Frați, veri, cumnați și vecini au plecat să muncească în Belgia, în timp ce soțiile și copiii lor au rămas în România. Inițial au plecat doar pentru un an-doi, cât să-și renoveze casa sau să-și ia o mașină, apoi s-au obișnuit cu naveta între două țări: munca e în Belgia, iar viața în România.
A ieșit în sfârșit soarele după câteva săptămâni de ploaie și vreme rea, în care șantierele din Belgia au rămas în urmă; îl simțim cum arde pe acoperiș la ora prânzului. Ne răcorește vântul puternic care ne umple ochii de mizerii la fiecare rafală și pe buze simțim gustul metalic al prafului din construcții. Transpirăm sub căștile de protecție, iar bocancii cu vârf și talpă de oțel ne rănesc picioarele și ne îngreunează. De pe acoperiș vedem magnoliile înflorite în curțile din Tournai, unul din cele mai vechi orașe din Belgia.
Enlarge
Frații Ion și Gheorghe Câmpeanu, Dorel, Cristi, Gheorghiță și Lucian lucrează de câteva săptămâni pe șantierul CHwapi, cel mai mare spital din Regiunea Valonă, unde sunt tratați anual 24.500 de pacienți, o investiție care a costat 306 milioane de euro.
Pe șantierul care se întinde pe o suprafață de 150.000 de metri pătrați lucrează sute de muncitori și în jurul nostru auzim cel mai des română și portugheză. Un bărbat trece pe lângă noi împingând o roabă cu materiale de construcții, iar în buzunar are o boxă portabilă din care se aude muzică populară românească.
La ora 12, muncitorii români mănâncă pe acoperiș, sprijiniți de plăcile de izolație termică. Scot din rucsacuri apa, pâinea, muștarul, mezelurile și brânza și le împart între ei. Gheorghiță tocmai s-a întors de la Moldova și ne servește cu plăcinte făcute de soția lui. Dorel mănâncă repede o ciocolată și bea un energizant, apoi își aprinde o țigară și intră pe TikTok. Pauza de prânz durează doar jumătate de oră.
„Degeaba le ducem cadouri, ei vor să stăm lângă ei”
Echipa de muncitori români lucrează la firma de hidroizolații Roteam din Belgia, iar responsabili pentru lucrarea de pe șantierul CHwapi sunt frații Ion și Gheorghe Câmpeanu, originari din satul Chircești, județul Vaslui.
„Din 2015, de când sunt eu în Belgia, am construit numai spitale, grădinițe, școli, azile de bătrâni și blocuri sociale”, spune Ion. „În România construiam numai malluri, supermarkete și câte o vilă la un ștab.”
Ion, 51 de ani, și Gheorghe, 50, au venit în Belgia în 2015, atunci când firma Roteam a adus din București o echipă de meseriași în hidroizolații. Au plecat din Chircești în 1999, când s-au mutat la București ca să scape de sărăcia din Moldova.
Și-au încercat norocul și în Italia, la Torino, unde au lucrat câteva luni și unde locuiesc de 15 ani ceilalți doi frați ai lor, împreună cu soțiile și copiii. Doar mama lor mai trăiește la Chircești, în Vaslui, așteptând să fie vizitată o dată pe an de câte unul din cei patru copii care au plecat să muncească în străinătate.
O singură dată s-au strâns la Chircești toți cei patru frați împreună familiile lor. „Mă uit la frate-miu ăla micu’: copiii lui nici nu mai vin în România, sunt născuți acolo, la Torino”, spune Ion. „Prima dată nu ne înțelegeam cu ei, dar acum au învățat românește.” Țin legătura pe Facebook și pe TikTok, iar vara trecută s-au întâlnit toți în Italia, la nunta unui nepot.
Când Ion a plecat să muncească în Belgia, fata lui cea mare, Diana, avea 10 ani, iar cea mică, Bianca, 1 an.
Când Gheorghe a plecat să muncească în Belgia, fata lui, Georgiana, avea 9 ani, iar băiatul său, David, 3 ani.
Cu banii pe care i-au câștigat în Belgia, Ion și Gheorghe și-au cumpărat două apartamente în același bloc în București – unul locuiește la parter, celălalt la etajul unu. Fetele lor cele mari sunt amândouă studente la Facultatea de Cibernetică din București și conduc mașinile cumpărate de tații lor – un Hyundai Tucson negru și unul vișiniu.
Nici Ion, nici Gheorghe nu au fost în România atunci când fetele lor și-au serbat majoratele. „Haide, tată, acasă”, îi spune și acum lui Gheorghe fiica cea mare.
„La serbări a fost tot timpul soția”, spune Ion. „E greu să înlocuiești lipsa la un tată. Mai ales aia micuță, când mă duc acasă, îmi sare în brațe, nu mă scapă. Aia mare e mai retrasă. Dar aia mică e nenorocire – dacă o sun: «Vino, tati».”
„Fiică-mea aia mare avea 10 ani [când am plecat]. I-am zis că plec, dar ce să înțeleagă? Plângea și când era mică, plânge și acum, când ne duce cu mașina la aeroport. I-am luat mașină; ne duce la aeroport și tot plânge. Ce să-i zic? «Pleacă tati».”
„Degeaba le ducem cadouri, ei vor să stăm lângă ei”, spune Gheorghe.
„E greu, ce să facem? Asta e străinătatea.”
Plănuiesc „să se retragă” în România peste un an, însă asta spun toți colegii lor în timp ce anii trec și ei continuă să muncească în Belgia.
„Bani o să strângem până murim și tot nu ajung”, spune Gheorghe.
„Am pleca și mâine dacă ar fi în țară să lucrăm ceva”, spune Ion.
Familii întregi lucrează pe șantierele din Belgia
„La un moment dat, 60-70% dintre muncitorii din firmă erau din Chircești, un sat de lângă Vaslui – vreo 12 frați și cumnați”, spune Cosmin Râță, proprietarul firmei de hidroizolații Roteam, a treia ca dimensiune din Belgia în domeniul ei de activitate.
„I-am întrebat: «Cum de sunteți toți de acolo?». Și mi-au răspuns: pentru că în anii ’90 unul dintre ei a plecat la București să facă bani. După aceea l-a luat pe fratele, pe vărul, pe al treilea, pe al patrulea și au ajuns să facă meseria asta. Noi i-am adus deja formați de la o firmă mare de hidroizolații din București și unii și-au chemat și copiii când au mai crescut.”
„Muncitorii mi-au povestit că în satul vecin s-a întâmplat ceva similar: unul a plecat la furat în Germania și i-a luat pe toți. Acum majoritatea bărbaților de vârstă medie de acolo sunt fie golani, fie la pușcărie în Germania, fie fugiți prin Italia și Spania.”
Pentru că mulți dintre bărbații care lucrează la Roteam sunt înrudiți între ei sau sunt din același sat, atunci când se organizează o nuntă sau un botez în România, activitatea firmei de hidroizolații din Belgia este afectată. Vara asta au fost două nunți în județul Vaslui, una la Chircești și alta la Costești, iar 40% dintre muncitorii de la Roteam s-au dus în România la petrecere.
Atunci când îl sună pe Cosmin Râță să-i ia la muncă în Belgia, muncitorii români îi spun că nu vor să stea decât un an sau doi, până își renovează casa sau își schimbă mașina. Cosmin știe însă că vor rămâne cel puțin patru-cinci ani, pentru că le cresc copiii și le cumpără apartamente la oraș.
„După vreo patru-cinci ani, încep soția și copiii «Tati, hai acasă» și apare o dilemă: fie își aduc familia încoace, fie se întorc ei”, spune Cosmin. „Dacă soția și copiii au trăit doar în satul ăla, e foarte greu. Ne-au venit copii de 10-12 ani care au văzut un metrou pentru prima dată și erau bulversați. Frate-meu s-a dus să le ia un suc de la automat și copiii îl căutau pe ăla care stă în spate și le aruncă sticlele: «Ui‘ ș-azvârle al dracu‘!». E greu să scoți de acolo un om care n-a fost decât la Vaslui sau la Iași. Și atunci familia se întoarce în România, iar el poate mai stă un an sau doi.”
Firma Roteam îi ajută să se integreze pe muncitorii români care își aduc familiile în Belgia – Raluca Râță, cumnata lui Cosmin, se ocupă de birocrație, le înscrie copiii la școală, le găsește locuințe. Cel mai important pas e să le ajute pe femei să se angajeze – majoritatea la curățenie, pentru că încă nu vorbesc franceza când se mută în Belgia.
Enlarge
„Dacă ții singură acasă o femeie obișnuită cu viața la țară, cu munca câmpului, fără nimeni cu care să vorbească, fără nicio vecină, se urcă pe pereți”, spune Cosmin. „Dacă copiii se duc la școală și se integrează, atunci se sacrifică. Dar dacă copiii plâng, i-a luat și a plecat înapoi acasă.”
Însă în cazul familiilor care rămân în Belgia, copiii „înfloresc”, spune el. Copiii primelor familii de muncitori români stabiliți la Bruxelles sunt acum la facultate – „Să-ți vezi copilul cum vorbește fluent franceză când tu abia știi câteva cuvinte”.
Acasă, la cazările muncitorilor români
Muncitorii parchează dubele de lucru în fața casei de la Bellegem, una din cazările firmei Roteam de lângă Kortrijk, în Regiunea Flamandă. Bărbații glumesc că sunt „în deplasarea deplasării” – bagajele lor sunt în Zaventem, lângă Bruxelles, unde stau de vineri seara până luni dimineața împreună cu colegii lor. Luni își iau câteva schimburi, încarcă dubele cu scule și materiale de construcții și pleacă să muncească toată săptămâna pe șantierele din Tournai și Harelbeke. Dorm la Bellegem de luni până vineri, câte doi sau trei în cameră, pentru că șantierele sunt prea departe de Zaventem ca să facă naveta.
În Belgia pot avea parte într-o singură zi de vânt, soare, ploaie și umezeală pe șantier, așa că se întorc de la serviciu frânți de oboseală și înfrigurați. Unii își pregătesc cina, alții își așteaptă rândul la duș, alții fumează în curte și vorbesc la telefon. Au puține ore de odihnă și se grăbesc: gătit, mâncat, duș, vorbit acasă cu familia, apoi somn, pentru că dimineața se trezesc de la 4.30. Primii merg la baie cei în vârstă, apoi tinerii, care dimineața se ridică mai greu din pat.
Cristi bagă la cuptor o pâine congelată, Ion gătește pe aragaz fasole din conservă și cârnați, Dorel își desface o doză de energizant și Lucian rulează țigări, pentru că pe acoperiș, la muncă, bate vântul. Casa are un living spațios, cu un geam mare care dă spre stradă, tipic pentru regiunea flamandă. Când te plimbi pe trotuar vezi siluetele muncitorilor români lângă alte case cu geamuri mari și siluete de familii belgiene care pregătesc cina pentru copiii lor.
Dorel vorbește la telefon cu fetița lui, Alesia, care are trei ani: „Ai făcut băiță? Da, tati, ai o bluzuță foarte frumoasă. Bine, dragostea lui tati, vorbim mai târziu, da? Te iubește tati”. „Mereu o aud: «Tati, mi-e dor de tine» sau «Tati, hai acasă»”, ne spune Dorel după ce închide telefonul. „M-a sunat înainte să plec de la muncă: «Ce să fac, tati, merg acasă». S-a bucurat și le-a zis maică-sii și bunică-sii, că a crezut că vin acasă.”
E bronzat și pielea i se cojește pe umeri și pe brațe. Are arsuri pe mâini, pentru că e începător și nu e la fel de îndemânatic cu flacăra ca ceilalți muncitori, obișnuiți cu vântul din Belgia. Acum câteva zile i-a căzut pe mână o bucată de smoală și rana încă nu i s-a vindecat. „Când prinzi o zi mai liniștită, te bucuri – cum a fost ieri, cum a fost alaltăieri. Azi a bătut un vânt… Ce poți să faci? Îți bagă toate cele în ochi, îți ia flacăra de lângă chișor.”
Daniel Petronel Moise – Dorel –, 22 de ani, este din satul Berezeni, județul Vaslui. Iubita lui a rămas însărcinată când ea avea 18 ani, iar el 19. „Când s-a întâmplat să rămână însărcinată, conștiința mea a zis: «Bă, gata, mi-am întemeiat familie». Și dacă tot s-a întâmplat, eu mi-am dorit această fată.”
Dorel e cel mai mic dintr-o familie cu trei copii. Tatăl lui lucrează la garduri și acoperișuri prin sat, iar mama lui a fost muncitoare sezonieră în Germania. „Îmi lipsea foarte mult”, povestește el. „Când n-o vedeam pe ea prin curte, nu-mi venea bine. Și acum îmi lipsește. Eu nu pot să stau mai mult de două zile fără să vorbesc cu părinții acasă. Nu să vorbesc cu orele, sunt mulțumit să-i aud: «Bă, sunt bine».”
„Relație de la distanță nu mai vreau să încerc nici o alta”
Imediat după ce a terminat școala profesională de electromecanică și a împlinit 18 ani, Dorel a plecat să muncească în Suedia împreună cu verii lui la plantat puieți și la tăiat copaci. Au zburat la Stockholm, de unde i-a luat un român cu mașina și i-a dus la 700 de kilometri distanță, într-o localitate care nu mai știe cum se numește. Câștiga între 1.000 și 2.000 de euro pe lună, în funcție de numărul puieților plantați.
În Germania l-a dus un unchi, care e dulgher și avea nevoie de ucenic. Dorel avea nevoie de bani să-și cumpere o mașină, pentru că abia își luase permisul de conducere, așa că a plecat cu el. A stat câteva luni într-o localitate care nu mai știe cum se numește – putea fi oriunde, important era să aibă de lucru.
Când s-a întors în țară, a plecat la București să lucreze ca dulgher. „Munceam de la cinci dimineața până seara și luam 40 de milioane. Lucram mai mult ca aici și nu aveam contract, eram la negru. În România lipsește salariile; muncă e foarte multă, dar nu te plătește și nu-ți oferă absolut nimic.”
În Belgia l-a adus cumnatul lui, care lucra de șase ani la Roteam. Îi convenea salariul – între 2.700 și 3.200 de euro, în funcție de orele lucrate. În 2021 abia se născuse Alesia, fetița lui, și avea nevoie de bani ca să-și întrețină tânăra familie și să-și construiască o casă în sat, pentru că locuiau la părinții lui.
Însă nici el, nici iubita lui n-au fost pregătiți pentru o relație de la distanță și n-au știut cum să discute despre asta. Au început să se certe la telefon seara, când Dorel se întorcea obosit de pe șantier. „Vin seara de la muncă rupt și poate am nevoie de odihnă”, spune el. „Intervenea o mică ceartă din orice, pentru că la distanță orice ți se năzare.”
„Cu timpul te distanțezi: azi o ceartă, mâine o ceartă. Acasă, dacă ești cu ea, te cerți o oră-două, apoi dai de ea și tot vă împăcați. Așa, din străinătate, dacă te cerți la telefon, stai supărat poate și două-trei zile. Și te răcești și n-are rost să tragi de sfoară aiurea dacă nu merge.”
„Din cauza distanței ne-am răcit; vorbitul foarte rar. Nu vedeți că plec dimineața la 6 și mă întorc seara la 6. Pleci noaptea, vii noaptea. Vorbesc 10 minute la prânz și 10 minute, juma de oră seara – după aia merg la somn. Ea, fiind femeie, simte nevoia de afecțiune.”
„Nici n-o fost o impunere la ea să zică: «Bă, iubi, uite care-i treaba, eu nu pot sta așa departe de tine, mă distanțez sau simt unele lipsuri». Dar ea fiind mai copil și eu un pic mai copil n-am calculat lucrurile chiar bine și așa a fost să se întâmple. Dacă eram în țară, cu siguranță nu [ne despărțeam].”
Anul trecut, iubita lui a luat-o pe fetița lor, Alesia, și s-a întors acasă la părinții ei. Vorbesc în continuare la telefon – Dorel o sună în fiecare seară pe Alesia și trimite bani pentru copil –, dar nu se mai consideră un cuplu.
Ultima oară când a fost în vacanță în România, Dorel a ieșit în oraș împreună cu ea și cu fiica lor ca „să simtă fata afecțiunea la amândoi odată”. „Eu, când merg acasă, nu am nevoie de nimic. Să mă liniștesc în preajma ei. Să fiu lângă părinți, să mă bucur de clipele cu ei, pentru că mâine-poimâine nu se știe niciodată.”
Vrea să mai lucreze doi ani în Belgia, până când termină de construit casa, apoi să se întoarcă în România și să se facă șofer de tir. „De când o intervenit despărțirea, mi-am pus în capul meu: dacă-mi mai cade cineva cu drag, ori mă retrag eu în România, ori o trag pe ea după mine. Pentru că relație de la distanță nu mai vreau să încerc nici o alta.”
Aceasta este ultima parte dintr-o serie de reportaje despre muncitorii români care lucrează în construcții în Belgia.
Citește partea I despre șantierele din Belgia unde se construiește în limba română.
Citește partea a II-a despre muncitorii din Belgia care n-au plecat niciodată cu adevărat din România.
Citește partea a III-a despre un român care în 2003 era imigrant ilegal și spăla vase la negru în Bruxelles, iar în 2024 are o afacere de 20 de milioane de euro.
Citește partea a IV-a despre imigranții din Belgia care tânjesc după România.
Citește partea a V-a despre La Doi Boi, piața românească din Bruxelles.
Citește partea a VI-a despre românii care lucrează în construcții în Belgia până când îmbătrânesc și spatele cedează.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
