Moștenirea din Székelyderzs

Duminica, înainte să bată clopotele la ora 11.30, pâlcuri de oameni se îndreaptă spre biserică. Câțiva sunt îmbrăcați în haine tradiționale secuiești: femeile cu fuste largi, încrețite și șorțuri pe deasupra, iar bărbații cu cioareci albi din postav, strâmți pe picior, cizme negre cu carâmbul moale, cămașă albă din pânză cu gulerul încheiat, peste care poartă vesta neagră sau albă din lână. Portul popular secuiesc nu s-a schimbat de câteva secole, așa că slujbele de duminică de la Biserica Fortificată Unitariană din Dârjiu, veche de 700 de ani, arătau la fel și pe vremea bunicilor și a străbunicilor, fie că satul făcea parte din Ungaria sau din România, fie că era război, comunism sau democrație.

Biserica e modestă, cu bănci de lemn vopsite în albastru liniștitor, pe care sunt desenate motive populare. Pe fiecare bancă sunt așezate cărți de rugăciune îmbrăcate într-o broderie albastră, aceeași broderie care acoperă câteva bănci și Masa Domnului din sanctuar. Masa a fost donată în 1861 de stră-străbunicul primarului din Dârjiu și e vopsită într-o nuanță moale de albastru extrasă din plante. István Adrián are 35 de ani și e primar din 2016, dar rădăcinile lui sunt adânc înfipte în pământul din Dârjiu. Adrián stă în biserică pe banca pe care familia lui a moștenit-o de la strămoși, la fel ca ceilalți localnici care se așază la locurile lor: femeile și copiii pe un rând, bărbații pe celălalt.

Cantorul Pál Ákos urcă scările întortocheate de piatră care duc la balconul cu orgă. Are 62 de ani și este fiul fostului cantor al bisericii din Dârjiu, care a lucrat aici 42 de ani. Ákos apasă clapele de la orgă și sunetele grave se lovesc de pereții groși. Preotul Demeter Sándor Lóránd și soția lui, preoteasa Újvárosi Katalin, intră în biserică și toată lumea se ridică în picioare. Cei doi preoți slujesc la trei biserici din zonă – Dârjiu, Mujna și Zetea –, dar locuiesc la Dârjiu.

Astăzi, slujba e ținută de preoteasa Újvárosi Katalin care urcă în amvon și noi, care nu știam că la unitarieni femeile pot fi preoți, ne mirăm de firescul acestor oameni, de prezbiterele care poartă pantaloni în biserică și de comunitatea aceasta pentru care femeile sunt la fel de importante ca bărbații. Slujba e în maghiară și nu înțelegem mare lucru, dar Katalin vorbește liber enoriașilor, fără gesturi dramatice și fără voce afectată, ca și cum le-ar povesti ceva ce i s-a întâmplat în dimineața asta.

Preotul Demeter Sándor Lóránd își acordează chitara cu ajutorul unei aplicații de pe smartphone, apoi cântă un imn religios pe melodia lui Bob Dylan, Blowing in The Wind. Una dintre femeile sărbătorite azi, de Ziua Vârstnicilor, laolaltă cu toți cei peste 80 de ani, bate ritmul cu piciorul. La slujbă participă vreo 60 de persoane, iar unii dintre ei au venit de la Odorheiu Secuiesc, unde locuiesc și lucrează, ca să-și petreacă duminica împreună cu părinții și bunicii lor.

La sfârșitul slujbei, primarul și preotul împart câte două garoafe sărbătoriților de azi, ale căror nume le citesc de pe o listă. Unii dintre ei nu au putut veni la biserică, dar vecinii sau rudele le duc florile acasă. Ca în fiecare zi de sărbătoare, enoriașii sunt serviți cu țuică de chimion și cozonac în curtea însorită a bisericii. Ciocnim cu cantorul și cu ceilalți secui care ne fac să ne simțim bineveniți la Dârjiu. Mai ales Orbán Edmond, un bărbat de 72 de ani, care-și ține slănina într-unul dintre bastioanele bisericii, numit de localnici „Turnul slăninii“. Cosmin îl fotografiază pe Edmond în turn, lângă cuiul moștenit de la străbunicii lui, iar Edmond îi taie lui Cosmin o bucată zdravănă de slănină.

Zidul de apărare al bisericii din Dârjiu are spații de depozitare pentru cereale după modelul sașilor din Transilvania, iar unul dintre bastioane e rezervat slăninilor, cârnaților și șuncilor. Câțiva localnici își păstrează și azi slănina la biserică, pentru că se spune că umezeala din turn dă un gust deosebit cărnii. Lăzile cu cereale, cărora localnicii le zic „hambare“, sunt așezate sub zidul de apărare și au inscripționate numele familiilor proprietare – Edmond ține 500 de kilograme de ovăz în lada moștenită de la strămoșii lui. O parte din lăzi sunt din secolul al XVIII-lea și, chiar dacă nu mai sunt folosite, fiecare familie știe care e hambarul său.

Venim dinspre Făgăraș, pe la Șercaia, Homorod și Cața, traversăm sate săsești și secuiești cu biserici fortificate, trecem de Odorheiu Secuiesc, încărcăm mașina cu apă minerală de la o fântână și mai mergem 20 de kilometri până la Dârjiu, care e în Harghita, la granița cu județele Mureș și Brașov. Suntem singuri pe drumul județean care urcă și coboară dealurile din Secuime, cu hectare de pământuri lucrate, cum n-am mai văzut demult în România, și turme de oi care pasc pe culmile domoale, pictate în culori de octombrie.

Parcăm lângă zidurile bisericii și adormim adânc, moleșiți de liniște și de întunericul gros care învăluie mașina. Am călătorit mult în ultima vreme și ne face bine tihna pe care am găsit-o aici, într-un sat secuiesc cu ulițe curate și grădini îngrijite, pline cu flori de toamnă, unde oamenii scot mâinile din buzunare înainte să ne salute.

La șapte dimineața ne trezesc clopotele bisericii și în timp ce ne bem ceaiul pe lângă mașina noastră trece ciurda, pe care Tina o latră furioasă. Familiile din Dârjiu – un sat cu 600 de locuitori – au 200 de vite și ciurda abia încape pe strada principală: mașinile s-au oprit și așteaptă să treacă animalele greoaie, care se împing una în alta. Sătenii duc bidoanele cu lapte la centrul de colectare și scârțâitul cărucioarelor se amestecă cu vocile vesele ale copiilor care merg la școală. E singurul moment al zilei în care îi întâlnești pe localnicii din Dârjiu; mai târziu, toată lumea e la muncă, iar străzile sunt goale, un lucru neobișnuit pentru mine, născută și crescută în Oltenia.

În centrul satului se află Biserica Fortificată Unitariană, care a fost inclusă pe lista UNESCO în 1999, alături de alte șase biserici fortificate din Transilvania, singura biserică maghiară din România care face parte din Patrimoniul Mondial. Biserica e cea care ține unită în jurul ei comunitatea secuilor din Dârjiu, care și-au păstrat portul, cântecele, dansurile, poveștile, fotografiile și pământurile moștenite de la strămoși și care se întorc mereu acasă, indiferent în ce parte de lume rătăcesc.

Biserica Fortificată din Dârjiu a fost construită în secolele XIV-XV pe locul unei vechi bazilici romane. În secolul al XVI-lea, din cauza atacurilor otomane, locuitorii au modificat biserica și au construit un etaj defensiv cu creneluri şi guri prin care turnau smoală clocotită peste invadatori. Zidul care înconjoară biserica are șase metri înălțime, cinci bastioane și un turn cu două clopote, iar pe bastionul sud-vestic s-a păstrat până azi un ceas solar din 1622.

Vechea biserică din Dârjiu a fost modificată de multe ori de-a lungul secolelor, a fost arsă de austrieci în 1602 și în 1703 și a fost, pe rând, biserică romano-catolică, evanghelic-luterană, calvinist-reformată și unitariană. În 1887, în timpul unor lucrări de renovare, s-au descoperit câteva fragmente de pictură murală acoperite cu var în timpul Reformei Protestante. Picturile murale au fost restaurate abia în 2016, când preotul din Dârjiu, Demeter Sándor Lóránd, ajutat de Fundația Civitas din Odorheiu Secuiesc, a obținut o finanțare prin EEA și Norway Grants.

„E un umor al lui Dumnezeu că o biserică unitariană restaurează și păstrează frescele“, spune preotul – la unitarieni, bisericile sunt simple și nu au picturi sau icoane. Frescele au fost pictate în 1419 de Paul, fiul lui Ştefan din Ung, iar fragmentele care s-au păstrat înfățișează convertirea Apostolului Pavel, drumul lui Saul spre Damasc, Arhanghelul Mihail, portrete de episcopi și legenda Sfântului Ladislau, o figură importantă pentru secui. Legenda e compusă din cinci scene: fecioarele maghiare sunt torturate de cumani, regele Ladislau urmărește călare un cuman care a răpit o fată, Ladislau și fata se luptă cu regele cumanilor, Kún, fata taie capul cumanului și eroul se odihneşte lângă fată.

În curtea bisericii, preotul Demeter Sándor Lóránd a făcut o expoziție de tradiții și obiceiuri locale. A strâns de la oamenii din sat unelte și mobilier vechi și a printat 40 de fotografii din Dârjiu făcute la începutul secolului XX de Kováts István, un fotograf născut în 1881 care a trăit și a lucrat la Odorheiu Secuiesc. Fotografiile sunt expuse sub zidurile fortificației și preotul recunoaște în imagini pe urmașii celor care trăiesc azi la Dârjiu: un caporal care a murit în Primul Război Mondial, strămoșul profesoarei de engleză, un cuplu la fosta graniță cu Ungaria, fostul cantor al bisericii, tatăl lui Pál Ákos, femei îmbrăcate în costume populare.

Preotul a găsit negativele la Odorheiu Secuiesc, în studioul familiei Kováts care funcționează din 1876 și unde totul s-a păstrat intact: acolo se găsesc și azi aparatul foto din lemn, fundalurile comandate în 1910 de la Viena, mobila secuiască veche, substanțele de developare și 80.000 de negative care acoperă o perioadă de 140 de ani.

Studioul lui Kováts Árpád, strănepotul fotografului Kováts István, e în Odorheiu Secuiesc, pe strada Kossuth 24, și îl recunoști după intrarea cu vitrină, neschimbată din 1903. Árpád ne așteaptă: cumnatul lui, preotul Demeter Sándor, l-a anunțat că venim – doi bucureșteni care scormonesc prin amintirile de familie ale secuilor din Dârjiu.

Árpád are 37 de ani și, împreună cu tatăl și cu soția lui, face fotografii de buletin și poze la nunți și la botezuri. Studioul foto cu lumină naturală moștenit din tată în fiu e folosit uneori pentru poze de familie, atunci când clienții doresc să fie fotografiați în fața fundalurilor din 1910, într-un decor cu mobilă secuiască veche, cu lavițe, scaune și oglinzi de la începutul secolului XX.

Ni se taie respirația pe măsură ce Árpád ne arată aparatul foto de lemn care încă funcționează, borcanele neatinse cu substanțe de developare, de parcă ieri le-a folosit ultima oară străbunicul său, aparatul de mărit, masa de retuș, cuva pentru developare, presa pentru uscat fotografiile, rama de tăiat fotografiile în formă de oval, gențile cu care Kováts István transporta negativele, un baston care se desface într-un trepied, o vitrină-reclamă pe care străbunicul lui a expus-o la Gheorgheni, obiecte vechi de 100 de ani, în stare perfectă.

În studio s-au păstrat peste 80.000 de negative care acoperă o perioadă de 140 de ani: 40.000 de plăci de sticlă și pelicule de diverse dimensiuni. Fotografiile sunt făcute de Ferenczy Lukács, primul proprietar al studioului, apoi de Kováts István, care a cumpărat studioul de la el și care i l-a lăsat moștenire fiului său, pe care-l chema tot Kováts István, și care, l-a rândul lui, i l-a lăsat moștenire lui Kováts Árpád, tatăl.

Străbunicul Kováts István s-a născut în 1881 într-o familie săracă din Ocna Mureș și a început să lucreze la 14 ani ca ucenic al unchiului său, fotograful Horváth Bálint din Aiud. În 1903 a cumpărat studioul de pe strada Kossuth 24, deschis de Ferenczy Lukács în 1876. Kováts István a fotografiat scene din viața orașului – diverse personalități, primul automobil din oraș, concertele și evenimentele importante – și a făcut portrete de studio cu localnicii din Odorheiu Secuiesc și din satele din împrejurimi, printre care și Dârjiu.

Fotografiile sale documentare sunt impresionante: imagini cu scene rurale, portrete de oameni la muncă, femei și bărbați în port popular, recruții din Primul Război Mondial, Băile Homorod, case țărănești, fosta graniță româno-maghiară și multe alte mii de negative pe sticlă care n-au fost încă văzute sau scanate.

În Primul Război Mondial, Kováts István a fost fotograful oficial al Regimentului 82 al armatei austro-ungare și a făcut fotografii pe frontul românesc, pe cel galician și pe cel italian. Fotografiile lui din război sunt imagini din tranșee, tehnică de luptă, portrete cu soldați, scene cotidiene de pe front, soldați odihnindu-se, funeralii, ruine și soldați răniți. Arhiva conține 400 de plăci de sticlă și 15 pozitive stereo (3D) cu scene din război care pot fi privite printr-un vizor din epocă.

Toate negativele sunt arhivate ordonat în registrele scrise de mână de Kováts István. Negativele au numere, iar în registru, în dreptul fiecărui număr, sunt notate numele celor din poză, locul și – la fotografiile de studio – prețul în coroane. Negativele cu port popular sunt numerotate cu 0, iar cele pe care fotograful le-a considerat mai importante, cu 1. Registrele sunt împărțite pe ani și clasifică imaginile în ordine alfabetică, după numele celor fotografiați, și în ordine cronologică.

Cu ajutorul registrelor, preotul Demeter Sándor a găsit negativele din Dârjiu, pe care Árpád le-a scanat și care au fost apoi printate și expuse în curtea bisericii. Árpád, cel mai tânăr moștenitor al dinastiei Kováts, a scanat până acum doar 3.000 din cele 80.000 de negative pe care le-a moștenit. Deși pe măsură ce trece timpul acestea se deteriorează, familia Kováts n-a găsit până acum sprijin ca să restaureze studioul, să cumpere un scanner pentru format mare și să scaneze negativele.

Străbunicul Kováts István a murit în 1942 și studioul a fost moștenit de fiul său, care purta același nume. Kováts István, fiul, s-a născut în 1915 și a studiat fotografia la Sibiu cu Emil Fischer și la Budapesta, unde a făcut Facultatea de Arte. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial și a făcut fotografii pe front, fără să fie însă fotograful oficial al Armatei, așa cum a fost tatăl său.

După ce au venit comuniștii, Kováts István a mituit oficialitățile ca să-și poată păstra studioul de pe strada Kossuth. A lucrat gratis pentru Miliție și a făcut fotografii la accidente și reconstituiri. În anii ‘50, când fotografiile pentru buletin au devenit obligatorii, a pozat sute de secui din Odorheiu Secuiesc și din satele dimprejur – mergea cu bicicleta și făcea mai multe localități într-o singură zi. A supraviețuit greu vremurilor, cu frici, căderi nervoase și umilințe. În 1994, când n-a mai putut să vadă cu un ochi, i-a lăsat studioul fiului său, Árpád, deși el a mai trăit până în 2009.

Comuniștii nu i-au permis lui Kováts Árpád să lucreze în studioul tatălui său, așa că acesta s-a angajat la Cooperativă, unde s-a ocupat tot de fotografie. Kováts Árpád s-a născut în 1950 și e cel mai mic dintre cei trei fii ai lui Kováts István și singurul interesat de fotografie. Astăzi, în studioul de pe Kossuth 24 lucrează împreună cei doi Kováts Árpád, tată și fiu.

Am nimerit la Dârjiu la o lună după scandalul micilor din Odorheiu Secuiesc, când un vlogger a susținut că n-a fost servit cu mici la Kaufland pentru că nu vorbea maghiara. Deși s-a dovedit o manipulare – video-ul a fost trunchiat și bărbatul n-a fost servit pentru că nu începuse încă programul – spiritele naționaliste s-au încins și toate clișeele legate de unguri au început să circule, din nou, pe rețelele de socializare.

Dénes Ida, Odorheiu Secuiesc, 1937, foto de Kováts István (stânga). Ballok Kinga, Odorheiu Secuiesc, 2017, foto de Cosmin Bumbuț (dreapta). Ambele fotografii sunt făcute în studioul lui Kováts István, cu același fundal din 1910 și cu aceeași mobilă secuiască de la începutul secolului XX.

Orbán Tibor, Dénes Domokos și Kocs Albert la granița română-ungară, Dârjiu, 1941, foto de Kováts István (stânga). Pál Ödön la fosta graniță română-ungară, Dârjiu, 2017, foto de Cosmin Bumbuț (dreapta).

Caporalul István Dénes, căzut în Primul Război Mondial, 25 august 1917, în Scaunul Ciuc (Csíkszék), foto de Kováts István. În dreapta, nepoata lui, Pál Eszter, Dârjiu, 2017, foto de Cosmin Bumbuț.

La Dârjiu am dormit lângă Biserica Fortificată Unitariană și, pentru prima dată în patru ani de când locuim în mașină, un bărbat ne-a ciocănit la geam ca să ne întrebe dacă avem nevoie de ceva; aveam să aflăm mai târziu că-l cheamă Német László, că e prezbiter și husar. Apă am luat de la o fântână din apropiere și de la preotul Demeter Sándor Lóránd. Preotul nu ne-a dat numai apă, ci și o palincă de pere și gem de prune făcute în casă, iar Pál Katalin, profesoara de engleză, ne-a făcut cadou miere de la albinele crescute de familia ei, struguri și bere Csíki Sör. Am scris pe Facebook că secuii ne-au dat de toate, numai mici nu, iar preotul ne-a adus cârnați.

Derzsi Margit și Nagy Vilmos pe granița Dârjiu-Ulieș, 1940, foto de Kováts István (stânga). Nagy Vilmos la slujbă în Biserica Fortificată Dârjiu, 2017, foto de Cosmin Bumbuț (dreapta).

În trei săptămâni petrecute la Dârjiu și la Odorheiu Secuiesc, noi n-am întâlnit nici un secui care să nu vorbească limba română. Toată lumea a vorbit în românește cu noi, iar cei care-și găseau cuvintele mai greu își cereau scuze și ne spuneau că rareori au ocazia să exerseze limba. La fel ca noi, în bula noastră, și ei stau mai mult cu prietenii și cu rudele lor, iar 96% dintre cei care locuiesc la Odorheiu Secuiesc sunt maghiari.

Preotul și prezbiterii în curtea bisericii din Dârjiu, 1929, foto de Kováts István (stânga). Preoții și prezbiterii în curtea bisericii din Dârjiu, 2017, foto de Cosmin Bumbuț (dreapta).

Balázs András, preot unitarian la Biserica din Dârjiu, împreună cu familia la nunta fiicei sale în curtea casei parohiale, 1939, foto Kováts István (stânga). Preoții Újvárosi Katalin și Demeter Sándor împreună cu fiica lor în curtea casei parohiale, Dârjiu, 2017, foto Cosmin Bumbuț (dreapta).

Necunoașterea limbii române e un dezavantaj pentru maghiari atunci când își caută de lucru și, în realitate, nimeni nu refuză să învețe limba. Dar statul român nu încurajează învățarea limbii române: în județele Covasna și Harghita nu sunt suficienți profesori, româna nu e predată ca o limbă străină, iar programa și manualele nu sunt adaptate: mai exact, elevilor li se predă Moara cu noroc, nuvela istorică și Alexandru Lăpușneanu, în loc să fie învățați să vorbească românește.

Asta se întâmplă și din cauza unui orgoliu naționalist care ne face să uităm că Ținutul Secuiesc e parte din România doar de 100 de ani, că secuii – și maghiarii – au propriile lor obiceiuri, cântece și dansuri, au propria limbă, propria istorie și propria cultură și c-ar trebui să-i ajutăm să-și păstreze identitatea, pentru că ar fi nedrept să ne dorim să asimilăm o minoritate – orice fel de minoritate –, dar în special una care ne îmbogățește cu un folclor și cu o poveste extraordinare.

Familia Pál în 1950 în fața casei lor din Dârjiu. Cei doi copii din stânga sunt Pál Ferenc și Pál Ákos. Foto Kováts István, fiul (stânga). Frații Pál în fața casei în care au copilărit, 2017, foto de Cosmin Bumbuț (dreapta).

Secuii s-au stabilit în Ținutului Secuiesc la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea în mai multe valuri, sosind din diferite teritorii ale regatului maghiar. Originea lor e încă disputată de istorici, care au spus de-a lungul timpului că se trag din maghiari, sciți, huni, kavari sau gepizi. Satul Dârjiu a fost menționat prima oară în 1334, când făcea parte din Scaunul Odorhei (Udvarhely-szék), una din cele şapte zone din Transilvania care aparţineau secuilor.

Nagy Julianna, mama lui Nagy Éva în anii ‘50 în fața casei din Dârjiu, autor necunoscut (stânga). Nagy Éva, 75 de ani, în fața casei din Dârjiu, 2017, foto de Cosmin Bumbuț (dreapta).

Secuii luptau benevol pentru regele Ungariei și, în schimbul serviciilor militare, aveau drepturi egale cu nobilii maghiari. Ei erau cei care apărau granița Regatului Ungariei și singura lor obligație era ca fiecare familie să trimită câte un bou regelui atunci când acesta era încoronat, se căsătorea sau i se năștea urmașul la tron. Ținutul Secuiesc face parte din România din 1918, atunci când s-au unit Basarabia, Bucovina, Transilvania, Crișana, Sătmarul și Maramureșul cu Regatul României.

Nagy Irma și prietena ei, Odorheiu Secuiesc, 1923, foto Kováts István (stânga). Ballok Kinga și Kovács Erika, fetele cantorului Pál Ákos, Odorheiu Secuiesc, 2017, foto de Cosmin Bumbuț (dreapta). Ambele fotografii sunt făcute în studioul lui Kováts István, cu același fundal din 1910 și cu aceeași mobilă secuiască de la începutul secolului XX.

Limba maghiară vorbită de secui conține numeroase arhaisme și regionalisme, precum și cuvinte pe care aceștia le-au împrumutat de la români și de la sași. Majoritatea secuilor sunt romano-catolici și reformați, iar un procent mai mic sunt unitarieni și lutherani. În comuna Dârjiu, din care fac parte satele Mujna și Dârjiu, trăiesc peste 1.000 de locuitori, majoritatea unitarieni. În satul Dârjiu mai există și o biserică baptistă, unde se țin slujbe în fiecare duminică, și una reformată, unde preotul vine doar la sărbători.

În 2011, preotul Demeter Sándor Lóránd a reînviat tradiția husarilor – ostașii din cavaleria ușoară a Armatei Ungariei – și a început să participe împreună cu primarul István Adrián, cu Német László și cu Jakab Lehel din satul Ulieș la întâlnirile husarilor de la Odorheiu Secuiesc. În fiecare an, pe 15 octombrie, 17 regimente de husari din România și Ungaria se strâng la Odorheiu Secuiesc și participă la un marș călare prin centrul orașului, apoi fac o petrecere câmpenească. Regimentul husarilor din Dârjiu se numește Mátyás.

Enlarge

N-am întâlnit niciodată în România o comunitate atât de atașată de trecutul și de strămoșii ei ca cea din Dârjiu. În toate familiile găsești fotografiile îngălbenite de timp făcute de Kováts István, tată și fiu, în secolul trecut. Secuii din Dârjiu și-au deschis casele pentru noi, ne-au lăsat să le cotrobăim printre amintiri și albume de familie, ne-au spus poveștile strămoșilor lor, ne-au dat să ascultăm muzică tradițională, ne-au servit cu palincă, slănină și struguri.

Acesta este un cântec de dor din Dârjiu, probabil din anii ‘40, despre o fată care-și plânge iubitul recrutat în Armata Română.

Primarul din Dârjiu, István Adrián, a strâns toate fotografiile vechi de familie – a căutat și în casele abandonate – și a făcut un album în 200 de exemplare pe care l-a împărțit localnicilor. Lângă fotografii sunt menționați anii în care au fost făcute și numele celor care apar în poze, iar în dreptul celor neidentificați, primarul a lăsat un spațiu gol pe care să-l completeze familiile.

Cosmin s-a hotărât să refacă fotografiile lui Kováts cu locuitorii de astăzi din Dârjiu, care au păstrat cu evlavie imaginile străbunicilor. Fotografiile de grup cu recruții din Primul sau din cel de-Al Doilea Război Mondial și cele cu prezbiterii de la Biserica Unitariană le regăsim – în exemplare originale – la mai multe familii din sat.

După ce au ieșit la pensie, în 2004, Pál Ferenc, care are acum 70 de ani, și soția lui, Lenke, au amenajat o „cameră frumoasă“, în care au adunat mobilier, haine populare, unelte, vase, ștergare, un cărucior din lemn pentru copii, covoare, o armonică veche și fotografii și au făcut un mini-muzeu la ei acasă. Pe perete, în fotografia cu recruții din Primul Război Mondial, tatăl lui Ferenc și al Lenkăi stau pe același rând, cu mulți ani înainte ca cei doi copii ai lor să se căsătorească.

Orbán Albert și Pál Mária, bunicii lui Lenke, Dârjiu, foto de Kováts István (stânga). Pál Lenke și Ferenc, Dârjiu, 2017, foto de Cosmin Bumbuț (dreapta).

Pe perete sunt și bunicii Lenkăi, încadrați de o ramă din lemn sculptată de tatăl ei, și bunicii și părinții lui Ferenc. După ce au ieșit la pensie, Ferenc, care lucra la o întreprindere din oraș, și Lenke, care lucra la Muzeul Haáz Rezső din Odorheiu, s-au întors acasă, la Dârjiu, ca s-o îngrijească pe mama lui Lenke, care are acum 90 de ani.

Pál Katalin, 48 de ani, profesoara de engleză din Dârjiu, întinde pe pat zeci de fotografii cu străbunici și stră-străbunici, străunchi și strămătuși pe care știe cum le cheamă, unde au trăit, cu cine s-au căsătorit și câți copii au avut. Majoritatea sunt semnate Kováts pe spate, iar unele fotografii sunt făcute în Ungaria, la Brașov sau la Sighișoara. Secuilor le plăcea să se fotografieze și să-și lase imaginea moștenire copiilor și nepoților.

Katalin a făcut pe Facebook o pagină dedicată familiei ei, István Mihaly, unde a publicat arborele genealogic și fotografiile vechi și noi cu membrii familiei. „Fiecare fotografie are o explicație pentru cei tineri, pentru că ei nu au de la cine să audă. Când mama și eu vom muri, cei tineri n-o să știe nimic despre familia noastră“, spune ea.

Părinții lui Katalin, Pál Eszter, 74, și Pál Ödön, 77, stau pe canapea și ne povestesc despre vechea graniță cu Ungaria, care era în satul vecin, la Ulieș, despre grănicerii care-i lăsau să treacă și să-și lucreze pământurile, care rămăseseră în Ungaria, despre dansurile și nunțile din tinerețea lor, despre bunicul lui Katalin, prizonier de război la americani. Mâncăm struguri de la ei din curte și ne uităm la fotografii și la actele de proprietate din 1814 pe care le-au întins pe pat. Mama lui Katalin, Eszter, ne arată zestrea fiicei ei – fețe de masă, plăpumi, lenjerie de pat lucrate manual – și costumele populare vechi. Costumul pe care Katalin îl purta la 14 ani, cusut de mama și de bunica ei, a fost moștenit de fiica ei, Csilla, care are 24 de ani, lucrează și locuiește la Odorheiu Secuiesc, dar vine în fiecare weekend acasă, la Dârjiu.

Familia Pál trăiește din creșterea animalelor și din agricultură: au vaci, capre, oi, porci și 70 de stupi de albine. Locuitorii din Dârjiu au trăit mereu din agricultură și, când comuniștii au început colectivizarea, o parte au plecat la oraș, pentru că aici nu mai aveau ce să muncească. Dar în fiecare sâmbătă satul era plin, pentru că oamenii se întorceau acasă. La mijlocul secolului trecut, în Dârjiu trăiau în jur de 2.000 de locuitori și numărul lor a scăzut după Revoluție, când mulți au plecat în Ungaria, Norvegia, America și Italia. „Mama zice că pământul trage pe toată lumea înapoi“, spune Katalin. „Când ajung la o vârstă, toți vin înapoi; și din străinătate se întorc. Noi avem rădăcinile adânci și lutul ne cheamă aici.“

Mulțumim pentru ajutor: Demeter Sándor Lóránd, Újvárosi Katalin, Pál Katalin, Kováts Árpád, István Adrián, Német László, István Ildikó, Pál Ákos, Luiza Zan, Gabriela Maaz și toată comunitatea secuilor din Dârjiu și Odorheiu Secuiesc.

Restaurarea picturilor murale din Biserica Fortificată Unitariană Dârjiu a fost finanțată prin granturile SEE și norvegiene 2009-2014, în cadrul programului Conservarea și Revitalizarea Patrimoniului Cultural și Natural. Echipa Teleleu, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, documentează o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda și Liechtenstein.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.