Chiar dacă s-au stabilit în Belgia, unde lucrează, și-au cumpărat case și au aplicat pentru cetățenie, câteva familii de români trăiesc cu gândul la o țară idilică pe care simt că au pierdut-o.
Macaraua parcată în fața firmei de hidroizolații Roteam în Zaventem, Belgia, nu poate trece neobservată: un drapel cu stema României decorează peretele din cabina șoferului, iar pe bord flutură alte două stegulețe românești. Radu Râță e macaragiu și conduce în fiecare zi „girafa” care urcă pe acoperișuri materialele de construcții și buteliile de gaz cu care muncitorii români lipesc sulurile de membrană bituminoasă.
Radu Râță, 36 de ani, pe un șantier din Zaventem, Belgia, 2024
Ne înghesuim în cabină și traversăm orașul până la șantierul unde ne așteaptă Marius – sunt zile în care Radu face 500 de kilometri cu macaraua prin Belgia de la un șantier la altul. Fratelui său, Cosmin Râță, proprietarul firmei, nu i s-a părut potrivit să expună steagul românesc în cabină, mai ales că unii clienți belgieni sunt sensibili la astfel de simboluri pe șantierele lor, însă Radu spune că e mândru că e român și că macaraua e „biroul” lui în care își petrece jumătate din zi și unde vrea să se simtă bine.
„Blocajul lingvistic m-a ținut pe loc”
Radu Râță, 36 de ani, a fost cel mai norocos dintre frații lui.
La 19 ani, după ce a terminat liceul la Craiova și și-a luat permisul de conducere, Radu a plecat la Bruxelles, unde frații lui mai mari, Gabriel și Cosmin, înființaseră în 2007 firma de hidroizolații Roteam.
Radu n-a dormit pe un carton într-o casă în renovare, n-a căutat aparate video în centrele de reciclare din Luxemburg și n-a spălat vase la negru în restaurantele din Bruxelles. A venit în Belgia să lucreze la acoperișuri împreună cu tatăl lui și cu frații mai mari. Avea contract de muncă și un salariu de 1.800 de euro, iar planul era să strângă bani pentru o mașină, apoi să se întoarcă în România.
Câțiva ani mai târziu a venit la Bruxelles și Raluca, soția lui, care lucrează din 2016 la Roteam ca manager administrativ. În 2017 și-au făcut un credit imobiliar și au cumpărat o casă în Belgia, în 2019 s-a născut fetița lor, Selena, iar în 2020 au cumpărat un apartament la Craiova.
Raluca e fluentă în franceză și jobul ei e să-i ajute pe muncitorii români să navigheze prin birocrația belgiană, însă Radu n-a reușit să învețe nici franceza, nici flamanda. „Pe mine blocajul lingvistic m-a ținut pe loc”, spune el. „Am rămas tot pe șantier, deși frate-meu ar fi vrut de la mine să fiu reprezentant de vânzări sau team leader, să fac ceva, dar ca să trec pragul ăsta trebuia să știu limba. Eu vorbesc franceza cât să mă descurc pe șantier. Flamandă, la fel, știu 20 de cuvinte, dar n-am vocabular.”
Jumătate de viață în România, jumătate în Belgia
În 2008, diferențele dintre România și Belgia i se păreau uriașe. „Când am plecat eu din Craiova, era totul gri”, spune Radu. În ultimii ani a observat însă că aceste diferențe s-au estompat și că România a evoluat: „Vrem, nu vrem, ne trag după ei și trebuie să ne modernizăm”.
În 2015, tatăl lor s-a întors în România, însă anul trecut a murit, iar mama a rămas singură la Craiova, un gând care-l întristează. „Am fost o familie călătoare, viața noastră a fost pe drum, dintr-o țară în alta”, spune Radu. „Nu muream de foame, dar am fost o familie cu nevoi. Mama era femeie de serviciu, tata muncitor pe șantier. Îmi lipseau lucruri pe care ceilalți copii le aveau.”
Radu a muncit pe șantier în primii nouă ani după ce a venit în Belgia, până când a început să aibă probleme cu spatele. Din 2017, de când firma a cumpărat „girafa”, lucrează ca macaragiu și câștigă în jur de 3.000 de euro pe lună.
Pleacă la serviciu la 5.30 dimineața și se întoarce la 4-5 după-amiaza, dar sunt și zile în care ajunge acasă la 8-9 seara. De câțiva ani nu mai lucrează sâmbăta – „De la o anumită vârstă vrei mai mult timp pentu familie”.
Enlarge
Nu și-a dorit niciodată să se stabilească în Belgia, însă anii au trecut, s-a născut fetița lor și au tot amânat momentul reîntoarcerii. Anul acesta, pe 10 august, când Radu a împlinit 36 de ani, au obținut cetățenia belgiană. Radu și-a petrecut jumătate de viață în România, jumătate în Belgia.
„Ambele țări, România și Belgia, sunt două acvarii, iar eu sunt un pește. Când mă duc în România, sunt în acvariul meu, deși acolo există niște buruieni pe care nu le suport. Sunt unele lucruri pe care niciodată n-o să le am în Belgia și alte lucruri pe care niciodată n-o să le am în România.”
„Acvariul” fiicei lui, Selena, e în Belgia și Radu e conștient de asta, una din dilemele care complică decizia de se întoarce în țară.
„Pentru mine acasă va fi întotdeauna la Craiova și la Seaca de Olt, unde am copilărit. Acolo e bunica mea care încă mai trăiește, dar e foarte bătrână, și-a pierdut mult din putere. Sunt lucruri pe care, oricâți bani ai avea, n-ai cum să le cumperi: ulița copilăriei, bunicii, mâncărurile, gogoșile, laptele bătut în putinei, gustul unei gutui culeasă cu mâna ta. Bunica avea vaci, capre și un măgăruș cu care mă jucam. Acolo e copilăria mea. Fie-mea are o cameră cu jucării aici și o cameră în România. Eu toată copilăria dacă am avut 10 jucării, dar am avut o fericire inocentă pe care ei nu o mai au.”
„Dacă nu mă duc acasă de două ori pe an, simt că înnebunesc”
Radu e de acord că distanța îl face să idealizeze România și că, dacă n-ar fi emigrat, ar fi fost mult mai critic la adresa țării lui. „Românii din străinătate sunt acuzați că sunt lași pentru că au plecat. Eu, din contră, zic că românii ăia simt mai românește decât cei de acasă. Când ai ceva, parcă nu-l mai apreciezi. Când te îndepărtezi, îi apreciezi valoarea.”
Merge în fiecare vară și iarnă în vacanță în România împreună cu familia lui. „Dacă nu mă duc acasă de două ori pe an, simt că înnebunesc”, spune el. O vizitează pe bunica din Seaca de Olt, pe care n-a reușit niciodată s-o convingă să vină în Belgia: „Acvariul ei e acolo, are tabieturile ei, are căsuța ei.”
Îl admiră pe fratele lui, Cosmin, care s-a integrat în Belgia, țară care i-a devenit acasă. „Sunt multe tipuri de oameni și depinde cât ești de deschis să cunoști, să te integrezi. Poate eu, într-adevăr, sunt mai greoi.”
Anii de muncă pe șantier i-au adus o oboseală foarte mare, dar se consideră norocos că le are alături pe soția și pe fiica lui. „Eu mă înclin în fața oamenilor pe care i-ați cunoscut, colegii noștri, dar nu-i înțeleg. Mie mi-a fost greu fără Raluca câțiva ani și, vorba aia, eram tineri, mă urcam în avion, stăteam weekendul la Craiova, mă întorceam. Dar cu copii mici e terifiant. Eu n-aș putea să fac sacrificiul ăsta.”
Pe măsură ce trece timpul, simte că se îndepărtează de România și că i-ar fi din ce în ce mai greu să se readapteze: „Românii plecați nu se mai regăsesc în țară din cauza sistemului, de la asistență socială la asigurări de sănătate, la spitale, la școli, adică tot ce înseamnă țară.”
Detaliu în cabina șoferului în macaraua condusă de Radu Râță, Zaventem, Belgia, 2024 (stânga); Detaliu în mașina lui Vasile Isac, Zaventem, Belgia, 2024 (dreapta)
Anul viitor, în vară, vrea să se întoarcă la Craiova. Încă nu are un plan, dar Raluca visează să deschidă o cafenea. „Pot avea totul aici, dar nu și ce am acasă”, mi-a scris Radu pe WhatsApp pe 14 septembrie. „Ajungi la un moment în care ai nevoie mai mult de ❤️ decât de 💶.”
Botez românesc în cartierul Molenbeek
Valentina și Vasile Isac parchează sâmbătă dimineața în fața bisericii ortodoxe românești din Molenbeek în Bruxelles, un cartier populat majoritar de musulmani, unde au început să se stabilească în ultimii ani migranții români.
Îi așază în cărucior pe Ștefan, care are patru ani, și pe Maria, un an, iar din portbagajul mașinii scot lumânările și trusourile pentru tripleții pe care îi botează azi: Emanuela, Alexander și Elisabeta, în vârstă de două luni. Părinții lor, Marina Buta și Vanya Garga, sunt un cuplu de români-ucraineni din Cernăuți, stabiliți în Belgia.
Enlarge
Mica petrecere de botez se face la restaurantul românesc Chez Teo-Rijckendael, unde mâncăm tochitură împreună cu familia de români din Cernăuți – bunica și unchiul tripleților tocmai au sosit din Ucraina. Ne servesc cu vodcă și pălincă și discutăm despre război, despre viața în Belgia și despre surpriza pe care le-au făcut-o cei trei copii care au venit deodată. Bunica o să rămână câteva săptămâni la Bruxelles să-i ajute, dar gândul ei e acasă, la gospodăria din Cernăuți.
„M-am simțit mai în singuranță în Belgia cu serviciile medicale, deși aici lucrează tot doctori români”
Nașii, Valentina, 31 de ani, și Vasile Isac (Vasea), 39, sunt din județul Vaslui – Valentina din oraș, iar Vasea din Costești, un sat la 10 kilometri distanță. Sunt împreună de când Valentina avea 15 ani și era elevă în clasa a VIII-a.
Vasea e cel mai mic dintr-o familie cu șase copii. A făcut doar opt clase, pentru că muncește de când se știe. Nu împlinise 18 ani când a plecat la București și s-a angajat la o firmă de hidroizolații. În 2013, s-a dus să muncească în Belgia, la Roteam, împreună cu câțiva colegi. Voia să-și cumpere o mașină și să repare acoperișul casei părintești.
„A trecut un an și când m-am uitat în cont aveam peste 20.000 de euro”, povestește Vasea. „Am zis că mă mai duc un an și ne luăm un apartament.”
Vasea câștiga triplu în comparație cu România, iar „încă un an” a devenit „încă cinci”, apoi „încă 10”. În 2016, după ce a terminat Facultatea de Ingineria Alimentelor la Galați, a venit și Valentina la Bruxelles. Nu prea voia să plece din țară, mai ales că începuse un master, dar au convins-o Vasea și mama ei.
Valentina s-a angajat la o cafenea turcească – întâi s-a descurcat în engleză, apoi a învățat franceza urmărind seara cursuri pe YouTube. Câștiga în jur de 3.000-3.500 de euro pe lună din salariu și bacșiș, dar lucra la negru.
În 2020, când a rămas însărcinată cu Ștefan, primul lor copil, Vasea a încurajat-o să-și echivaleze studiile din România. În mai puțin de cinci luni, diploma ei de licență a fost tradusă, legalizată și recunoscută în Belgia. A trimis CV-uri la două companii – ambele au chemat-o la interviu, iar una a angajat-o.
Valentina lucrează acum ca ingineră în industrie alimentară la Metarom Benelux, o fabrică de caramel, unde câștigă 2.200 de euro pe lună cu contract de muncă. Lucrează de la 7 dimineața până la 15.30, iar vinerea are program scurt până la 12.00. La 16.30 îi ia pe Ștefan de la grădiniță și pe Maria de la creșă.
În Belgia a avut opțiunea să-și lase copiii la creșă de când aveau câteva luni și să-și continue cariera. „Eram atât de frustrată că n-o să mai pot evolua profesional, încât nu-mi doream copii din cauza asta. E important să fiu eu bine profesional ca să pot oferi atenție și dragoste celor din jur.”
Enlarge
Se bucură că a născut în Belgia, pentru că îi este teamă de spitalele din România, mai ales că are o complicație la uter. „M-am simțit mai în singuranță în Belgia cu serviciile medicale, deși aici lucrează tot doctori români”, spune ea.
„Ne-am lăsat adoptați de țara asta”
Mâncăm de prânz în micul apartament al familiei Isac din cartierul Molenbeek, o locuință de serviciu pe care au primit-o în 2016 de la firma Roteam pentru care plătesc o chirie modică de 600 de euro. Valentina ne servește cu pulpe de pui și cartofi prăjiți, iar Vasile cu vin de țară de la Vaslui și murături din piață de la Doi Boi.
Valentina e singura româncă din fabrica unde lucrează doar belgieni și francezi, dar nu s-a simțit niciodată discriminată sau tratată diferit. Însă Vasea a simțit uneori pe șantiere că flamanzii îi desconsideră pe români și că le vorbesc de sus. Știe franceză „cât să se descurce”, pentru că de 11 ani de când trăiește în Belgia a lucrat doar printre români. „Vine șeful de șantier, stă 10 minute, «Oui, oui, oui» și gata, asta-i toată franceza, ai dat-o iar pe română”, spune el.
În urmă cu o săptămână, banca le-a aprobat împrumutul pentru o casă în Belgia, iar răspunsul i-a descumpănit – aproape că le pare rău. „Gata, ne-am vândut”, spune Valentina. Va mai dura câteva luni până se vor muta în noua lor casă și vor începe să plătească lunar rata de 1.700 de euro, dar semnarea contractului înseamnă că e puțin probabil să se mai întoarcă vreodată în România. Anul acesta o să-și depună și dosarul pentru cetățenia belgiană.
Au trăit permament cu gândul că, la un moment dat, se vor întoarce. Din banii pe care i-au câștigat în Belgia au renovat casa lui Vasea de la Costești și au cumpărat două apartamente în București, pe care le-au închiriat. În fiecare an merg în vacanță în România, iar vara trecută, când Valentina a fost în concediu de creștere a copilului, au stat șase săptămâni.
„Pentru realizări mă bucur că am plecat, dar pentru suflet nu prea”, spune Valentina. „Ne-am lăsat adoptați de țara asta. E bine că ești lângă familie, lângă copii și lângă soț. Dar sufletul nostru o să rămână în România.”
În anii aceștia, au preferat să locuiască în micul apartament din Molenbeek ca să poată economisi. „Tot timpul ne-am pus niște țeluri”, spune Vasea. „Am luat un apartament, după aia s-au mai adunat niște bănuți. «Uite, dacă am mai strânge niște bani, mai luăm unul.» Și am mai muncit un an jumate. După aia să băgăm mobilă în ele. După aia să ne luăm mașină.”
„Țelul nostru a fost tot timpul să facem ceva”, spune Valentina. „N-am vrut să se zică: «Au stat 20 de ani în străinătate și au venit fără nimic».”
Aceasta este partea a IV-a dintr-o serie de reportaje despre muncitorii români care lucrează în construcții în Belgia.
Citește partea I despre șantierele din Belgia unde se construiește în limba română.
Citește partea a II-a despre muncitorii din Belgia care n-au plecat niciodată cu adevărat din România.
Citește partea a III-a despre un român care în 2003 era imigrant ilegal și spăla vase la negru în Bruxelles, iar în 2024 are o afacere de 20 de milioane de euro.
Citește partea a V-a despre La Doi Boi, piața românească din Bruxelles.
Citește partea a VI-a despre românii care lucrează în construcții în Belgia până când îmbătrânesc și spatele cedează.
Citește partea a VII-a despre familiile de români suspendate între două țări.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
