Chapters
 

Înainte de americani (partea a II-a)

Zeci de mii de artificii și milioane de petarde explodează în Cuba în noaptea de Parrandas, aprinse cu trabucuri de niște soldați bizari.

Orașele din provincia Villa Clara, Remedios și Caibarién, sunt vizitate de turiști mai mult în decembrie, când se pregătesc pentru Parrandas, o sărbătoare cu explozii, conga și care alegorice. Zeci de mii de artificii și milioane de petarde explodează în orașe în noaptea de Parrandas, aprinse cu trabucuri de niște soldați bizari, îmbrăcați în cămăși cu mâneci lungi și pălării de paie.

Bubuiturile ne trezesc. Paturile vibrează la fiecare salvă și pe stradă se aud strigăte. E patru după-amiaza și San Salvador a început să tragă, deși startul era programat abia la cinci. Ne îmbrăcăm năuci și fugim spre parc. Străzile din Remedios sunt goale, obloanele, trase, ușile, încuiate, gratiile, legate cu lacăte, iar barurile și restaurantele au geamurile acoperite cu placaje, de parcă întregul oraș s-ar fi pregătit pentru asediu.

Mulțimea de oameni s-a adăpostit sub balcoanele și acoperișurile de lângă parc. Coloanele romane și sarcofagele egiptene sunt învăluite într-un fum gros. Miroase a rom, a praf de pușcă și-a urină. Clădirile din jur tremură la fiecare explozie, iar din cer cad resturile de la artificiile și petardele ce se desfac în bucăți în aer. Când rafalele se apropie de ei, oamenii fug dintr-o parte-n alta țipând. Se refugiază lângă o altă clădire și continuă să filmeze cu smartphone-urile cerul luminat de artificii.

Este 24 decembrie, iar în Remedios a început Parrandas, o sărbătoare care și-a pierdut de mult semnificația religioasă inițială. Un preot din secolul al XVIII-lea, îngrijorat că pierde interesul enoriașilor săi, a inventat o sărbătoare care să-i aducă pe oameni la biserică. Parrandas a avut atât de mare succes, încât s-a păstrat până astăzi, transformată într-o fiesta cu artificii, muzică și parcuri de distracții. Orașul e plin de cubanezi care au venit din Havana, Santiago de Cuba, Santa Clara și Caibarién special pentru această zi.

Cele două cartiere rivale din Remedios, El Carmen și San Salvador, se întrec în artificii și expun astăzi în piață carele alegorice la care lucrează de luni de zile în cel mai mare secret. În fiecare an, în septembrie, cele două Directivo del Barrio își aleg prin concurs arhitectul care va construi carroza, carul alegoric pentru Parrandas. Anul acesta, temele alese au fost Imperiul Roman, în cartierul San Salvador, și Egiptul, în El Carmen. La sfârșitul nopții, va câștiga grupul cu cele mai explozive focuri de artificii, cele mai frumoase jocuri de lumini și cea mai spectaculoasă carroza.

2015-12-17-18-25-51-1.jpg

Remedios

Dimineața, la 5.45, suntem în holul hotelului Parque Central din Havana și așteptăm autobuzul către Cayo Santa María, care ne va lăsa pe drum, la Remedios. Cel puțin așa ne-a zis bărbatul de la agenție când ne-a vândut biletele și ne-a mai spus să fim la hotel înainte de 6 dimineața. Noi și recepționerul suntem singurii din lobby, iar pe la 6.15 începem să ne impacientăm. Bărbatul ne spune să stăm liniștiți, „tranquilo“, autobuzul întârzie pentru că oprește la mai multe hoteluri.

La 7.30, șoferul autobuzului intră în lobby și întreabă cine merge la Cayo Santa María. Noi, la Remedios! Nici vorbă, autobuzul nu oprește la Remedios. Dar nu se poate, uite, avem bilete. Negocierile durează vreo 10 minute până când suntem lăsați, într-un final, să urcăm în autobuz.

O oră mai târziu, dinții ne clănțănesc și încheieturile ne dor de frig. Cunoaștem pasiunea cubanezilor pentru aerul condiționat dat la maximum și suntem pregătiți, dar șalurile și hanoracele în care ne-am înfofolit nu sunt suficiente. Tot drumul dârdâim și ne uităm pe geam stresați, de teamă că șoferul n-o să oprească la Remedios.

Pe la prânz, în cel mai arzător soare imaginabil, autobuzul ne scuipă direct într-un câmp, la marginea străzii care ne înmoaie tălpile de la sandale. Șoferul ne arată direcția în care e orașul, iar noi ne uităm la rucsacurile de la picioarele noastre, tragem o gură de aer fierbinte și începem să protestăm. La agenție ni s-a spus că autobuzul ne lasă în centrul orașului. Șoferul dă din umeri și îl cheamă pe al doilea șofer ca să dea și el din umeri. Nu pot intra pe străduțe, autobuzul nu încape. Dar noi nu putem merge prin soare, cu rucsacurile în spate. O să facem reclamație! Cele două perechi de umeri se ridică în sincron.

Pornim – cu hanoracele legate la șolduri, rucsacurile târăș după noi, gențile atârnate de gât și o plasă cu fructe și avocado – și mergem pe jos 2 kilometri. În Cuba, salariul angajaților la stat este, în medie, 20 peso. În afară de casele particular, restaurante și micii speculanți, toate afacerile sunt ale statului. Același stat care crește prețurile din magazine plătește oamenii cu salarii din care nu pot trăi. Așa că nimeni nu se grăbește să-și facă treaba și nimănui nu-i pasă de clienți, respectiv de turiști.

Când turiștii umplu puținele restaurante din centrul orașului, Albertin se miră că străinii care se așază la mese comandă de mâncare fără să întrebe înainte cât costă.

Stau pe pajiște, la umbra unui jagüey uriaș, și mă uit la băieții de opt-nouă ani care joacă baseball. Cosmin e pe teren, lângă copii și face poze. Antrenorul îi zâmbește, mândru de băieții lui care aruncă mingea atât de departe. Un bătrân moțăie lângă mine, întins pe rădăcinile noduroase, și brațele lui au aceeași culoare ca trunchiul copacului. Astăzi nu e așa cald, bate vântul puțin, și frunzele se clatină cu zgomot de clopoței. E liniște, cerul e perfect, albastrul ăsta limpede nu există decât în Cuba. Nu fac nimic și să nu fac nimic mi se pare ciudat de odihnitor, la fel de ciudat cum mi se pare să mă plimb pe străduțe printre oamenii care nu se grăbesc nicăieri. În primele zile în Cuba ești încordat, îți vine să-ți găsești ceva de făcut, un loc în care să ajungi. Apoi stai la umbra unui jagüey, te uiți la niște copii care joacă baseball și înțelegi ce vor să spună oamenii ăștia. „Tranquilo“.

Remedios e un oraș liniștit din provincia Villa Clara, vizitat de turiști doar în perioada în care se pregătește de Parrandas. Oamenii săraci și senini își văd de viață netulburați de schimbările din restul Cubei. Dar când turiștii umplu puținele restaurante din centrul orașului, Albertin se miră că străinii care se așază la mese comandă de mâncare fără să întrebe înainte cât costă. Acum e pensionar, dar salariul lui de profesor de matematică a fost 12 peso. Soția lui, tot profesoară, câștigă acum, după ce salariile profesorilor au crescut, 40 peso pe lună.

Și gazdele noastre au lucrat ca profesori – Katya a fost învățătoare, iar Osmani a predat filosofie la Facultatea de Medicină. Au renunțat la serviciu după ce și-au deschis o croitorie și casa particular din care trăiesc acum. Sunt o familie caldă și veselă: Osmani cântă afon cântece de dragoste pentru Katya și se gudură pe lângă ea ca un motan, iar Messiel, fiica lor de 17 ani, o pupă pe mama ei în fiecare dimineață înainte să plece la școală.

Osmani, care l-a studiat pe Marx și îl citează adesea, e comunist convins. Înainte de Crăciun ne spune că ei nu împodobesc bradul pentru că sunt atei. Cosmin îi spune că e-n regulă, nici noi nu împodobim bradul în mașină că n-avem loc, iar Osmani înțelege din asta că și Cosmin e comunist. La plecare îi va face cadou o sticlă de un litru și jumătate de rom Mulata, vechi de șapte ani, și o carte despre filosofia revoluționară a lui Che.

La marginea orașului începe cartierul 26 de Diciembre, o zonă cu blocuri comuniste care arată neverosimil pe fundalul cerului senin din Cuba. Varul de pe ziduri a fost șters de ploi și balcoanele cu tencuiala căzută sunt închise cu gratii. Între blocurile sărăcăcioase atârnă frânghii cu rufe la uscat, la doi, trei metri deasupra solului, manevrate cu scripeți. Printre blocuri și palmieri scurmă câteva găini. Pe străzi trec rar mașini, pentru că localnicii de aici circulă mai mult cu bicicletele.

Carozza

Atelierul El Carmen e la cinci minute de casa în care stăm; ne conduce Massiel, fiica gazdei noastre. Mai sunt patru zile până la Parrandas și Juan Carlos, arhitectul, se învârte zăpăcit într-o hală în care ar încăpea vreo șase tiruri. Un grup de vreo 30 de oameni lucrează la cai din carton în mărime naturală, sarcofage, trunchiuri de uriași cu capete de lup și fragmente de templu egiptean. Pe jos sunt resturi de cartoane, ziare, hârtie creponată, polistiren, pânză și folii de aluminiu, materia primă pentru carozza cu temă egipteană.

Dubier, 31 de ani, artistul plastic din Remedios, vopsește în mov un cal cu zâmbet netot, fără urechi și coamă, care seamănă cu o șopârlă veselă. Mă ustură ochii și nasul de la vopsea, dar tot miroase mai bine decât substanța aplicată pe trunchiurile de uriași îmbrăcate în ziare, care mi-a făcut greață. Andy, 37 de ani, programatorul din Remedios, lucrează la un ceas imens din carton pe care sunt fixate becuri verzi, roșii, galbene și mov, cu mațele legate în circuite complicate. E un fragment din trabajo de plaza, un panou cu 5.000 de becuri, suținut de schele, înalt de 20 de metri și lat de 17.

Andy e rupt de oboseală pentru că stă în picioare de opt ore, iar weekendul acesta a lucrat în atelier 20 de ore fără pauză. Iar aici face totul manual, nu pe calculator, ca la serviciu. Până și becurile sunt vopsite cu mâna, iar fiecare culoare are un întrerupător diferit. A construit un dispozitiv complicat, cu prize și siguranțe, cabluri răsucite și prelungitoare pe care doar el îl înțelege cum funcționează.

Toți acești oameni mari decupează folii de aluminiu și lipesc fragmente de carton, la fel de serioși ca angajații unei fabrici, și noi ne gândim cu invidie ce minte odihnită trebuie să aibă oamenii aceștia, care sunt plătiți de stat ca să se joace.

În spatele lui, un băiat de vreo 20 de ani, cu o codiță roz strânsă în vârful capului cu elastic, sculptează în polistiren o coloană din templul egiptean. Câțiva bărbați aplică o pastă maronie, puturoasă, pe picioarele uriașilor, care n-au fost încă lipite de trunchiuri și stau sprijinite de pereți. Copiii din cartier, îmbrăcați în uniforme, au venit după ore ca să tragă cu ochiul și s-au oferit să ajute la curățenie. Două femei în halate albe le împart muncitorilor chifle pufoase și galbene.

Toți acești oameni mari lucrează concentrați, presați de timpul scurt care a mai rămas până la Parrandas. Decupează folii de aluminiu, lipesc fragmente de carton, amestecă aracetul, colorează eroii egipteni, la fel de serioși ca angajații unei fabrici, și noi ne gândim cu invidie ce minte odihnită trebuie să aibă oamenii aceștia, care sunt plătiți de stat ca să se joace.

Cei 20 de oameni din echipa lui Juan Carlos – artiști, zugravi, ingineri, pirotehniști – sunt plătiți de primăria din Remedios, însă angajații oficiali sunt ajutați de zeci de voluntari din cartier. Unul dintre ei e Ansdury, de 29 de ani, „fanatico El Carmen“. Ansdury poartă un tricou însângerat cu Marilyn Manson și e solist vocal într-o formație de heavy metal din oraș. El face parte din echipa care va trage cu artificii pe 24 decembrie. În curtea atelierului sunt pregătite morteros, niște țevi de fier verticale, sudate pe un suport plat, din care vor țâșni artificiile, și mesele cu palenque, mii de pocnitori ca niște săgeți, care vor exploda la o înălțime mai mică.

Ansdury a fost profesor de engleză timp de cinci ani și vorbește o engleză corectă, de manual. Are însă un accent ciudat, care-i îngreunează cuvintele, pentru că n-a mai conversat de mult și a început să uite limba. A renunțat la serviciul de profesor în urmă cu un an, când i s-a născut fetița și și-a dat seama că lucrează opt ore pe zi și salariul nu-i ajunge să trăiască. A strâns bani și l-a rugat pe un prieten canadian să-i cumpere un playstation. Acum îl închiriază puștilor din Remedios care vin la el acasă să se joace și câștigă 2 peso pe zi, dublu față de cât câștigă un profesor.

2015-12-17-17-56-44-1.jpg

Trabajo de plaza

Macaraua ridică din remorcă ultimele fragmente din trabajo de plaza, iar bărbații de pe schele, care sfidează toate normele de protecție a muncii, potrivesc puzzle-ul de becuri și fire electrice. Tema panoului cu jocuri de lumini proiectat de Andy este Pinocchio, iar printre cele opt ceasuri uriașe, cu mii de becuri colorate, sunt pictate scene din poveste. Panoul e construit în piață, în fața intrării principale în catedrală, și se înalță până la jumătatea turlei. În timp ce bărbații fixează ultimele părți din construcția complicată, trecătorii s-au oprit curioși în căldura de la ora prânzului, ferindu-și ochii cu palmele de soare.

Față în față cu trabajo de plaza al echipei El Carmen, adversarii din cartierul San Salvador abia au început să-și monteze jocul lor de lumini cu tematică marină. Au improvizat un atelier în colțul unui restaurant din piață, unde colorează peștișori și sirene pe panoul din carton. Ne invită înăuntru, să privim de aproape un Neptun cu ochii verzi fosforescenți, coadă de pește mov și trident auriu, sirene senzuale cu sfârcuri portocalii, peștișori care seamănă cu Nemo, meduze roz și căluți de mare.

Străzile din centrul orașului s-au transformat în târg: comercianții au întins pe trotuare zeci de paturi pliante, unul în continuarea altuia, un șir nesfârșit de bebeluși negri și camioane din plastic moale, elastice de păr colorate, șepci de rapper cu New York, curele cu catarame aurii și semnul $, rimeluri și farduri chinezești, portofele cu Che Guevara. Vânzătorii veniți din alte orașe dorm seara în parc sau pe paturile pliante, lângă cutiile cu marfă.

La tarabe se vând pizza de queso și jamón, minuta con pan, galletas de sal și bocadito de perro, aceeași mâncare colorată nefiresc pe care cubanezii o înghit cu poftă. Merele, o raritate în Cuba, costă 20 peso cubano/ bucata, adică 4 lei, și se găsesc doar acum, în zilele de sărbătoare. Bărbații stau pe borduri și beau rom din pahare de plastic, iar femeile ling cu poftă înghețate roz cu 3 peso cubano.

Parcul de distracții pentru copii începe la capătul străzii cu mâncare și e o colecție inocentă de fiare ruginite și arcuri rupte. Mașinuțele din carusel sunt pictate de o mână stângace, căluților le-a sărit vopseaua, iar leagănului cu cap de șopârlă abia i se mai disting ochii și gura. Cele două carusele și leagănul sunt învârtite cu mâna, ca într-un dans ritualic, de un bărbat mic de statură. O cușcă din fier își mișcă amenințător burta plină de copii gălăgioși. Salteaua pentru sărituri e ruptă și se mai ține în câteva arcuri ruginite, care scârțâie în ritmul tumbelor. Cele mai căutate sunt toboganul gonflabil și Toton, un taur cu ochii bulbucați și buzele roșii, desenat pe o mușama care acoperă un mecanism pentru rodeo la scară mică, manevrat cu o manetă.

Seara, după ce se aprind felinarele, parcul se umple de bicicletele localnicilor care vin să vadă ce-au mai construit El Carmen și San Salvador în piață. Fetele poartă rochii mulate și scurte, iar băieții, tricouri sclipicioase și șepci cu cozorocul întors la ceafă. Aici e și zona cu conexiune la internet, iar tinerii își etalează smartphone-urile. Bunicii stau pe bănci și privesc mulțimea, părinții se uită la nimicurile de vânzare și copiii își ling acadelele.

El Carmen pornește o boxă din portbagajul unei camionete, iar corpurile din piață se mișcă sacadat în ritm de conga, își scutură mâinile, picioarele și fundurile. Mulțimea fredonează versurile ca la un concert și bate ritmul cu palmele. Parcă nimeni nu mai rabdă așteptarea asta, tensiunea unei petreceri care stă să-nceapă. Câțiva stropi de ploaie îi alungă pe oameni sub acoperișurile teraselor din centru, muzica se oprește și o femeie aruncă un sac de plastic peste boxă.

2015-12-24-17-53-43-1.jpg

Parrandas

Așa trebuie să fie la război, mă gândesc. Îmi vibrează pieptul și nu pot sta pe bordură pentru că am impresia că pământul se va rupe sub mine. Artificiile celor de la San Salvador bubuie deja de jumătate de oră și timpanele mă dor, deși am căștile în urechi. E însă doar începutul pentru că fiecare echipă va trage pe rând, timp de o oră, cu artificii și petarde. Și fiecare va încerca să impresioneze cu explozii, fum și lumini.

Îi văd pe Ansdury și Andy în țarcul în care stau artificierii El Carmen – zonele din care se trage cu artificii sunt înconjurate de garduri. Morteros sunt deja aliniate și câțiva bărbați descarcă acum sacii cu explozibil dintr-o roabă. Poartă cămăși cu mâneci lungi, pălării, căști și ochelari de soare, niște soldați bizari care se pregătesc să aprindă muniția cu trabucuri. O sticlă de rom trece de la unul la altul. Deasupra mea explodează o rafală de palenque trasă de San Salvador și pe lângă mine cad resturi aprinse de ziare și cartoane. Îmi pun gluga în cap și fug.

Autobuzele îi aduc la Parrandas pe cubanezii din localitățile apropiate. S-au îmbrăcat frumos, bărbații în tricouri Converse, Fila și Reebok, iar femeile în rochii lucioase, cu pete leopard sau cu steagul Americii, asortate cu cercei mari. O fată în rochie neagră, transparentă, își bagă degetul mic în ureche și-l mișcă ca pe-un blender.

Parrandas e o sărbătoare pentru copii mari, un fel de Revelion cubanez cu explozii, conga și parcuri de distracții.

Prima salvă de artificii trasă de El Carmen acoperă cerul cu un fum gros. Bubuiturile sunt cumplite, mai puternice decât cele de până acum, și mă întreb ce-o fi fost în capul lui Cosmin să se ducă așa de aproape de morteros. Eu m-am adăpostit pe o stradă din spatele pieței, printre copii mici, bătrâni și gravide. Când rafalele își schimbă direcția și peste noi plouă cu scântei, oamenii o iau la fugă țipând.

Fețele lor sunt luminate de explozii și de ecranele smartphone-urilor prin care se uită la scânteile galbene, roșii, verzi de pe cer. Se simte în aer respirația cu rom a mulțumii și mirosul de explozibil amestecat cu cel de urină. În oraș nu sunt suficiente toalete și bărbații stau cu fața la zidurile catedralei și înmulțesc șiroaiele care se scurg pe trotuar. Pe jos e plin de resturi de palenque, ambalaje, cartoane de pizza, sticle goale de bere și rom.

Abia când se face liniște mă gândesc că am asurzit: sunetele sunt estompate, cuvintele ajung la mine ca dintr-o peșteră și vâjâitul din urechi nu se mai oprește. Cosmin are tricoul găurit de mici arsuri și miroase ca un artificier. E zăpușeală și oamenii se înghesuie transpirați în spațiul dintre cele două trabajo de plaza ca să vadă jocurile de lumini.

Privim șocați încrengătura lui Andy de cabluri și becuri care se transformă într-un dans complex de lumini colorate, manevrate de sub schelă, dintr-o cameră mică cu zeci de întrerupătoare, care se sting-aprind cu țăcănituri nesfârșite. San Salvador și El Carmen au făcut un spectacol de lumini halucinant din carton, polistiren, cabluri și becuri colorate.

Mulțimea de oameni exclamă, unii își ridică copiii în cârcă, toți privesc fascinați duelul de lumini. Parrandas e o sărbătoare pentru copii mari, un fel de Revelion cubanez cu explozii, conga și parcuri de distracții. În piață și pe străduțele alăturate sute de oameni mânâncă, beau și cumpără nimicuri. Copiii au jucării cu leduri și mușcă din mere îmbrăcate în ciocolată.

Plec din piață înainte de a doua rundă de artificii și îl las pe Cosmin singur la război. Însă în noaptea de Parrandas nu poți dormi: exploziile continuă până la 7.30 dimineața, când se încheie tumultuos cu 100.000 de palenque. Doar El Carmen, echipa care a câștigat duelul de artificii, a tras în această noapte cu 10.000 de morteros și un milion de palenque.

CAIBARIÉN

Parrandas a avut atât de mare succes, încât, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se organizează și în localitățile de lângă Remedios, Caibarién și Camajuaní. Pe 26 decembrie, când ajungem la Caibarién, orașul se pregătește pentru sărbătoare. Cele două cartiere rivale, La Marina și La Loma, au construit în parc panourile complicate cu becuri: temele lor sunt Una fantasía de invierno și La primavera. Nu reușesc să termine însă la timp cele două carroza, așa că Parrandas se amână cu o zi. Orașul e plin de turiști care au venit special pentru această sărbătoare, dar imprevizibilul face parte din cultura cubaneză.

Caibarién a fost un port important la Oceanul Atlantic, însă după ce debarcaderul a fost înghițit de apă și fabricile de zahăr s-au închis, economia orașului s-a prăbușit. Casele decrepite și șanțurile cu apă murdară de la marginea străzii îți lasă impresia de mizerie; senzația unei sărăcii triste și resemnate te urmărește pe străzi. Aici oamenii zâmbesc mai puțin, iar casele au ușile închise. Nu prea sunt baruri și restaurante, așa că mâncăm o pizzeta proastă pe stradă și ne cumpărăm bere de la magazin. Cele două magazine sunt pline cu produsele care lipsesc în toate orașele turistice din Cuba – apă, cosmetice, haine, ulei, unt și bere locală – pentru că oamenii sunt prea săraci ca să le cumpere.

Senzația unei sărăcii triste și resemnate te urmărește pe străzile din Caibarién; aici oamenii zâmbesc mai puțin, iar casele au ușile închise.

Schimbăm trei camere în casa în care stăm. Prima nu are ferestre, e claustrofob de mică și nu poți respira făra aer condiționat. A doua a fost terminată înainte de Parrandas și încă miroase a vopsea; dacă închizi aerul condiționat ți se face rău, dar aerul e pus chiar deasupra patului și te mângâie pe șale când dormi. În a treia rămânem, deși baia e pe hol, iar în cameră nu există nici un suport, cârlig, un ceva pe care să-ți pui sau de care să-ți agăți lucrurile. Micul dejun e atât de prost – suc îndoit cu apă, un ou prăjit și două felii de fructe – încât plecăm în grabă.

În majoritatea caselor particular din Cuba nu găsești suporturi, nici cuie sau cârlige de care să-ți agăți prosoapele. În baie nu ai niciodată unde să-ți pui geanta cu cosmetice. Perdeaua de la duș e scurtă și inutilă sau lipsește. Colaci de W.C. ai doar în orașele mari. Cearșafurile sunt, de cele mai multe ori, din plastic. Aerul condiționat e orientat întotdeauna către pat. Multe camere n-au ferestre și te simți ca într-o carceră, tânjind după lumina zilei.

Ce s-a schimbat în Cuba e faptul că proprietarii de casa particular sau de restaurante se așteaptă să plătești fără crâcnești pentru servicii proaste și scumpe. Micul dejun costă 4 sau 5 peso/ persoană și pe cubanezi nu-i costă nici măcar 1 peso fructele și ouăle pentru 2 persoane. Cu toate astea, te servesc cu fructe puține și sucuri naturale pline de zahăr și apă. Tu ești turistul care la tine în țară câștigi de cinci ori sau de 10 ori salariul lor, așa că plătește, doar pentru asta ai venit în Cuba, să consumi.

Brisas del Mar

Hotelul Brisas del Mar e la patru kilometri de oraș, pe o plajă mică, creată artificial, cu pietricele zgrunțuroase și apă plină de alge, doar un pic mai limpede decât Marea Neagră. Stăm pe balcon, mâncăm papaya și ne uităm la mare. Hotelul e într-un golf cu apă liniștită, ferită de meduze otrăvitoare, iar seara se văd mașinile care merg spre insula Cayo Santa María, pe drumul de 50 de kilometri construit pe mare.

E un hotel comunist, cu faianța ciobită și varul căzut, dar camera are vista al mar și e mai ieftină decât la casa particular. Terasa hotelului e plină de cubanezi care vin cu romul și sucurile de-acasă, iar la restaurant comandă ceva ieftin de mâncare. Vin cu toată familia – bunici, părinți și nepoți –, grupuri gălăgioase care lasă în urma lor un cimitir de ambalaje și sticle. Ocupă toate cele șase șezlonguri de pe terasă și pun o manea cubaneză chiar sub balconul nostru.

În Cuba trebuie să te obișnuiești cu gândul că nu vei primi niciodată același lucru, la același preț, în același loc.

Hărmălaia nu se oprește niciodată la Brisas del Mar. La șase dimineața, când se schimbă tura, auzim prin pereții subțiri ai camerei hăhăieli, voci ascuțite și ecoul gresiei de pe coridor. Seara ne scot din cameră plânsetele deznădăjduite ale telenovelelor mexicane: angajații hotelului s-au strâns pe canapeaua de la recepție și se uită la televizor. Paznicul, recepționerul, doamnele de la curățenie, ospătarii, toți sunt atât de concentrați, încât dacă le-am face „Bau!“ ne e teamă că ne-ar servi ouă stricate la micul dejun.

În Cuba trebuie să te obișnuiești cu gândul că nu vei primi niciodată același lucru, la același preț, în același loc. La hotelul Brisas del Mar omleta are uneori o garnitură cu salată de roșii, alteori, nu. Într-o dimineață, al doilea pahar de suc e inclus în micul dejun, în alta, trebuie să-l plătești. Cafeaua nu costă niciodată la fel. Pâinea prăjită e 65 de cenți sau din partea casei. Mâncarea din meniu – „from the pork“, „from the cow“ și „from the chicken“ – are întotdeauna alte garnituri.

Descoperim HBO-ul mexican (la recepție există un decodor) și începem să ne uităm la Ocean’s Thirteen, prima oară când vedem un film după două săptămâni de Cuba. Brusc, programul se schimbă și începe un film horror, dublat în spaniolă, cu o păpușă sângeroasă. Mergem la recepție și cerem HBO-ul înapoi. „După ce se termină filmul ăsta“, ne răspunde tânărul întins comod pe canapea. Nu insistăm, posturile mexicane sunt cea mai mare distracție pentru angajații hotelului. Cealaltă e furatul de la stat: pe 1 ianuarie, dimineața devreme, ospătarul, ajutat de doi prieteni, încarcă în portbagajul unei mașini baxuri de bere, sucuri și saci de mâncare.

IMG_0672.jpg

Revoluția reală

José Luis, un fost polițist de 47 de ani, ne ia din fața hotelului. În Caibarién nu există nici un autobuz direct către Havana și toate locurile sunt rezervate la început de ianuarie, așa că nu avem altă variantă decât să plătim 120 peso pentru un drum de 340 kilometri, cea mai ieftină soluție pe care am găsit-o.

Urcăm în Mercedesul fabricat în ’90, o mașină care valorează în Cuba 35.000 peso. Embargoul impus de SUA şi limitările guvernului au crescut prețurile absurd: o Lada costă 7.000 peso, iar maşinile din anii ’50, 30-40.000. „Măcar acum se pot vinde mașinile și casele“, spune José Luis.

Până în 2011, vânzarea sau cumpărarea de case şi maşini era ilegală în Cuba. Proprietarii puteau să-şi schimbe locuinţele printr-un sistem complicat de permutas, monitorizat de guvern. „S-au schimbat niște lucruri, dar nu suficiente“, spune José Luis. „Economia trebuie să se dezvolte, profesorii și medicii trebuie plătiți mai bine, drumurile trebuie să se schimbe, mai ales dacă vor veni un milion de turiști americani, așa cum se zice.“

Embargoul impus de SUA şi limitările guvernului au crescut prețurile absurd: o Lada costă 7.000 peso, iar maşinile din anii ’50, 30-40.000.

Bărbatul e comunist și vorbește rusa fluent deoarece între 1986 și 1991 a studiat în Rusia îi e și acum dor de iernile de la Leningrad cu -30, -40°C și zăpezi mari. Ne întreabă despre România și despre viața în comunism și când îi povestim ne spune că „Revoluția cubaneză a fost una reală și de-asta comunismul de la noi e diferit“. Cubanezii îi admiră pe vechii revoluționari Raúl și Fidel, ne spune el, așa că nu știe cum vor primi oamenii noua clasă politică. Miguel Díaz-Canel, un inginer de 56 de ani, prim-vicepreședinte din 2013, este cel pe care Raúl Castro îl pregătește să preia președinția Cubei.

José Luis se teme pentru viitorul tinerilor pentru că, odată cu feriboturile americanilor, în Cuba vor intra proxeneții și traficanții. „Nouă nu ne plac americanii, pentru că mereu au vrut să fim provincia lor“, spune el. „Am fost provincie spaniolă și am luptat singuri pentru independența noastră. N-avem nevoie de nimeni.“

IMG_5219.jpg

Aceasta este a doua parte din călătoria noastră de 48 de zile în Cuba. Citește partea I și partea a III-a.

Umblăm Teleleu, în căutare de povești. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu. 

publicat pe 08/03/2016 la ora 14:33
read more: