Chapters
 

Degetoaice

Se îmbracă şi arată ca nişte bărbaţi. Poartă pantaloni şi merg legănat pe culoarele penitenciarului, ţinându-şi mâinile în buzunare.

Marian ar putea fi, după orice standarde, un bărbat atrăgător: e înalt şi suplu, cu muşchi frumos conturaţi, are trăsături delicate, buze pline, ochi albaştri şi gene lungi. Ar face orice pentru iubita lui, o tânără de 22 de ani care îi scrie, pe zeci de pagini, cât de mult îl iubeşte. Din gesturile sale masculine răzbate însă o senzualitate fragilă şi discordantă, care îi trădează camuflajul.

„Mă simt pustie ca un deşert, singură pe lume, fără tine, dragostea mea!“, scrie O. R., iubita lui Marian, într-una dintre cele zece pagini ale scrisorii împrăștiate în faţa mea, pe patul de metal. Literele sunt pe alocuri înghesuite nervos spre capătul paginii, alteori desenate rotund, cu răbdare. „Atunci când eşti lângă mine, doar tu eşti lumea mea: o lume minunată, fascinantă, în care aerul pe care îl inspir are aromă de dragoste. Aroma ta. (…) Eu ţi-am dat cheia sufletului meu, îmi dai şi tu un loc în fiinţa ta? Promit solemn că voi fi un musafir cuminte şi tăcut, voi avea mare grijă de fiecare colţişor din inima ta, voi îngriji fiecare gând de-al tău, ca pe o floare nepreţuită.“

Marian răsfoiește prin teancul de scrisori primite de la iubita lui. Alege câte o pagină și mi-o întinde: aproape că ştie conţinutul lor pe de rost. La gât, legată cu aţă, poartă „cheia sufletului“, un cadou de la O. R. Cei doi se văd doar câteva momente pe zi, la geam, printre gratii, când Marian e scos la plimbare.

19_2011-06-05-12-07-38.jpg

Protecţie şi dragoste

Numele real al lui Marian este Maria Huţanu, are 28 de ani, doi copii, şi este închisă pentru omor la Penitenciarul de Femei Târgşor. Când facem cunoştinţă, îmi cere să-i vorbesc ca unui bărbat, aşa cum i se adresează toate colegele ei. Stă într-o cameră de 17 persoane, în care toate obiectele deţinutelor sunt îndesate pe sub paturi. Spaţiul este atât de strâmt, încât, dacă toate femeile din încăpere ar sta în picioare, nu ai avea loc să ajungi până la baie. Universul fiecăreia – cutii cu mâncare, șampoane, ligheane, vase, haine – este sub şi pe patul de metal. Aici îşi petrec toată ziua femeile de la regimul închis, unde e deţinut Marian.

Penitenciarul Târgșor arată ca un oraș la scară mică: la gemuri sunt atârnate haine la uscat, câteva femei desenează sau citesc la „club“, locul în care deținutele fac „activități de reintegrare socială“, iar altele se pensează, îşi fac unghiile, joacă poker sau lucrează goblenuri pe iarbă, la soare, lângă o căruţă cu rol de obiect de decor. Pe zidurile închisorii sunt desenate flori şi umbreluţe colorate. Miroase a acetonă, a cafea și a țigări.

„Într-o seară obişnuită, facem ce se poate face între un soţ şi o soţie, decât că, mă-nţelegeţi, n-are scula. Dar ne pupăm şi facem sex ca orişicine.“

Printre femeile cu părul vopsit și unghii colorate, îmbrăcate în rochii și fuste, se distinge câte o siluetă masculină a celor denumiţi în puşcărie „degetoaice“ sau „băieţei“. Degetoaicele se îmbracă şi arată ca nişte bărbaţi. Poartă pantaloni şi merg legănat pe culoarele penitenciarului, ţinându-şi mâinile în buzunare. Unii sunt tunşi scurt sau au muşchi lucrați la sala de sport, iar alţii au păr pe picioare, pe care şi-l expun ostentativ. Majoritatea au o iubită sau măcar câteva admiratoare care le caută prezenţa. Cei mai norocoşi stau cu prietena lor în aceeaşi cameră. Aceasta trebuie să facă treburile unei neveste – să spele hainele şi vasele, să facă ordine, să meargă după mâncare la sala de mese –, iar băieţelul îi oferă, la schimb, protecţie şi dragoste. Toţi cei care discută cu degetoaicele, inclusiv gardienii, folosesc genul masculin şi poreclele lor de băieţi.

Marian e condamnat la 11 ani de închisoare pentru că l-a omorât pe bărbatul care a încercat s-o violeze. Are şase clase, dar citeşte cu dificultate și scrisorile i le scrie o colegă de cameră. De aproape patru ani, de când e la puşcărie, a devenit degetoaică, deşi are doi copii acasă, făcuţi cu bărbaţi diferiţi. Timp de doi ani a avut o relaţie cu o fată care, când s-a eliberat, l-a uitat. Marian a încercat să se sinucidă şi a băut clor, dar gardienii l-au dus la spital. Când s-a întors în penitenciar, a înghițit un ac, dar și a doua oară a fost salvat de gardieni.

20_2011-06-05-12-07-38.jpg

„Eu cred că dragostea e mai mare între două femei, decât între o femeie şi-un bărbat“, spune el. „Cu un bărbat te cerţi, te bate, dar la femei e altfel.“ Prietena lui stă în altă cameră și nu se întâlnesc decât în curte, la plimbare, sau seara, când deținutele îşi sună familiile de la telefonul public de pe hol. „Ieşim la aceeaşi oră ca să ne îmbrăţişăm şi să ne sărutăm“, spune el. Când sunt departe una de alta, comunică prin „ecsive“ (mesaje scrise, primite sau expediate pe căi ilegale între deţinuţi).

13_2011-06-05-12-03-51.jpg

„Vreau să cânt de bucurie“

În camera 30, la regimul semideschis, două paturi unite sunt acoperite cu un cearșaf roşu, cu ursuleţi. Aici stau Laura Badea, de 33 de ani, „băieţel“, şi iubita lui, Doina Marin, de 38 de ani. S-au cunoscut în urmă cu patru ani, în puşcărie, când executau alte pedepse, iar relaţia lor a continuat şi în libertate. Acum sunt condamnaţi pentru un furt pe care l-au comis împreună.

Laura, poreclit Lăbuş şi alintat Biţă de Doina, este slab, mic de statură şi negricios. Are sânii mari, lăsaţi, ascunşi sub un tricou larg, trăsături dure şi voce groasă, de fumător înrăit. Pe brațe și pe mâini se văd urmele de tăieturi de cuţit – Lăbuş s-a „şmenuit“ din cauza necazurilor. Prima oară a fost închis la 18 ani şi, până acum, a făcut 12 ani de puşcărie pentru condamnări succesive. A avut mai multe prietene, dar pe nici una n-a iubit-o aşa de mult ca pe Doiniţa. Cu toate astea, Lăbuş are acasă un copil, iar Doina are doi, unul de șapte şi altul de cinci ani, ambii născuţi în puşcărie. „Eu aş lăsa tot pentru ea: familie, copil“, spune Lăbuş. „O iubesc foarte mult, mult de tot, e viaţa mea Doiniţa.“

„Din cauză că folosim mâinile, noi avem bunul-simţ de a nu pune mâinile pe vasele altcuiva, decât pe ale noastre personale.“

Ştie să cânte de la 10 ani şi, în libertate, Lăbuş merge la botezuri şi la nunţi; în puşcărie, a învăţat să „bată“ la lighean. Face o demonstraţie şi cântă transfigurat, cu o voce afectată, o melodie de dragoste: „Te iubesc oriunde-ai fi“. Doina şi câteva femei din cameră încep să-şi mişte şoldurile.

Doina e înaltă şi corpolentă, iar când îl strânge în braţe pe Lăbuş, îl acoperă cu totul. „Îmi place mai mult cu Lăbuş decât cu un bărbat, el e mai tandru şi nu mă bate, nu mă chinuie, nu pleacă la femei, cum îmi făcea fostul soţ“, spune ea. „Acum, el e ca soţul meu, îl menajez, am grijă de el, îl spăl.“ Colegele de cameră s-au obişnuit cu ei, nu îi privesc ca pe o ciudăţenie, ci, mai degrabă, ca pe un cuplu normal. „Într-o seară obişnuită, facem ce se poate face între un soţ şi o soţie, decât că, mă-nţelegeţi, n-are scula. Dar ne pupăm şi facem sex ca orişicine.“

11_2011-06-05-12-06-58.jpg

„Nu sunt chiar femei “

În general, celelalte deţinute acceptă cuplurile din cameră, cu condiţia să nu le deranjeze, să nu se certe din gelozie şi să nu facă sex în timpul zilei. „Un cuplu cu probleme e la o cameră de lângă“, spune Doina. „Fac în ziua mare prostii, iar la cameră nu le convine. Acu’ vreo două, trei zile s-au certat şi au spart geamurile, aşa că le-a mutat garda de-acolo. Dar ălea-s nişte panarame.“

Una dintre regulile importante pe care trebuie să le respecte degetoaicele este să nu atingă farfuriile sau tacâmurile celorlalte colege. „Din cauză că folosim mâinile, noi avem bunul-simţ de a nu pune mâinile pe vasele altcuiva, decât pe ale noastre personale“, spune Carlos, de 28 de ani, închis pentru furt. Numele lui real este Elena Niţu şi nici el nu e la prima condamnare. A avut o relaţie cu o femeie în urmă cu câţiva ani, în puşcărie, şi, de atunci, a devenit „băieţel“. Este slab, are pieptul plat şi păr pe picioare și spune despre el că e „o persoană mai diferită“. „Eu mă jenez de colege şi mă schimb în baie, iar dacă altă fată se dezbracă în cameră, mă întorc cu spatele.“

Relaţia dintre o degetoaică şi iubita ei e derutantă, mai ales că ele se delimitează cu dezgust de „lesbience“: doar „băiatul“ are voie să o atingă pe prietena lui, fără ca aceasta să fie activă în vreun fel. „La lesbience diferenţa e că-şi dă limbi una la alta“, explică Doina. „Nu e ceva normal cu limbi, eu cu o lesbiancă nu aş sta. Mai ales noi, care avem copii, normal că e mai rău. Ne spurcăm noi, ne spurcăm şi copiii, familia. La degetoaice, doar băiatul face cu degetul, nu şi fata. Din cauza asta, în puşcărie, noi suntem mai bine văzute.“

Lăbuş spune că nici nu simte nevoie ca Doina să îi ofere în vreun fel plăcere sexuală. „Eu doar când o văd mă simt bine şi nu mai am nevoie de altceva. Şi ea, în felul ei, mă sărută, pune mâna pe mine, în afară de piept şi alte zone mai ruşinoase.“

14_2011-06-05-12-03-51.jpg
Relaţia dintre o degetoaică şi iubita ei e derutantă, mai ales că ele se delimitează cu dezgust de „lesbience“: doar „băiatul“ are voie să o atingă pe prietena lui, fără ca aceasta să fie activă în vreun fel.

În ceea ce priveşte legalitatea unor astfel de relaţii în penitenciar, lucrurile sunt incerte. Atâta timp cât relaţia sexuală este consimţită, iar cuplurile trăiesc în armonie cu colegele de cameră şi nu deranjează pe nimeni, gardienii nu au nici un motiv să intervină. Cu toate astea, uneori, „băieţeii“ nu sunt prea bine văzuţi de administraţia penitenciarului. O. R., prietena lui Marian, îi cere acestuia într-o scrisoare să fie discreţi: „Aş vrea să merg la muncă şi se zice că o chestie de genul ăsta ar putea să le influenţeze (gardienilor – n.red.) decizia de a mă scoate la lucru. Cică nu le plac fetele care se ţin de prostii, care îşi fac viaţă aici.“

Şi în ceea ce le priveşte pe celelalte deţinute, statutul degetoaicelor în interiorul închisorii e destul de confuz: o parte dintre femeile „cinstite“ spun că nu au nimic împotriva lor şi că le tolerează, iar altele spun că le dispreţuiesc şi că le evită prezenţa. Femeile „cinstite“ sunt cele care, deşi închise de foarte mulţi ani, nu s-au „pervertit“ şi nu au făcut sex cu o altă femeie. „Eu îi văd ca pe nişte persoane normale, că stând atâta timp aici, mie mi se par normale“, spune C. R., una dintre femeile „cinstite“, închisă de 13 ani pentru crimă. „Mai sunt unii care îi marginalizează, în sensul că nu vorbesc cu ei prea mult, chiar deloc, dar eu nu am nimic cu ei.“

Maria Gheorghe, de 38 de ani, închisă pentru trafic de droguri, spune că nu a fost niciodată tentată să facă sex cu o altă femeie, deşi „are opt ani de puşcărie, făcuţi zi la zi“. „Nu e ceva normal, dar nimeni nu putem să le conducem viaţa şi fiecare face ce crede că e mai bine pentru el“, zice ea. „Altele le privesc aiurea, care chiar nu vrea să accepte viaţa asta a lor.“

În închisoare, „lesbienencele“ sunt văzute „mai prejos ca degetoaicele“, pe care chiar „băieţii“, le privesc cu dezaprobare. „Degetoaicele se cred mai mult bărbaţi decât femei“, spune Ecaterina Preda, psiholog la Penitenciarul de Femei Târgşor. „Din această cauză nu se consideră lesbiene, pentru că ele nu sunt chiar femei. Se simt bărbaţi, mai ales pentru că au haine şi tunsori de bărbaţi.“

18_2011-06-05-12-06-07.jpg

Ce înseamnă orgasm?

Majoritatea degetoaicelor şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii de adult în penitenciar, ispăşindu-şi condamnările succesive. „În general, degetoaicele au avut experienţe sexuale negative cu bărbaţii, fie abuz din partea tatălui, tentative de viol sau chiar viol; iar în aceste cazuri, tot ele au fost condamnate de comunitatea în care trăiau“, spune Ecaterina Preda, psiholog la Penitenciarul de Femei Târgşor.

După ce a povestit despre dragostea lui pentru Doina şi despre relaţia lor, Lăbuş a mărturisit încet, aproape în şoaptă: „Mie nu îmi place cu bărbaţi, că eu prima oară am fost luată cu forţa de un băiat de la noi de acolo. Şi eram vergină, că aveam doar paişpe ani. Iar eu de atunci nu mai suport, aşa, să fiu atinsă.“

„În general, degetoaicele au avut experienţe sexuale negative cu bărbaţii, fie abuz din partea tatălui, tentative de viol sau chiar viol; iar în aceste cazuri, tot ele au fost condamnate de comunitatea în care trăiau.“

Gabriela Barbu – Gabi –, 29 de ani, închisă pentru furt, e timidă şi retrasă. Este slabă şi are un chip plăcut, copilăresc. „Trăieşte în concubinaj“ cu un bărbat şi are doi copii acasă. Gabi a fost degetoaică în condamnările trecute, dar acum spune că „s-a cuminţit“, după ce fosta ei iubită a murit. „Am stat patru ani de zile cu ea, trei în puşcărie şi unul afară“, povesteşte Gabi. „Dar a murit de infarct. Ea a fost prima şi ultima fată cu care am fost vreodată. Eu încă o iubesc şi nu mai vreau să fiu cu altcineva la puşcărie.“

Gabi este analfabetă şi, când o întreb ce meserie are, îmi spune că e „hoţ de buzunare“. „Eu mă simt mai bine când fac sex cu o femeie, că am avut nişte probleme când eram mică; aveam şapte, opt ani când m-a violat un bărbat mai bătrân, cam ca tatăl meu. Am încercat să îmi refac viaţa, că doar am doi copii, dar nu suport să pună mâna pe mine.“ O întreb dacă a avut vreodată orgasm. „Ce înseamnă asta?“, mă întreabă.

10_2011-06-05-12-07-34.jpg

„Un înlocuitor al vieţii de-afară“

Majoritatea femeilor care se implică într-o relaţie cu o altă femeie în timpul detenţiei fac asta mai degrabă dintr-o nevoie afectivă, decât dintr-una sexuală. Deţinutele se simt singure, mai ales dacă nu sunt căutate de cei din familia lor. „Fata care a murit mi-a fost mai mult prietenă“, spune Gabi. „A avut grijă de mine, din orice punct de vedere, spăla după mine, o ajutam şi eu la rândul meu, chestii din astea.“ Lui Gabi îi lipsesc cel mai mult discuţiile cu fosta ei prietenă şi gândul că, în penitenciar, exista cineva alături de ea.

„Aceste relaţii vin în împlinirea nevoii lor de suport afectiv, de înţelegere, de acceptare, dar, uneori, şi din dorinţa de a obţine diverse bunuri sau favoruri“, explică psihologul Ecaterina Preda. „Un procent ridicat dintre femeile implicate în acest gen de relaţii nu sunt căutate de familie ani în şir, se simt abandonate şi au nevoie să simtă că aparţin cuiva, că şi ele contează pentru cineva.“

Uneori, degetoaicele îşi aleg iubite „căutate“ (de familie), care primesc mâncare de acasă, au bani de ţigări şi cartelă de telefon şi de pe urma cărora pot să profite. O parte dintre ele se îmbracă în fuste şi se machiază când sunt vizitate, astfel încât cei din familia lor să nu bănuiască ce preferinţe sexuale au în timpul detenţiei. „Sunt unele care se transformă în «băieţi» peste noapte ca să se bucure de avantaje“, spune Carlos. „Aicea face ca să aibă ceva, un venit, dar se îmbracă în femei când le vine familia, că le e ruşine. Ei vor să fie de două ori într-o viaţă, adică cumva aicea, şi altcumva afară, în libertate. Eu, spre deosebire, mi-am asumat răspunderea faţă de ce fac.“

„Aveam şapte, opt ani când m-a violat un bărbat mai bătrân, cam ca tatăl meu. Am încercat să îmi refac viaţa, că doar am doi copii, dar nu suport să pună mâna pe mine.“
16_2011-06-05-12-04-24.jpg

Lena, 34 de ani, „lesbiancă“, este de aproape opt ani în închisoare şi nu vrea să-şi dezvăluie identitatea de teamă să nu afle familie ei. „Mi-e ruşine, pentru că Dumnezeu a lăsat bărbat cu femeie, nu ce facem noi aicea“, spune ea. „Când o să ies, nu mai fac aşa ceva. Am acasă un bărbat şi două fetiţe. În puşcărie am conceput o viaţă, însă acasă e altă viaţă. Totul aici e un înlocuitor al vieţii «de-afară».“

Glasurile îngroşate de ţigări ale deţinutelor se sparg de pereţii reci ai coridoarelor înguste. Un cântec de dragoste se aude din apropiere, în timp ce un „băieţel“ îşi expune muşchii tatuaţi. În faţa camerelor e o înghesuială sufocantă de fuste, capoate şi rochiţe. Uşile întredeschise expun indecent femei care mănâncă, fumează, îşi fac unghiile, tricotează sau stau lăbărţate în pat.

Dar pentru cele care sunt la Târgşor de 4, 10 sau 13 ani, o astfel de viaţă devine normalitatea la care se raportează. Fiecare supravieţuieşte cum poate, găseşte modalităţi prin care „să-şi treacă timpul“ şi motive pentru care, chiar şi aici, merită să zâmbească. Intimitatea îşi pierde sensul, totul e la comun şi în văzul tuturor.

Aici, în puşcărie, poveştile de dragoste se consumă după alte reguli, într-un context brutal şi apăsător, în care nu poţi supravieţui de unul singur. Atunci când distanţele sociale dispar şi toţi devin egali, normalitatea vieţii cotidiene capătă un alt sens, pe care cineva, „de-afară“ nu-l va putea înţelege niciodată.

02_2011-06-05-11-46-22.jpg

Textul și fotografiile au fost publicate în revista Dilema Veche, 5 octombrie 2011. Textul a fost nominalizat la Premiile Superscrieri 2012, ediția a II-a, la categoria reportaj

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată avem nevoie de susținerea ta. Abonează-te la vederi sau cumpără printuri în ediție limitată. 

publicat pe 09/03/2015 la ora 22:31
read more: