Botez la căldărarii din Corcova

O familie de romi căldărari, care nu mai poate trăi în România din vânzarea cazanelor de țuică și a căldărilor, își găsește de lucru în Belgia. România rămâne pentru ei „acasă”, locul în care s-au întors vara asta ca să-și boteze copiii.

Lăutarii se aud în tot satul și toată lumea știe că Geo a venit din Belgia ca să-și boteze cele două fetițe. În august, căldărarii din Corcova se întorc acasă, iar satul se umple de mașinile cu numere străine, de molozul de la casele în construcție și de muzica petrecerilor de botez, de logodnă sau de nuntă.

Enlarge

Afară sunt 35 de grade Celsius, dar în cortul ridicat în curtea casei lui Geo, unde cei 100 de invitați dansează pe muzica lui Marian Universalu, temperatura s-ar putea să fi ajuns la 40 de grade. Mesele sunt pline de mâncare și de băutură, iar darurile pentru fetițe se dau în galbeni și în euro. Data botezului s-a stabilit pe 2 august pentru că atunci a fost liber Marian Universalu, despre care Geo spune cu admirație că „are concerte și la Paris”; organizarea petrecerii a început cu „arvunirea” lui.

Aproape toată familia lucrează în Belgia: Geo este zugrav, tatăl lui, Ilie, pune termopane, cumnatul Sâcă e șef de echipă la o fermă, iar nașul Adi e șeful unei echipe de constructori români. Geo, Marina și cei trei copii ai lor locuiesc într-o casă închiriată în localitatea La Louvière.

Muncesc din greu tot timpul anului, iar vara se întorc câteva săptămâni la Corcova, în concediu, ca să danseze la petreceri și să lucreze la case. Nu s-au desprins niciodată de România și copiii lor vorbesc franceză, romani și română. Ionuț, băiatul cel mare, are 13 ani, iar cele două fetițe care sunt botezate acum în România, Maria și Andreea, au 6 și 3 ani.

Pentru noi, petrecerea a început cu o zi în urmă, când Geo, unchiul și socrul lui au tăiat cinci porci pentru botez. Porcul de 300 de kilograme s-a transformat în carne tocată, friptură, șorici și jumări, iar patru porci mai mici au fost băgați într-un cuptor industrial la Motru. Femeile din sat au venit s-o ajute pe Marina la gătit și la pregătiri, iar în noaptea de dinaintea botezului au fiert sarmale în curte, la ceaun, până la cinci dimineața. Face parte din tradiția căldărarilor ca prietenii și vecinii să ajute familia care are un eveniment.

Femeile au adus oale și ceaune uriașe, au tocat, au prăjit și au amestecat toată noaptea în mâncare. Bărbații au făcut treburile mai grele, unde era nevoie de forță, au făcut drumuri la Strehaia și la Motru pentru cumpărături și diverse chestiuni organizatorice. Pe Cosmin l-au desemnat șoferul familiei cu o zi înainte de botez, pentru că era singurul care nu băuse, și a condus duba cu care au adus porcul viu de 300 de kilograme.

Noaptea de dinaintea botezului a fost o noapte albă, în care toată lumea a muncit. Ne-am strâns toți în jurul unei mese și am mâncat de pe același fund de lemn șorici, jumări și organe de porc prăjite și am ciocnit câte un pahar de bere sau de vin.

Am înțeles de ce e important ca petrecerea de botez să fie organizată acasă, nu la restaurant: pentru că e un prilej pentru familie și prieteni să ajute și să fie aproape unii de alții, mai ales atunci când unii trăiesc în România și alții în Belgia.

Urmărim din noiembrie 2014 o comunitate de romi căldărari din Corcova, în județul Mehedinți. I-am cunoscut întâmplător în timp ce ne aflam la cramă, iar din depărtare se auzea ciocanul uriaș pe care căldărarii îl folosesc ca să bată cazanele de țuică de 35 de kilograme. Așa am ajuns acasă la Cioabă și la Ilie Stănescu, fiii bulibașei din Corcova, care acum nouă ani încă mai trăiau din căldărărit.

Am fost primiți în casele lor și invitați la masă. Am mâncat rânză, mușchi de porc afumat, păstrat în podurile caselor pentru sărbători, i-am cunoscut pe copiii și pe nepoții lor, le-am ascultat poveștile timp de trei ani și am devenit prieteni. Pentru noi a fost o bucurie să ne simțim acceptați în comunitatea lor, pentru că prietenii și familia sunt cele mai importante lucruri pentru căldărari.

Corcova e un sat din Mehedinţi, la 17 kilometri de Strehaia, cu 1.000 de locuitori, dintre care 200 romi căldărari. Căldărarii sunt izolaţi de restul satului şi cartierul lor se întinde pe două străzi perpendiculare, care acum nouă ani, când i-am vizitat prima oară, nu erau încă asfaltate.

Enlarge

Căldărarii din Corcova n-au fost niciodată săraci, pentru că au trăit bine din meseria lor tradițională. Până în anii ’60 au fost nomazi și mergeau cu căruţele cu coviltir din sat în sat ca să vândă ibrice, burlane, făraşe, căldări și cazane de țuică, ne-a povestit nea Piţu, bulibaşa din Corcova, care a trăit şi el în cort până în anii ’60, când i s-a născut primul băiat. În 1965, după ce Ceauşescu a început sedentarizarea forţată a romilor, primarul le-a dat case şi teren, iar ei s-au stabilit în Corcova.

Nea Pițu a muncit din greu și a fost un om înstărit, care a construit case pentru toţi cei patru băieţi ai lui. I-a învățat să lucreze la ciocan, să sufle în foale, să frece arama fierbinte cu apă şi sare. Toamna, când se coceau prunele și oamenii făceau țuică, familiile nu aveau vreme nici să stea la masă și să mănânce, atât de multe comenzi aveau.

Mai târziu, nea Pițu a încercat să-i învețe și pe nepoții lui să facă cazane, dar meseria s-a prins doar de Geo, băiatul lui Ilie. În 2014, când am fost prima oară la Corcova, căldărarii se plângeau deja că nu mai au de lucru, pentru că oamenii preferau să cumpere ibrice și fărașe din magazine, unde le găseau mai ieftine. Cuprul alimentar e scump, iar un cazan de țuică poate ajunge și la 1.000 de euro, o avere pentru sudul sărac al țării, unde minele s-au închis și nu se mai găsește de lucru.

Mulți căldărari bătrâni n-au fost la școală și nu știu să scrie și să citească, așa că nu înțeleg de ce educația e importantă pentru copiii lor. Fetele și băieții sunt căsătoriți devreme, în jurul vârstei de 14 ani, și nu sunt lăsați să facă mai mult de opt clase; mai ales fetele, care ar trebui să meargă la liceu la Motru și să scape de sub supravegherea părinților.

Enlarge

Fără educație și fără meseria lor tradițională, tinerilor căldărari le rămân foarte puține opțiuni să supraviețuiască în România. Deși lui Geo Stănescu, nepotul bulibașei din Corcova, îi plăcea la școală și învăța bine, părinții lui l-au însurat când avea 12 ani cu Marina, care avea 13. A făcut doar cinci clase și a lucrat câțiva ani cazane de țuică împreună cu tatăl lui, Ilie.

Când comenzile s-au împuținat, Geo a plecat în Franța să caute fier vechi la gunoi împreună cu Marina și băiatul lor, Ionuț. A învățat să vorbească franceza fluent și în anii următori a lucrat ca muncitor sezonier în Belgia, la mere. A investit tot ce a câștigat în casa din Corcova, unde astăzi se întorc o dată pe an.

Între 2015 și 2016 am făcut un film documentar despre Geo și familia lui, care se numește „Ultimul căldărar” – o producție foarte mică, în care eu și Cosmin am fost și documentariști, și directori de imagine, și ingineri de sunet, și monteuri, și producători, și distribuitori. Așa că am fost surprinși când filmul a fost selectat și a câștigat premii la festivaluri din România și internaționale.

În 2017, am fost invitați la Festivalul Internațional de Film Transilvania la Cluj împreună cu Geo, Marina și băiatul lor, Ionuț – Marina era însărcinată cu al doilea copil al lor, Maria. La proiecțiile filmului nostru, „Ultimul căldărar”, Geo a răspuns cu răbdare și înțelepciune la toate întrebările publicului. A fost o experiență importantă pentru noi toți, pentru că până atunci îi cunoscusem pe Marina și pe Geo doar în bula lor din Corcova, iar acum ne vizitau ei în bula noastră urbană și ne vedeam reflectați în ochii lor.

Pe 30 iulie 2017, când s-a născut Maria, fiica mijlocie a lui Geo și a Marinei, i-am devenit moși, un rol important în comunitățile din sudul țării. Când am adus-o de la maternitate, i-am pus la capul patului obiectele pe care moașa le pune în mod tradițional – miere, ca să aibă parte de bunăstare, zahăr, sare, salam şi şuncă, să nu sufere de foame, cercei de aur şi 100 de euro, să fie bogată, dar și o carte, un caiet și un pix, pentru că mi-aș dori să devină scriitoare și să spună povestea familiei ei mai bine decât mine.

I-am promis atunci lui Geo că, indiferent unde vom fi, o să ne întoarcem pentru botezul Mariei. Căldărarii fac petreceri de pomină și Geo voia să muncească în străinătate și să strângă suficienți bani pentru botez.

În anii care au urmat, comunitatea căldărarilor din Corcova s-a schimbat, la fel ca întreaga Românie. Tinerii au plecat să muncească în străinătate, în timp ce ciocanele din atelierele de căldărărie s-au auzit tot mai rar. Nea Pițu, bulibașa din Corcova, a murit și nimeni altcineva nu i-a luat locul. Magazinul „Pocăitului”, de unde Geo și Cosmin cumpărau vara bere rece la PET, s-a transformat într-un Profi, iar străzile au fost, în sfârșit, asfaltate.

La sfârșitul lui 2017, am publicat cartea „Acasă, pe drum”, iar cel mai mare capitol spune pe larg povestea căldărarilor din Corcova.

Enlarge

În ianuarie 2019, am început să lucrăm la proiectul nostru despre diaspora românească, în timp ce Geo a muncit în Anglia și în Germania ca șofer la Amazon. S-a stabilit apoi în Belgia cu familia lui, unde lucrează ca zugrav, a închiriat o casă, a dat copiii la școală și a primit rezidență belgiană.

De-a lungul anilor, am ținut legătura pe Facebook și pe WhatsApp cu Geo și cu Marina, dar n-am reușit să ne întâlnim în Europa. Până vara asta, la începutul lui august, când Geo ne-a anunțat că se întoarce la Corcova ca să le boteze pe Maria și pe Andreea.

Când ne-a sunat Geo, eram în Norvegia, în drum spre Cercul Polar, așa că ne-am întors din drum și am parcat în curtea unor români din Oslo, cărora le-am lăsat în grijă autorulota, cățelul și orhideea, singura plantă pe care o avem cu noi. Am zburat la București, am împrumutat mașina de la un prieten și am ajuns la Corcova cu două zile înainte de botez.

Multe s-au schimbat în cei șase ani de când n-am mai fost în comunitatea căldărarilor din Corcova. Ciocanele din atelierele de căldărărie se aud mai rar, casele sunt mai mari, mașinile au numere de Belgia și de Italia, iar copiii vorbesc franceză. Ce nu s-a schimbat e sentimentul de comunitate, senzația că suntem parte din familie atunci când mergem acasă la Geo, la Ilie sau la Cioabă.

Geo, care are acum 33 de ani, și Marina, 34, văd mereu diferențele dintre România și Belgia. În ziua botezului, când Marina le spăla pe fete într-o cădiță de plastic cu apă încălzită în curte, la focul de lemne, mi-a spus: „În Belgia avem toate condițiile”. „Toate condițiile” înseamnă canalizare, apă curentă și o casă încăpătoare pentru cei trei copii ai lor – Ionuț, băiatul cel mare, face anul acesta 13 ani.

Dar „toate condițiile” înseamnă mai mult decât atât, pentru că se referă și la șansa de a nu fi discriminat, de a avea un loc de muncă și servicii sociale în slujba familiei. Între 2014 și 2017, cât timp am urmărit familia lui Geo, am fost martori la multe nedreptăți și ne bucură gândul că nepoata noastră, Maria, trăiește într-o țară în care drepturile ei sunt respectate, cu toate că asta nu e o soluție pentru inechitatea cu care se confruntă familiile rome la noi în țară.

Povestea lui Geo și a familiei lui este una despre identitate etnică și națională, despre migrație, discriminare și integrare, despre valorile conservatoare ale căldărarilor care încă își căsătoresc copiii prea devreme și despre traumele istorice pe care le poartă cu ei. Nea Pițu, bunicul lui Geo, ne-a povestit cum comuniștii îi torturau pe căldărari ca să le spună unde au ascuns galbenii, iar Mihai, bunicul bulibașei din Strehaia, ne-a povestit cum a fost deportat la Bug împreună cu părinții și cu frații lui și cum a supraviețuit ca printr-un miracol.

Enlarge

Povestea familiei lui Geo este importantă pentru noi, pentru istoria și identitatea noastră, pentru istoria și identitatea romilor din România și sperăm să o putem scrie și fotografia în toată complexitatea ei, cu toate nuanțele care o compun. O să continuăm s-o urmărim și în România, și în Belgia, pentru că proiectul nostru despre diaspora a pornit de la o listă cu „Plecați” pe care ne-a dat-o directoarea școlii din Corcova în 2014.

După botez, Cosmin a făcut o expoziție foto în curtea casei lui Geo, în cortul în care a fost petrecerea. Expoziția a fost organizată împreună cu partenerii noștri, ROD Festival, parte din Programul „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”, iar ideea acestei colaborări este să facem o serie de expoziții inedite pentru un public care, în mod obișnuit, nu are acces în galeriile de artă.

Geo s-a dus la Motru să cumpere sfoară și cârlige de rufe, iar copiii ne-au ajutat să montăm expoziția. A venit toată lumea care a fost la botez – și nu numai –, iar cei care s-au recunoscut în fotografii le-au luat acasă la sfârșit. Căldărarii s-au bucurat să se vadă în imagini și să țină printurile în mâini. Știm că imaginile acestea sunt importante pentru ei, pentru că vara asta am văzut acasă la Cioabă, în vitrină, fotografiile pe care Cosmin i le-a printat și i le-a dăruit în 2015 și în 2016.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu