Chapters
 

Înainte de americani (partea I)

Turiștii se revarsă din autobuze, vase de croazieră și mașini închiriate, grăbiți să vadă Cuba înainte de americani.

Cuba contemporană amestecă mașinile americane din ’50 cu cele chinezești din 2015, cultul lui Che cu foamea de consum, wifi-ul cu citatele revoluționare de pe ziduri, micii oportuniști cu marele monopol de stat, salsa cu reggaeton, telefoanele de ultimă generație cu bici-taxiurile ruginite care pedalează printre casele coloniale dărăpănate. Totul la ofertă pentru turiștii care se revarsă din autobuze, vase de croazieră și mașini închiriate, grăbiți să vadă Cuba înainte de americani.

Banda pentru bagaje e înconjurată de colanți strâmți cu imprimeu leopard și ciorapi de plasă care îmbracă coapse apetisante, tocuri înalte, pantofi lucioși, adidași fosforescenți, pantaloni de trening și glezne tatuate încălțate-n șlapi. Zeci de plase de rafie, sacoșe de la Lidl și saci de gunoi înfășurați în folie trec nesfârșiți pe banda pe care se descarcă laolaltă bagajele de la zborurile Madrid-Havana și Londra-Havana. Pe pachetele bizare sunt lipite cartoane cu nume, adrese și numere de telefon scrise cu carioci colorate. Banda lângă care ne înghesuim toți plini de speranță, căutând valize cochete, rucsacuri sau plase de rafie, e prea mică să ne primească pe toți lângă ea. Femeia de lângă mine verifică numele de pe bagaje și, deodată, ridică cu greutate un pachet masiv, pe care-l trântește peste celelalte trei din cărucior. Geanta se rupe și împrăștie la picioarele noastre zeci de sutiene și chiloți din dantelă, de toate culorile și mărimile, anticipând o nouă și diversă lume cubaneză.

IMG_6940.jpg

HAVANA

Îndemnurile la revoluție și citatele lui Fidel au dispărut aproape de tot de pe zidurile din Havana. Rar mai vezi câte un portret cu Che pe fereastra unei încăperi strâmte din Habana Vieja, în care se înghesuie o familie întreagă și cățelul lor pitic, cu coastele conturate prin pielea fără blană. Vechile mașini americane par mai puține pe străzile care s-au umplut de copii chinezești după Skoda și Suzuki. Ladele rusești sunt mereu oprite pe marginea străzii, cu capota deschisă, și un șofer cu mâinile înnegrite scotocește în motorul uleios. Fordurile bine întreținute din anii ’50 sunt pentru turiștii care se înghesuie la un tur autentic prin centrul restaurat al orașului. Încă miroase a motorină arsă, fructe stricate și apă sărată; înghițim cu poftă aerul familiar.

Pe străzile înguste din Habana Vieja femeile stau în pragurile caselor și vând nimicuri: cafele din termos cu 1 peso cubano, ațe și ace, oje, prăjituri făcute în casă, biscuiți, siropuri, bomboane, elastice de păr și plase. Un bărbat cu barbă arginitie păzește o pătură pe care sunt întinse spre vânzare jucării stricate, haine murdare și câteva perechi de pantofi scâlciați. Micii negustori se înșiră până la Capitoliu, cu cărucioarele lor cu lucruri care nici nu ți-ar trece prin cap că pot fi vândute.

Ușile caselor sunt larg deschise și geamuri nu există, doar niște ferestre cu obloanele deschise, care lasă totul la vedere. Privești ca un voaior, fascinat de toată goliciunea asta, de viețile exibate, de oamenii care mănâncă, se uită la televizor și lucrează în văzul lumii. Nimeni nu se supără când îți surprinde privirile, cubanezii îți zâmbesc, dar tu întorci ochii rușinat.

Cuba are două monede: „peso cubano“ sau „moneda nacional“ și „peso convertible“. În 1994, Guvernul a introdus exclusiv pentru turişti „peso convertible“, echivalentul unui dolar american şi a 25 peso cubano. Cubanezii numesc ambele monede „peso“ sau „dolar“, ceea ce creează confuzie în rândul turiștilor și pretextul pentru mici înșelătorii. În momentul de față cubanezii au acces la ambele monede și, dacă la magazine plătesc în peso cubano, primesc restul în peso convertible. Guvernul cubanez și-a anunțat intenția de a renunța la una dintre monede, însă în momentul de față localnicii se plimbă cu două tipuri de bani în buzunare. În text am folosit „peso“ pentru „peso convertible“ și „peso cubano“ pentru moneda națională.

Femeile merg cu spatele drept, își leagănă fundurile bombate, înghesuite în pantaloni scurți, cu celulita la vedere. Împing în față sânii care li se revarsă din sutiene prea mici, zâmbesc cu dinți albi și buze groase, răspund la fluierături cu fluierături și la pâsâieli cu pâsâieli. Râd atunci când trec ostentativ prin fața băieților sau bărbaților care le admiră. Turistele îngrijite și suple, în haine lejere, sunt eclipsate de fetele și femeile cu piele aurie, început de burtică și colăcei, care locuiesc pe străduțele înguste din Habana Vieja.

Cubanezele sunt seducătoare și vesele și pășesc de parcă și-ar iubi fiecare centimetru din corpul lor imperfect, de parcă șlapii lor ar fi pantofi cu toc, iar rochiile plasticoase, haine de firmă. Până și fetițele de 12-13 ani trec drepte pe lângă tine în uniformele lor crem, cu fuste mini și șosete albe până la genunchi, și asta îmi aduce aminte de mine și de colegele mele dintr-a VI-a, când stăteam cocoșate în bănci, rușinate de corpul nostru care se transforma, și mă gândesc că fetele și femeile astea din Cuba n-or să știe niciodată cum e să nu-ți placă de tine, să vrei să-ți ascunzi bucăți întregi din corp, să treci jenată mai departe, prefăcându-te că nu ai văzut privirile insistente ale unui bărbat.

Tinerii au freze fistichii, cu părul ridicat cu gel pe creștet și ras pe tâmple. Poartă bermude, tricouri mulate, încărcate cu desene, și adidași chinezești. Cubanezilor le plac culorile stridente, hainele sclipicioase, mașinile împopoțanate, telefoanele cu pietricele și câinii blănoși. Havana e plină de câini husky, malamut și chow chow care zac moleșiți la 30 ºC.

Vechile mașini americane par mai puține pe străzile care s-au umplut de copii chinezești după Skoda și Suzuki.
2015-12-15-17-22-12-2.jpg

Mâncarea de pe stradă e colorată în nuanțe pe care în mod normal nu le-ai asocia cu mâncarea. Pâinea e galbenă, șunca, magenta, brânza, portocalie, iar prăjiturile roz sau albastre au un strat gros de cremă care stă țeapănă oricât de cald ar fi afară. Peste tot găsești gherete cu hamburgeri, pizzeta și pui prăjiți, cărucioare cu sandvișuri galbene, gogoși lipicioase cu o gaură perfectă la mijloc, porumb fiert cu maioneză, jumări și plase cu biscuiți. Eleve în sarafane albastre, asistente cu bonete, militari în uniforme verzi-broscuță, femei, bărbați și copii înghit mâncarea cu atâta poftă încât după câteva zile poftești și tu la hamburgerii unsuroși care miros a ulei rânced.

Carnea de porc zace pe tejghea în plin soare, bâzâită de muște, mormane de pulpe, cotlete, piei și copite, aranjate lângă un cap întreg de porc, care te privește ironic. Carnea cu pete albe de grăsime nu stă niciodată la frigider și nu pute niciodată. Ouăle sunt albe și identice, de parcă ar fi făcute în fabrică. Cărucioarele cu fructe și ouă traversează străzile din Habana Vieja, iar vânzătorii ambulanți strigă cuvinte neinteligibile, parte din muzica obișnuită a străzii.

Gălăgia din Havana ți se pare infernală în primele zile. Când doi cunoscuți se întâlnesc în trafic se claxonează politicos și, câteodată, scot capetele pe fereastră și răcnesc unii la alții. Motocicletele și scuterele trec pe lângă tine cu un pârțâit asurzitor și lasă în urmă un fum negru, dens. Bici-taxiurile au claxoane ingenioase și stridente sau, în lipsa lor, șoferul te fluieră să te dai din drum. Toată lumea țâțâie și pâsâie sub formă de salut, flirt și dialog. Vecinii de la balcoane vorbesc cu cei de pe trotuare și cei care au chef să cânte pe stradă nu se jenează.

Auzi zumzetul de dimineața devreme până noaptea târziu. Auzi strigătele străzii din pat, în mijlocul nopții, oricât de dureros ți-ai îndesa căștile în urechi. Auzi zgomotele casei în care stai, clinchete de pahare, râsete, muzici, mașini, toate se amestecă în timpanele tale până când te imunizezi și adormi sfârșit.

CALLE LUZ

Stăm în aceeași casă colonială de pe Calle Luz 310, la Don Ernesto, unde ne-am cazat și în anii trecuți. Dormim într-o cameră cu tavan înalt, vopsită în galben-stacojiu, în care au construit o baie nouă, cu pereții scunzi și strâmbi. Urcăm pe terasa pe care Cosmin o iubește atât de mult și de pe care va fotografia din nou, la fiecare răsărit și apus, străduța îngustă plină de oameni, câini și bici-taxiuri, cu clădirile decrepite din jur, și seara îmi va arăta aceeași imagine pe care eu nu o s-o mai deosebesc de cea de ieri și de alaltăieri.

De pe terasă se văd clădirile din jur care stau să se prăbușească; mai multe acoperișuri s-au dărâmat și familiile care locuiau la ultimele etaje au fost evacuate. Clima umedă și anii de neglijență au transformat clădirile istorice din oraș în pericole publice. Anul trecut, în aprilie, ploile și inundațiile au ucis doi oameni și au distrus zeci de case din mai multe cartiere din oraș, iar în iulie patru oameni au murit în Habana Vieja după ce casa în care locuiau a căzut pe ei.

Havana Times, un site independent de știri editat în Nicaragua, la care colaborează jurnaliști cubanezi, scrie că cea mai gravă situație e în Centro Habana, unde se prăbușesc în jur de 200 de clădiri pe an. Cuba are un deficit major de locuințe, iar 1,7 milioane de case au nevoie de reparații. Singurii care au bani să-și restaureze locuințele sunt proprietarii de casa particular, dar reparațiile pe care le fac sunt mai mult de suprafață.

În Cuba, apa de la robinet nu e potabilă din cauza deversărilor din sezonul ploios și a instalațiilor sanitare vechi. Cubanezii fierb apa, o sterilizează cu iod sau, cei care-și permit, folosesc filtre pentru apă. Guvernul are un sistem de aprovizionare cu apă potabilă, dar apa din cisterne nu este suficientă pentru toată populația țării. În plus, șoferii cisternelor, plătiți cu salariul mediu pe economie de 20 peso, vând apa la suprapreț proprietarilor de restaurante și de casa particular.

Don Ernesto, care are acum 75 de ani, a închiriat toate cele cinci încăperi din casă și doarme pe canapeaua incomodă de la intrare; Juana, soția lui de 69 de ani, s-a mutat la o vecină. Până anul trecut, Che, fiul vitreg al lui Don Ernesto, se ocupa de turiști. Promova casa particular pe Facebook și pe site-uri de travel, făcea rezervări, pregătea micul dejun și cina, te ajuta să găsești taxi, bilete de autobuz sau orice aveai nevoie. Micul dejun al lui Che era plin de fructe și râsete, însă acum o angajată bosumflată ne servește cu o banană și câteva felii de ananas.

Abia peste câteva zile ne întâlnim cu Che, pe care-l recunoaștem cu greu. Bărbatul de nici 40 de ani a rămas fără dinți și a slăbit îngrozitor. Anul trecut a avut o criză și a uitat tot, nu-și amintește nici cum a ajuns la spital. A stat câteva luni internat, iar doctorii i-au spus că i-a cedat sistemul imunitar din cauza oboselii pentru că muncea și 20 de ore pe zi. A fost stresat în anotimpul ploios când în Cuba au venit puțini turiști, iar casele particulare din Habana Vieja, al căror număr estimăm că s-a triplat, s-au bătut pentru ei. Acum Che nu mai are voie să muncească și face doar piața pentru Don Ernesto.

2016-01-09-12-46-41.jpg

INTERNETUL

În Parque Fe del Valle din Havana fețele tinerilor sunt luminate de ecranele smartphone-urilor – stau rezemați de copaci, de garduri, de ziduri sau, pur și simplu, pe jos. Tastează concentrați, cu căștile în urechi, dizolvați în rețele de socializare. Unii țipă la imaginile pixelate de pe ecrane, poate rude, prieteni sau iubiți de dincolo de ocean. Majoritatea folosesc internetul ca să vorbească pe Skype, mai ales că aproape toate familiile au pe cineva plecat din țară. Alții stau cu laptopurile pe genunchi și tastează. Găsești cu greu un loc liber pe o bancă, iar dacă în sfârșit vezi unul și dai să te așezi, ți se spune că e ocupat.

Lângă mine, pe bancă, o femeie clipește seducător, își pupă degetele și le flutură în fața ecranului. În parc e cel mai bun semnal wifi din oraș și poți consuma cele cinci ore de internet care au costat 10 peso (echivalentul a 40 lei), într-o economie în care salariul mediu e 20 peso. Cartelele de internet (tarjeta de navegación) au fost introduse de puțin timp în Cuba și singurele locuri cu semnal wifi sunt parcurile din centrele orașelor și hotelurile. Te ghidezi ușor după tinerii rezemați de ziduri sau stând jos, pe bordură, și butonând concentrați – hotelurile nu te lasă în lobby sau pe verandele lor.

Ai un cod și o parolă a câte 12 cifre fiecare pe care trebuie să le introduci de fiecare dată când intri pe net sau te deloghezi, ceea ce se întâmplă des. Ca să cumperi o cartelă trebuie să te duci dimineața devreme la un birou ETECSA, compania cubaneză de telecomunicații, și să te așezi la coadă înainte de 8.30, când se deschide. Altfel, cartelele sunt cumpărate rapid de jineteros, micii speculanți care hărțuiesc turiștii, care ți le vând mai târziu în parc, la suprapreț.

Aproape 1,2 milioane de cubanezi trăiesc în SUA, 131.000, în Spania și 21.000, în Canada. Cifrele sunt enorme având în vedere că populația Cubei este de 11,2 milioane de locuitori, potrivit recensământului din 2014.

Deși se deschide abia peste jumătate de oră, la agenția ETECSA de pe Obispo așteaptă deja vreo 20 de oameni: câțiva turiști și foarte mulți tineri cubanezi, cu converși și căciuli șmechere. Doi băieți se bagă în fața noastră, iar Cosmin izbucnește într-o româno-spaniolă iritată, indispus de sevrajul celor două zile fără Facebook. Tinerii protestează – erau deja aici când am venit noi –, Cosmin pufnește, iar un bărbat îi spune înțelept că „în Cuba trebuie să ai răbdare“. „Urăsc cozile“, se enervează și americanul din fața noastră, înghesuit de doi tineri cu aer de jineteros. „E un abuz. În New Jersey plătesc totul online, iar aici stau la coadă ca să cumpăr internet. Am cumpărat ieri un foehn și a durat două ore ca să completez niște hârtii.“

După jumătate de oră ajungem la ghișeu. Funcționara ia pașaportul lui Cosmin, îl deschide și mângâie pagina cu fotografia lui: „Que lindo es tu pasaporte“. Zâmbește și i-l arată colegei de la biroul alăturat. Scoate din sertar o legitimație fără poze, cu foile îngălbenite: „E legitimația mea de serviciu“. Colega ei pufnește și ne arată cartea ei de identitate, pătată și îndoită. „Am avut și eu legitimații din astea acum 25 de ani“, îi spune Cosmin. „Da, în România a fost socialism“, se luminează ea. „Dumneavoastră nu aveți pașaport?“, o întreb. „Nu, e prea scump pentru noi.“ Cumpărăm o cartelă de internet, ne uităm la pozele cu fiica funcționarei de pe telefon, apoi mergem în parc să vedem câte like-uri am primit.

2016-01-08-10-17-42.jpg

TURIȘTII

Ianuarie e cea mai turistică lună în Cuba, iar Havana e plină de americani, francezi, ruși care merg încolonați după stegulețele ghizilor. Pe Obispo și San Rafael, străzile pietonale cu magazine și restaurante, sunt mai mulți turiști decât cubanezi. Au apărut magazine Paul&Shark, L’Oréal și Adidas, iar la un magazin de parfumuri de pe Obispo găsești cosmetice de la Versace, Lancôme, Bulgari, Valentino, Calvin Klein și Carolina Herrera la prețuri mai mari decât în Europa. Pe măsură ce te îndepărtezi de zonele renovate din oraș dispar turiștii de acvariu, așa cum le zic localnicii celor care văd Cuba de pe geamurile autocarelor, iar în Habana Vieja mai întâlnești doar tineri cu ghiduri în mână.

Din restaurante se aud ritmurile latino copiate de la argentinieni și mexicani. Străzile sunt pline de jineteros care vor să-ți vândă țigări, rom, fete sau doar să-ți tragă o țeapă. Așa că devii suspicios când auzi în spatele tău „Hola, amigo, where are you from?“.

Tinerii cubanezi pe care-i vedem acum pe străzi au alte priviri decât cele care ne întâmpinau cu cinci ani în urmă: și-au pierdut inocența și s-au îmbrăcat ca în videoclipurile de pe MTV. Stau în parcul Fe del Valle sau pe Malecón, faleza de opt kilometri, beau rom și butonează telefoanele mobile. Cei mai mulți jineteros sunt acești tineri care și-au dezvoltat diverse strategii de a trăi de pe urma turiștilor – le vând cartele de internet la suprapreț sau îi duc în barul unde a cântat Buena Vista Social Club și pe care doar ei îl știu.

Grupuri nenumărate de străini vin și pleacă, își fac selfie-uri sau fotografiază clădirile, mii de imagini la care nimeni n-o să se uite niciodată.

Pe Malecón, fetele cu zâmbete largi te invită la foggy-foggy (n-am aflat de unde vine, dar sigur n-are legătură cu fumul). Această disponibilitate a femeilor obișnuite nu este prostituţie în sensul propriu al cuvântului; unele speră că se vor căsători cu un extranjero şi vor pleca din ţară, altele se gândesc că bărbații le vor cumpăra lucrurile care le lipsesc. La Oficinas de Inmigración, unde am fost să ne prelungim viza, stăteau la coadă mai multe cubaneze și soții lor străini. Acolo am văzut o negresă frumoasă și tânără, cu picioare lungi și piele cu luciri argintii, care aștepta lângă soțul ei, un englez de vreo 70 de ani, cu pielea decolorată de bătrânețe și tricoul ud de transpirație.

O mulatră atrăgătoare de vreo 30 de ani acostează un turist american ce tocmai iese din hotelul de vizavi. Bem o bere într-un bar mic și gol, în care ne-am ascuns de căldura de la ora prânzului, și ne uităm curioși la scenă. Mulatra, băiețelul ei de șapte, opt ani și turistul intră în bar. Copilul primește un suc și este expediat de lângă ei, iar mama lui își pune pe masă sânii mari și decoltați și începe să-i vorbească precipitat bărbatului într-o engleză apoximativă: o să-i facă un tur al adevăratei Havana, o să-l ducă la un club de salsa și o să-l învețe să danseze. Știe să danseze salsa? Îi place? Femeia se ridică de pe scaun, se întoarce cu fundul spre el și începe să-l miște în ritmul muzicii. Barmanul dă volumul mai tare. Americanul o privește aiurit. Suntem singurii clienți din bar și nu ne putem opri din holbat, așa că ne hotărâm să plecăm. Băiețelul suge din pai și stă singur la masă, lângă ușa de la intrare.

Plaza de la Catedral e plină de turiști turmentați de căldură care-și fac poze în fața bisericii și a Muzeului de Artă Colonială. Aici stau femeile în rochii colorate și un bătrân cu sacou alb și pălărie roșie, care ține în mână un trabuc imens pe care nu-l aprinde niciodată – 1 fotografie, 1 peso. Grupuri nenumărate de străini vin și pleacă, își fac selfie-uri sau fotografiază clădirile, mii de imagini la care nimeni n-o să se uite niciodată. Se plimbă agale și cară rucsacuri grele, poartă aparate mari atârnate de gât, de umeri sau de șold, cowboy digitali cum le spune Cosmin, care depun tot efortul ăsta doar pentru poze de Facebook.

IMG_1872.jpg

CIENFUEGOS

Traversăm fantoma unui oraș cu case elegante, construite de francezi în secolul al XIX-lea, „micul Paris al Cubei“ cu clădiri neoclasice mâncate de igrasie și de ploi și coloane pastelate încovoiate amenințător. În Cienfuegos nu te mai hărțuiește nici un jinetero, orașul pare căzut într-un somn profund. Doar Paseo del Prado, bulevardul principal din oraș, e populat de oameni care merg la serviciu, la școală, își fac cumpărăturile și mănâncă înghețată la Coppelia. Aici găsești și statuia în mărime naturală a lui Benny Moré, muzicianul îndrăgostit de Cienfuegos pe care localnicii l-au transformat în obiectiv turistic.

Orașul e împărțit în zona colonială centrală, cu Paseo del Prado și Parcul Martí, și Punta Gorda, o felie subțire de pământ cu vile construite la începutul secolului XX, considerate cele mai frumoase din Cuba. Când te îndepărtezi de centru și mergi spre cartierul Reina, de lângă cimitir, casele sunt din ce în ce mai sărăcăcioase, iar oamenii, mai triști. Căruțe-taxiuri te întreabă din doi în doi pași dacă nu vrei un tur al orașului până când începi să le răspunzi agasat.

Stăm la Alina, pe Paseo del Prado, într-o casă colonială bine întreținută, cu camere înalte și o terasă de pe care se văd bulevardul și micul port din oraș, acum în ruină. Alina locuiește împreună cu fiica ei de 20 de ani și cu soțul fetei. Toți trei trăiesc din casa particular, pentru că în oraș nu găsești prea multe locuri de muncă. Majoritatea localnicilor se ocupă cu negocio, adică, sub o formă sau alta, încearcă să facă bani din turism. La stat nu mai vrea să lucreze nimeni pentru că salariile sunt prea mici.

De pe Malecón se văd plute de pescari cu forme ciudate, improvizate din uși și polistiren. Bărbații sunt prea săraci ca să-și cumpere bărci, așa că și le construiesc din materialele pe care le au la îndemână. Foarte mulți tineri din Cienfuegos au fugit la Miami cu aceste plute – câțiva au și murit pe drum, spune Alina. Numărul cubanezilor care fug în SUA s-a dublat de când cele două țări au anunțat că vor normaliza relațiile. Asta înseamnă că SUA nu va mai acorda rezidență și ajutor financiar cubanezilor care ajung pe teritoriul Americii.

Câțiva tineri în converși, cu rasta, brățări, cercei în urechi și-n buze, potențiali autori de instalații și artă contemporană, fumează în fața unei galerii de pe Calle 29. În Cienfuegos, galeriile, atelierele de pictură și magazinele cu suvenire artistice te ademenesc cu ușile larg deschise. Însă de pe pereții caselor coloniale te privește aceeași imagine a lui Che, mai roșie, mai albastră sau mai galbenă, multiplicată la nesfârșit, la fel ca Marilyn Monroe warholizată, și, nu știu de ce, Hendrix și Madonna, lângă portretele cu bătrâni cubanezi cu trabucuri între buze și peisaje cu la fel de bătrânele mașini americane.

Într-o galerie din centrul orașului, vizavi de parcul Jose Martí, Cosmin fotografiază un papagal din ghips. Pe pereți, aceleași portrete, nici o divagație. O domnișoară în uniformă albastră și ciorapi de plasă se repede spre Cosmin, gesticulând agitat – interzis fotografiatul în galerie. De ce e interzis? „Ca să nu fure cineva ideile artiștilor“, îi răspunde domnișoara lui Cosmin și-l privește mirată, că doar e de la sine înțeles.

Numărul cubanezilor care fug în SUA s-a dublat de când cele două țări au anunțat că vor normaliza relațiile. Asta înseamnă că SUA nu va mai acorda rezidență și ajutor financiar cubanezilor care ajung pe teritoriul Americii.

În parcul Jose Martí din Cienfuegos, un grup mare de tineri stă ciorchine la umbra săracă a unui copac. Cu căștile-n urechi, scrollează concentrați pe tablete și telefoane. Cuba a introdus recent tarjeta de navegación, o cartelă cu care te poți conecta la rețelele wifi din parcuri și hoteluri pentru 2 peso pe oră. Însă nouă ni se încarcă o pagină de Facebook în cinci minute, iar e-mailul refuză să se descarce. Așa că ne apropiem de mulțimea de tineri ca să vedem de ce lor le merge netul.

Pe o bordură, mascați de picioarele internauților, stau doi băieți care vând net cu 1 peso pe oră. Au două laptopuri în brațe și, presupunem noi, un program care le permite să se transforme în router și să dea net la toată mulțimea. Soluția asta ne-a trecut și nouă prin cap, dar când Cosmin a încercat să transforme telefonul în hotspot, s-a deconectat.

Întâlnim un grup similar și în parcarea de la restaurantul El Rapido, pe Paseo del Prado. Plătim un băiat care ne conectează la rețeaua Gucci Gucci și ne introduce manual o parolă. Facebook, Skype, e-mail, totul merge brici. În jurul nostru, încă 13 oameni sunt conectați la aceeași rețea: tineri de 18-20 de ani, cu telefoane mobile surprinzător de noi, și femei care vorbesc pe Skype.

Ariam, șeful afacerii cu internet furat, lucrează la ETECSA, compania națională de telecomunicații, cea care vinde cartelele de internet. Are vreo 20 de ani, o barbă neagră și deasă, iar părul de pe creștet e vopsit în șuvițe blonde. E ajutat de un mulatru cu tâmplele rase, vopsit roșcat, îmbrăcat în culorile echipei de fotbal spaniole, și un rastaman cu o inimă neagră tatuată pe mână. Biroul lor e o masă din beton, acoperită de faianță, pe o terasă din parcarea restaurantului El Rapido. Ariam îl întreabă pe Cosmin dacă se pricepe să spargă sisteme de securitate în Linux. Cosmin îl ajută să caute ceva pe net, îi scrie unui prieten programator din SUA și primim la schimb net nelimitat.

Cei care vin în parcarea de la El Rapido se cunosc între ei: e ca un internet café din România anilor 2000, unde tinerii se strâng când ies în oraș. Băieții poartă căciuli groase, tauaje și șlapi, iar fetele, decolteuri largi și ochelari de soare colorați. Beau bere, sucuri și mânâncă hotdogi în pâine albă și pufoasă. De la un laptop se aude o melodie hip-hop în spaniolă.

Aceasta este prima parte din călătoria noastră de 48 de zile în Cuba. Citește partea a II-a și partea a III-a.

IMG_6012.jpg

Umblăm Teleleu, în căutare de povești. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu. 

publicat pe 29/02/2016 la ora 22:43
read more: