fratele lui mai mic, îi fierbea două ouă și le amesteca într-un pahar cu pâine, îi dădea să mănânce, îl îmbrăca și îl ducea la creșă, apoi el mergea la școală. Făcea totul în liniște, îngrozit de gândul că l-ar putea trezi pe tatăl său vitreg. Când termina orele, mergea să-l ia pe fratele lui de la creșă și avea grijă de el în restul zilei.

„Seara, acest tată vitreg netrebnic mă mai asculta și la lecții. Care lecții? Când să faci lecțiile alea?”, povestește Vasile.

Prin clasa a VII-a, a început să fugă de acasă de frica bătăilor – vara dormea prin parcuri, iarna se adăpostea în scările blocurilor. „Intram într-un bloc de 10 etaje, luam toate covoarele de la intrare [ca să dorm pe ele] și urcam la ultimul etaj, unde de obicei era uscătoria. Uneori aveam noroc să dau de calorifere calde. Iarna aveam deja experiență și știam în ce boxe pot să dorm pe țeava de apă caldă.”

Tatăl său vitreg nu lucra, dar juca barbut și avea datorii, așa că a convins-o pe mama lui Vasile să vândă apartamentul ca să le poată plăti. În 1990, când au rămas fără casă, familia s-a mutat în satul Puțureni, în județul Botoșani, la părinții tatălui său vitreg. Vasile, care avea 14 ani, le-a spus că rămâne în Suceava să-și termine școala. Mama lui l-a întrebat unde o să doarmă, iar băiatul i-a răspuns că într-o boxă.

Imediat după Revoluție, în România nu existau instituții care să-i protejeze pe copii, iar oamenii îl goneau pe Vasile atunci când îl găseau dormind la ei în bloc. „Nu se întreba nimeni: «Bă, de ce doarme copilul ăsta aici?». Nu exista Protecția Copilului. Acum, dacă ar găsi cineva un copil într-un bloc, și-ar pune o întrebare. Dar atunci: «Băi, golanule, ce cauți aici?».”

La început, a dormit în blocul în care fusese apartamentul lor. Își spăla hainele în uscătorie, iar câteodată făcea duș la prietenii lui atunci când părinții lor nu erau acasă. „La mila oamenilor eram”, spune Vasile. Copiii din fața blocului îi aduceau mâncare, iar uneori părinții lor îl chemau în casă la un castron cu borș.

A continuat să meargă la școală, deși avea multe absențe – profesorii nu știau că locuiește într-o boxă. „Aveam doi saci: într-unul țineam hainele cu care dormeam și în celălalt hainele curate cu care mergeam la școală.”

În anii ’90, Suceava era plină de bișnițari polonezi, ruși și turci. Vasile fura de pe tarabe lenjerie și blugi împreună cu o gașcă de băieți, apoi le vindea mai ieftin. „Mergeam prin piețe și unde prindeam un portofel sau bani din buzunarul unui om, gata, deja aveam dexteritate. Intram în piață să fur ceva, să supraviețuiesc în ziua aia, că nu știam să mă gândesc și la a doua zi.”

Trăia din furat și din „combinații”, iar de multe ori nu reușea să facă rost de mâncare. „Să mergi așa pe stradă și să nu știi unde mergi, să n-ai nicio direcție, să n-ai pe umărul cui să plângi. Să îți fie foame, sete, frig, să ai papucu’ rupt, gaură-n el. Aveam Drăgășani, un fel de teneși cu subțirică, pe care eu îi purtam în permanență, că n-aveam altceva.”

Deși trăia pe străzi, Vasile a terminat 10 clase cu specializarea „mecanic tinichigiu mașini și utilaje industriale”. Diriginta lui a încercat să-l convingă să mai facă trei clase la seral ca să-și poată da bacalaureatul. „Atunci i-am spus prima dată că dorm într-o boxă și că nu am cum sub nicio formă. Am început să plângem amândoi.”

În perioada aceea, Vasile s-a apucat de băut. „Mă afundam din problemele, și grijile, și stresul, și frigul, și foamea, și tot ce aveam eu în viața asta. Beutura o început să-mi dea starea de relaxare. Și am avut perioade în care am băut bine cu băieții, frumos.”

Nu-i era ușor să supraviețuiască printre găștile de șmecheri și „bombardieri” din piață. Când polițiștii îl prindeau la furat, îl băteau cu bastonul pentru că era minor și nu voiau să-l aresteze.

Vorbea rar cu mama lui și nu înțelegea de ce a rămas „lângă bărbatul acela, care o bătea cu nemiluita”. „Când am ajuns pe străzi, îi purtam pică pentru că și-a luat așa un netrebnic de bărbat care a distrus-o și pe ea, și pe mine, și pe sora mea”, spune Vasile.

Între 16 și 20 de ani, a încercat să treacă frontiera fraudulos de mai multe ori și a fost prins de fiecare dată în Ungaria sau în Austria. În 1997, când a reușit, în cele din urmă, să ajungă la Viena, a locuit într-o garsonieră împreună cu alți patru-cinci români. În cele șase luni cât a stat în Austria, „a furat tot ce a prins”, în special CD-uri din magazine, pe care le-a vândut „pe nimica toată”. S-a întors în România când și-a dat seama că n-o să reușească niciodată să se angajeze fără acte în Austria.

Vara mergea la Costinești, unde trăia din furtișaguri și mânca resturile care rămâneau pe la mese. El și încă doi-trei tineri dormeau pe plajă sau pe bănci. Aveau plete și ascultau Burzum, AC/DC, Metallica și Scorpions la rockoteca din Costinești. „Roackerii erau foarte OK: «Băi, unde dormiți voi, acolo dormim și noi, că nouă ne-a furat cortul». Și mergeam și dormeam, nici nu mă interesa cu cine, știi?”

În iulie 2000, când avea 24 de ani, era în Costinești și se întorcea beat de la discotecă împreună cu alți tineri. A intrat să fure dintr-o casă mai mult din teribilism, ca să le arate celorlalți că are curaj. Tocmai înșfăcase un parfum și un aparat de filmat, când în casă au intrat doi bărbați; unul dintre ei era jurnalistul Cătălin Radu Tănase, care își amintește și astăzi incidentul, așa cum a povestit la telefon.

Vasile n-a opus rezistență și a așteptat pe o canapea până când a venit poliția. La secție, polițiștii l-au întins pe jos și l-au călcat, la propriu, în picioare. A primit o condamnare cu executare de trei ani și jumătate, pentru că la tentativa de furt s-a adăugat și infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei pe care o avea în cazier.

A fost închis la Penitenciarul Poarta Albă, unde s-a îmbolnăvit după câteva luni din cauză că dormea pe ciment. „Pe două paturi, în lat, dormeau șapte oameni cu picioarele în afară – păduchi, miliarde de păduchi”, povestește Vasile.

Pentru că nu mai avea loc în pat împreună cu ceilalți, și-a cumpărat cu țigări, moneda de schimb din penitenciare, o pătură veche pe care a pus-o pe jos – pe jumătate dormea și cu cealaltă jumătate se acoperea. Din cauza frigului, i s-au umflat capul și corpul; a fost internat trei luni și jumătate la spitalul penitenciarului.

„O fost pentru mine Raiul acolo”, povestește Vasile. „Era o cameră cu opt paturi, totul alb, veneau numai pușcăriași din ăștia care se tăiau. Dar era multă liniște, curat, aveam televizor; eu demult nu mai văzusem un pat normal să dorm în el.”

Și-a continuat apoi detenția la Botoșani și la Jilava, unde a suferit de foame, a văzut bătăi și abuzuri. Într-o noapte, un deținut i-a tăiat altui deținut obrazul cu o lingură ascuțită de beton. Vasile a supraviețuit în penitenciar așa cum supraviețuise și printre șmecheri și „bombardieri” în libertate. „Pușcăria ți-o faci”, spune el. „Pentru unul care îi speriat, o să aibă pușcărie grea. Eu eram survivor de afară.”

În noiembrie 2002, când a fost eliberat, Vasile avea 27 de ani. Locuia la o mătușă și lucra la negru, la un magazin de covoare, unde încărca și descărca marfă. Era plătit cu 500.000 de lei pe zi, echivalentul a 50 de RON astăzi. Nu voia nimeni să-l angajeze cu contract de muncă, nu doar pentru că avea cazier, ci pentru că în Suceava, în perioada aceea, nu existau prea multe joburi.

„După ce am ieșit din pușcărie, s-au terminat șmecheriile”, spune Vasile. „Plecatul din țară era singurul lucru care să mă scoată pe mine din gârla în care eram. România, la ora actuală, nu îi dă nicio șansă să supraviețuiască unuia ca mine. Și sunt mulți ca mine.”

În 2004, a plecat în Germania, unde a lucrat ca muncitor necalificat, fără contract. Era plătit prost și găsea greu de lucru, așa că s-a întors în România.

În 2006, după ce a cunoscut-o pe soția lui, au plecat împreună în Italia – ea muncea la curățenie, iar Vasile în construcții. Vasile mergea 35 de stații de autobuz până la muncă, amândoi lucrau la negru și erau plătiți prost, iar toți banii lor le ajungeau doar pentru mâncare.

În 2007, s-au mutat din Italia în Anglia, în orașul Leeds, unde Vasile a lucrat încă de la început în construcții cu contract de muncă – era prima dată în viața lui când avea contract de muncă, asigurări sociale și de sănătate. Câștiga 300-400 de lire pe săptămână, iar după primul an în UK reușise să economisească 2.700 de lire și să învețe „engleza de șantier”.

În primii ani petrecuți în Leeds, Vasile și soția lui au locuit la comun cu alți români, majoritatea bărbați, muncitori în construcții. Uneori, opt, nouă persoane împărțeau trei camere. „Cinci ani de zile am stat numai cu bombardieri cu școala vieții”, spune el.

Fiul lor, Alex, s-a născut în 2009, iar când acesta a împlinit trei ani, s-au mutat singuri în chirie.

Vasile lucrează și astăzi în construcții pe un șantier din Mirfield, la 16 mile distanță de orașul Leeds. Muncește 12 ore pe zi și câștigă 700 de lire net pe săptămână. De când s-a stabilit în UK, și-a luat permisul de conducere și a făcut mai multe cursuri pentru diverse calificări de care avea nevoie pe șantier.

În 2020, Vasile și soția lui au divorțat, iar el crede că la despărțirea lor au contribuit și tensiunile din anii în care împărțeau apartamentul cu mai mulți români. Acum locuiește singur într-un apartament închiriat din Leeds, pentru care plătește o chirie de 595 de lire – cu tot cu utilități, costurile ajung la 900. Pensia alimentară e 350, rata la mașină 150, iar rata pentru împrumutul pe care l-a făcut în UK ca să-și cumpere un apartament în Suceava e 475 de lire pe lună.

„Eu am câștigat mulți bani în Anglia asta, dar nu se cunoaște”, spune Vasile, care se trezește de luni până sâmbătă la cinci dimineața ca să ajungă la muncă la ora șapte. Termină serviciul la șapte seara și ajunge acasă la ora opt, apoi „cade lat”.

De când trăiește în Anglia, Vasile se simte respectat, un sentiment pe care nu l-a avut niciodată în România. „De umilit, mai tare m-au umilit românii în țară”, spune el. „Anglia asta aduce și beneficii, dar și pierzi. Ce câștigi? Câștigi că îți îndeplinești visurile tale. Pleci din țară cu un scop anume: să îți faci o casă, să iei o mașină.”

E duminică, singura zi liberă a lui Vasile, și luăm prânzul împreună cu el și cu fiul lui, Alex, la un pub din Leeds. „Eu am mâncat foarte mult parizer în viața mea și singurul lux pe care îl am – îmi place să merg în crâșme din astea”, spune bărbatul.

Alex, fiul lui Vasile, are 12 ani și trei naționalități: română, britanică și moldovenească. Mama lui este originară din Republica Moldova. Deși vorbește cu mare dificultate limba, băiatul se străduiește să comunice cu tatăl lui în română, pentru că nu-i place accentul lui în engleză. „Eu vorbesc engleza de șantier”, râde Vasile.

Alex, care s-a născut în UK, se consideră englez și nu-i place să meargă nici în România, nici în Republica Moldova, țări despre care nu știe aproape nimic altceva în afară de faptul că sunt sărace și corupte. „Nu-mi place [în România]. Eu stau la Anglia”, spune el. „Anglia îmi place mai mult. În Anglia este mulți bani.”

Băiatul încearcă să ne explice că drumurile sunt proaste în România și ne spune: „La bunica lui tati sunt foarte multe cercuri în podea dacă vrei să treci cu mașina”. Avem nevoie de ajutorul lui Vasile ca să înțelegem tot.

Cel mai bun prieten al lui este tatăl său, ne spune Alex, care stă la Vasile în fiecare weekend. Nu știe prea multe despre trecutul părinților lui și îl ascultă pe tatăl său mirat când ne povestește despre viața din România.

Vasile lucrează într-un șantier de modular building, clădiri care se construiesc din module prefabricate. În ziua în care îl însoțim la muncă în Mirfield, Vasile și colegii lui construiesc un spital pentru NHS, sistemul medical britanic.

Mulți dintre muncitori sunt români, așa că se vorbește în engleză și în română, iar Vasile discută cu colegul lui din Italia în italiană. Niciunul dintre bărbați nu poartă căști și ochelari de protecție (se plâng că îi încurcă la lucru), iar englezul care e șef de echipă vine să-i certe. Toți își pun mănușile, căștile și ochelarii cât timp sunt fotografiați.

După ani de muncă în construcții, Vasile are probleme la coloană și, teoretic, nu ar avea voie să ridice greutăți mai mari de 10 kilograme. Uneori nu se poate da jos din pat din cauza durerilor de spate. „Mi s-a întâmplat să cobor din pat în genunchi și să-mi ia un sfert de oră să mă ridic”, spune el.

De când lucrează în Anglia, Vasile a început să doneze bani familiilor și copiilor care au nevoie de ajutor în România. A cumpărat o proteză de picior pentru un băiat, a ajutat o mamă cu cinci copii să-și construiască o casă, a strâns 4.000 de lire pe Facebook și a repatriat trupul unei tinere românce care a murit în UK, a strâns fonduri, alimente și haine pentru diverse cauze.

S-a atașat în mod special de copiii din centrele de plasament din Șcheia, Mihoveni și Gura Humorului, pe care i-a dus în excursii în România, le-a oferit cadouri de Crăciun și de Paști și i-a încurajat pe suceveni să-i viziteze în weekend-uri ca să le ducă prăjituri.

Anul trecut, i-a vizitat pe tinerii de la Gura Humorului și le-a povestit de ce a început să fure, cât de grea a fost viața lui în pușcărie și cum se pot feri de un destin similar. „Eu am școala vieții și am fost bombardier și de-asta simt că pot să schimb ceva în copii”, spune Vasile. „Știi cum ies din centru la 18 ani? Tehui de cap. Am pe unul acum care a ieșit la 18 ani și n-are nicio direcție și nu știe nimica să facă. Eu i-am închiriat o garsonieră în Burdujeni și încerc să-i găsesc un loc de muncă.” De câteva luni, Vasile și un prieten de-ai săi din Suceava îi plătesc chiria acestui tânăr.

„Eu nu am uitat de unde am plecat”, spune Vasile. „Eu nu uit că am dormit în boxe și în uscătoare. Și acum, dacă am posibilitatea de a da, dau. Faptul că acum pot ajuta alți oameni e dovada că am ieșit din gârlă. Chiar dacă situația mea financiară nu e așa de strălucită, am unde dormi, am ce mânca, am un servici, am un copil frumos.”

Vasile Bolohan a scris o carte despre viața lui împreună cu redactorul-șef al cotidianului Monitorul de Suceava, Tiberiu Avram. Cartea se numește „Evadarea din Iad” și a fost lansată în septembrie 2021.

Visul lui Vasile e să-și achite datoriile din UK și să se întoarcă într-o zi în România; mai are de plătit 9.000 de lire pentru apartamentul pe care și l-a cumpărat în Suceava în 2019.

În România, ar vrea să muncească în construcții (a primit deja o ofertă de job în Suceava pentru un salariu de 1.500 de euro) și să înființeze un asociație împreună cu un prieten, ca să ajute copiii din centrele de plasament.

Dacă nu ar fi plecat să muncească în străinătate, astăzi ar fi fost în pușcărie, crede Vasile. „Jumătate din cunoștințele mele de la vremea aia sunt ori la pușcărie, ori bețivi. Dacă era să rămân în țară, ori eram și eu la pușcărie, ori eram un bețiv profesionist, ori eram mort.”

Acest articol a fost realizat în parteneriat cu Pulitzer Center. Elena Stancu este bursieră în cadrul programului Persephone Miel Fellowship 2021.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu