Șantierul

Prin geamul mare de la living se vede dealul de vizavi și Claudia îmi arată un drum de pământ pe care o să alerge când se va muta aici. Mai sunt doar câteva lucruri de făcut – montat calorifere, turnat șapa și-un ultim strat de var –, dar Claudia nu mai are răbdare. Adolescenta de 17 ani va avea pentru prima oară camera ei. De data asta, când se va muta, nu-și va pierde nici un prieten, pentru că nu mai are nici un prieten de pierdut. Acum patru ani, când a rupt legătura cu grupul de fete de la bloc după ce a plecat din cartier, nu și-a mai făcut alți prieteni. Iese pe-afară doar cu Marian, fratele ei cu doi ani mai mare, singurul amic și sprijin constant pe care l-a avut în anii adolescenței.

Șantierul din satul Jucu, la 25 de kilometri lângă Cluj, a fost inaugurat de Habitat for Humanity Cluj în mai 2014. Aici se vor muta până la sfârșitul acestui an 15 familii cu venituri mici, printre care se numără și familia Claudiei. Părinții ei, Mariana și Sorin Hanga, nu au avut niciodată o locuință. Nu au trăit niciodată într-un apartament cu două sau mai multe camere, ci doar în garsoniere și cămine de nefamiliști. În 21 de ani de căsătorie, Mariana, 42 de ani, Sorin, 46, și cei doi copii ai lor, Claudia și Marian, s-au mutat de 10 ori.

Când Claudia era în clasa a VIII-a, familia ei a fost anunțată că trebuie să se mute în trei zile. N-a apucat nici măcar să-și ia la revedere de la prieteni. „I-am aruncat la mami că mi-am pierdut prietenii din cauza lor că ne tot mutăm“, spune Claudia. „Și n-am mai vrut să învăț“. Imediat după ce s-au mutat, fata a intrat într-o gașcă de adolescenți care beau alcool și fumau joint-uri. Însă mama ei a început s-o verifice când pleacă și când ajunge la școală, când și cu cine iese în oraș și-a reușit s-o scoată din acest grup.

Claudia are părul lung și des, prins într-un coc, sprâncene pensate subțire și unghii îngrijite. E elevă în clasa a XII-a la Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică din Cluj și și-ar dori să facă regie de teatru. Își amintește fragmentat de mutări, de locuințe cu igrasie, de cămine de nefamiliști, de încăperi cu molii și gândaci, de paturi suprapuse și băi la lighean, de vecina nesuferită care nu-i lăsa să spele vasele pentru că-i auzea prin perete. „Nu poți să zici că a fost undeva fain“, spune ea. „Am avut baie comună, bucătărie comună, a fost unde nu am avut deloc cadă și trebuia să ne rugăm de toată lumea să ne lase să facem baie.“

Habitat for Humanity construiește case pentru familii muncitoare care nu sunt atât de sărace încât să beneficieze de ajutor social, dar nici atât de înstărite încât să obțină un credit pentru locuință. Sunt oameni care, la fel ca familia Hanga, dacă ar avea o casă a lor, atunci viața li s-ar îmbunătăți semnificativ.

Până acum, Claudia nu a avut timp să se plimbe prin satul Jucu și prin împrejurimi. De când Habitat for Humanity Cluj i-a anunțat că vor primi o casă aici, familia Hanga a făcut peste 1.000 de ore de voluntariat. Toți cei care sunt selectați în program trebuie să lucreze pe șantier cot la cot cu voluntarii: în felul acesta, organizația vede dacă o familie e implicată și-și dorește cu adevărat o locuință.

Locul unde va fi așezată canapeaua în viitoarea casă a familiei Hanga.

Pentru casa de 66 de metri pătrați – cu un living, două dormitoare, o bucătărie, o baie, un pod mansardabil și o curte – familia Hanga va plăti 20 de ani o rată lunară de 420 de lei, o sumă mai mică decât chiria de 675 de lei pe care o plătesc acum pentru o garsonieră în Cluj. „Am așa o senzație de parcă n-ar fi adevărat“, spune Mariana Hanga. „Nici acum nu-mi vine să cred c-o să avem o casă a noastră. Ei își pierduseră speranța – toți trei! Doar eu am tot sperat.“

Habitat for Humanity Cluj construiește case din donațiile pe care le primește de la companii și din donațiile individuale prin debit direct. Organizația avea nevoie de stabilitate financiară ca să poată face proiecte pe termen lung, așa cum e șantierul de la Jucu, iar fondurile pe care le primeau de la companii erau inconstante. În octombrie 2014, Genoveva Ghiuri, director de dezvoltare resurse la Habitat for Humanity Cluj, s-a hotărât să testeze o altă metodă de fundraising: donația prin debit direct.

„La începutul proiectului, toți am avut o doză de scepticism“, spune ea. „Să mergi pe stradă și să întrebi oamenii dacă vor să doneze, nu doar o dată, ci lunar, să își dea datele personale și contul bancar părea prea mult pentru o societate despre care spunem că nu are exercițiul de a da.“ Donaţia prin debit direct e un mecanism relativ nou în România, prin care poți dona lunar o sumă fixă unei organizații. Contractul de debitare automată se face de obicei pe o perioadă de trei ani și poate fi întrerupt oricând, la cererea donatorului.

Facerii* – sau fundraiserii stradali – Habitat for Humanity Cluj discută pe teren direct cu potențialii donatori: ei trebuie să-i convingă că o sumă mică, donată lunar de un grup de oameni, ajută organizația să construiască locuințe pentru familii aflate în impas. De faceri depinde în cea mai mare măsură decizia unui om de a deveni donator recurent, crede Tudor Runcanu, coordonatorul echipei de fundraiseri. „Nu e un job ușor: sunt foarte multe refuzuri, iar ei trebuie să fie pregătiți pentru asta când ies pe teren.“

Este 14 martie, iar echipa de faceri de la Habitat for Humanity Cluj a venit la Iulius Mall ca să recruteze donatori recurenți. Bogdan, 36 de ani, Cristi, 30, și Manu, 29, cei mai vechi din echipă, le spun Anitei și lui Andrei, de 19 ani, studenți la Chimie, cum arată donatorul perfect: să nu fie prea în vârstă, pentru că atunci îi ține la povești, să nu fie prea tânăr, pentru că e student și n-are bani, să nu fie într-un grup mai mare, pentru că atunci unul va zice „Hai să mergem“.

„Bună ziua! Eu sunt de la Habitat for Humanity Cluj, ați auzit de noi? De 15 ani suntem în Cluj și construim case pentru familii de muncitori care locuiesc în condiții proaste: stau câte trei-patru într-o cameră cu igrasie și pe deasupra mai plătesc și chirie. Nu e fun deloc. Și aici intervenim noi: facem un proces de preselecție, alegem o familie și-i construim o casă. Deja am început la Jucu un șantier de 15 case pentru 15 familii care se vor muta anul ăsta. De-asta suntem noi aici: ca să facem rost de fonduri. E vorba de debitare directă. Ați auzit de debitare directă? E o metodă de donație sigură și transparentă.“

Bogdan Andercău se uită fix în ochii celei cu care vorbește; are o privire verde-căprui, de drac, cum glumesc colegii lui, care hipnotizează. Femeia roșcată, de vreo 40 de ani, e prima persoană care s-a oprit să-l asculte din cele peste 20 pe care le-a abordat astăzi. Pentru el, fundraisingul e un job etic, pentru o cauză în care crede. Într-o zi, a abordat o fată și a început să-i vorbească despre Habitat și debit direct. Fata i-a arătat o poză cu ea în pliantul de prezentare pe care Bogdan îl ținea în mână: ea, împreună cu mama și cu sora ei, locuise într-o haltă CFR, într-o cameră de 12 metri pătrați. După ce au primit o casă de la Habitat for Humanity Cluj, viața lor s-a schimbat, iar fata e acum studentă la Babeș-Bolyai.

Nu se câștigă prea mulți bani din meseria de facer; Bogdan face cam 600 de lei pe lună, cât să-și acopere chiria, dar e un part-time care-i lasă timp și pentru alte proiecte. Încearcă să ducă o viață etică: nu vrea să muncească pentru corporații, e atent la resursele pe care le consumă și e genul de om care oprește apa când se spală pe dinți.

Bogdan are părul ciufulit, barba nerasă de câteva zile și-un aer obosit, care-i stă bine. La fel ca oamenii ajutați de Habitat, și el s-a mutat dintr-un loc în altul de când se știe. Face un fel de job-trottering, spune el. „Îmi aleg un loc în care vreau să mă mut, îmi găsesc acolo un job și stau cel puțin șase luni-un an. Văd despre ce e vorba – cultură, obiceiuri, oameni, limbă – și pe urmă trec la următorul proiect.“ Bogdan a făcut facultatea la Baia Mare, apoi a muncit o vreme în Italia. S-a întors în țară, a lucrat în câteva baruri, la un radio, după care a plecat la Londra. În primul an în care a stat acolo, s-a mutat de 11 ori de la un prieten la altul.

La Londra, a lucrat prima oară ca facer pentru Crucea Roșie. Într-un fel, spune Bogdan, era mai ușor decât în România pentru că englezii sunt obișnuiți cu mecanismul de debit direct și cu donațiile inviduale. Însă în Cluj el trebuie să explice cum funcționează mecanismul și să-i asigure pe oameni că nu e nici un risc de fraudă dacă-și trec IBAN-ul în contract. Teama de a-și da datele personale este principalul motiv pentru care mulți refuză să semneze un contract de mandatare directă cu organizația. „E un job destul de greu“, spune Bogdan. „Mulți colegi se descurajează pe teren pentru că primesc multe negative, iar ei nu sunt obișnuiți cu asta și nu știu să le-ntoarcă.“

*Termenul de „facer“ vine de la „face-to-face fundraising“, atragere de fonduri față în față, și este folosit ca atare de reprezentanții Habitat for Humanity Cluj care discută pe teren direct cu donatorii.

Habitat for Humanity a pornit în 1976, în SUA, de la ideea că o locuință decentă poate rupe cercul sărăciei. În România, organizația există din 1996 și, până acum, a construit și reabilitat case pentru 16.000 de persoane. Filiala Habitat for Humanity de la Cluj funcționează din 1999 și a construit 82 de case, a renovat alte 57 și a reabilitat sistemul de încălzire și termoizolare pentru 371 de locuințe din județ.

Sorin și Mariana Hanga fac parte dintre cele 1.143 de persoane ajutate de Habitat for Humanity Cluj în ultimii 15 ani. Cei doi au muncit mereu, cu excepția unei perioade de câteva luni când Sorin a fost șomer. Mariana e angajată la o tipografie unde câștigă 800 de lei pe lună, iar Sorin e lăcătuș mecanic și are un salariu de 1.200 de lei. Locuiesc într-o garsonieră închiriată din cartierul Între Lacuri, unde chiria este 675 de lei, iar cheltuielile de bloc ajung iarna la 500 de lei.

Au încercat de mai multe ori să obțină un credit pentru locuință, dar băncile i-au refuzat pentru că aveau salarii prea mici și doi copii în întreținere. Au făcut și cerere la Primărie pentru o locuință socială, dar au trecut cinci ani de atunci și sunt încă la coada listei.

Garsoniera în care stau acum e mobilată cu paturile, masa și dulapul pe care le-au cărat de atâtea ori dintr-un cartier în altul. Aici trăiesc de aproape patru ani, cea mai lungă perioadă în viața lor de familie în care au stat într-un loc. Parchetul, mobila, ușa, tocurile și geamurile strălucesc, la propriu, de curățenie. În bucătăria mică sunt înghesuite mașina de spălat, aragazul, frigiderul, o masă și canapeaua pe care dorm Mariana și Sorin. Fiecare obiect e pus la locul lui și fiecare colț din casă are o utilitate.

Imediat după căsătorie, Mariana și Sorin au locuit într-un cămin în care umezeala era atât de mare încât ieșea apă de sub paturi. Când s-a născut Marian, primul lor copil, s-au mutat în căminul companiei Terapia, unde Sorin era angajat. Bărbatul a fost însă disponibilizat după un an și au trebuit să plece. Atunci au început cele mai mari greutăți, spune Mariana, pentru că nu au mai găsit chirii ieftine. Marian era mic, Sorin, șomer și Mariana, care lucrase fără carte de muncă, nu primea indemnizație de creștere a copilului. Căutau garsoniere sau încăperi ieftine, fără condiții, ca să fie siguri că pot plăti chiria la timp.

Mariana povestește toate aceste lucruri de parcă ar vorbi despre altcineva. Râde când își amintește prin câte camere au trecut, de câte ori s-a dezmembrat patul copiilor și cum ușa dulapului a căzut de la etajul patru, bine că n-a lovit pe careva. E o femeie zdravănă și hotărâtă, cu mâini mari și noduroase. Sorin stă pe un scaun, vizavi de ea; tace și-o privește atent pe soția lui, de parcă e prima dată când aude această poveste.

Mariana ia de patru ani medicamente pentru depresie și psihiatrul i-a recomandat să continue tratamentul până când se va muta în casa ei. Primul semn a fost când și-a pierdut de câteva ori cunoștința pe stradă, iar al doilea, starea inexplicabilă de tristețe. „Dintr-o dată mă apuca plânsul și plângeam – fără să mă gândesc că sunt copiii prin preajmă, că sunt pe stradă, că sunt la serviciu“, povestește ea.

Claudia, fiica ei, crede că Mariana a intrat în depresie pentru că ea e cea care gestionează banii familiei și se gândește mereu cum să-i împartă. „Și noi tragem mult de ea să ne cumpere haine și de toate“. Cea mai mare teamă a Marianei în toți acești ani a fost că nu vor reuși să plătească chiria. Mai ales atunci când Sorin a trecut printr-o perioadă în care pierdea bani la păcănele și consuma alcool.
— Am pierdut exagerat, că nu aveam așa mult să pierd. Era când se ducea aproape salariul și era o lună de muncă degeaba, spune Sorin.
— Și-aia a fost o luptă pentru mine. Ori familia, ori păcăneala, așa i-am pus condiția.
— Până la urmă mi-am dat seama și eu ce-am făcut.
— Târziu.
— Au fost multe. În final sperăm să fie bine.

Din februarie până în iulie, echipa de faceri Habitat for Humanity Cluj a triplat numărul donatorilor recurenți. În prezent, organizația are peste 550 de donatori care contribuie lunar cu mai mult de 6.000 lei. Planul este să recruteze 1.000 de donatori până la sfârșitul anului: asta va înseamna pentru organizație stabilitatea financiară de care e nevoie pentru proiectele pe termen lung.

„Să ai unde să stai e o chestie importantă“, spune Hunor Csomortáni, 32 de ani, donator recurent la Habitat for Humanity Cluj. În urmă cu un an, Hunor a mers voluntar pe șantierul de la Jucu. I-a plăcut ideea că o comunitatea de oameni ajută o familie să locuiască într-un loc mai bun și, când s-a întâlnit cu o echipă de faceri, a semnat un contract de debitare directă. Inițial, a donat 15 lei pe lună către Habitat Cluj, apoi, când i-a crescut salariul, a mărit suma la 30 de lei.

Hunor a venit cu bicicleta la terasa din centrul Clujului unde-l așteptăm. Are un corp subțire, atletic, și o privire jovială. Urechile ascuțite și barba șaten-roșcată tunsă scurt îl fac să pară cu 10 ani mai tânăr. Nu prea-i place să iasă în evidență, așa că e puțin nedumerit de ce ne interesează povestea lui. „Nu-mi place să mă gândesc că eu donez sau că mă duc la șantier și că ajut nu știu cât de mult“, spune el.

Când Hunor era în facultate, familia lui a trecut printr-o perioadă dificilă. Firma părinților săi n-a mai mers și au fost nevoiți să vândă apartamentul în care locuiau. „A fost stresant să te muți în chirie și au fost niște perioade mai grele – știi cum e când ai ceva și-l pierzi. Atunci m-am gândit că eu niciodată în viață n-o să adun chestii. Poate că o să am o dată casă și mașină, dar încerc să nu consider aceste lucruri niște țeluri în viață.“

Acum, Hunor e programator și are o situație financiară stabilă, dar e atent la lucrurile care se întâmplă în jurul lui. E donator și la Wikipedia, și la două platforme de jurnalism independent din România, pentru că e de părere că accesul la informație și educația pot schimba lumea. În 2013, a alergat la Transmaraton pentru Școala de valori, o organizație care se ocupă de educația non-formală.

Preferă să doneze bani la o organizație ca Habitat, care are rapoarte de activitate și e transparentă, decât pe stradă, la cerșetori, sau pentru diverse cazuri individuale. În felul acesta poate urmări cum sunt cheltuiți banii: o dată la trei luni, Habitat for Humanity Cluj trimite fiecărui donator un e-mail în care îi spune cât a donat până în momentul respectiv și care a fost impactul donației lui – s-a mai ridicat o casă sau a mai fost selectată o familie.

Hunor nu ar dona niciodată către un ONG care nu are raport de activitate sau nu gestionează fondurile corect. Românii au șansa să construiască un sistem nou și transparent, spune el, care să ajute societatea civilă să se ocupe de diverse probleme sociale. „Desigur, necesită efort din partea partea fiecăruia. Trebuie să acorzi măcar o oră și să te gândești: ar merita organizația asta să-i donez bani?“

Zoli și Erji Gaspar, de 30 și 28 de ani, vor primi în această toamnă o casă la Jucu, în cartierul construit de Habitat for Humanity Cluj. După ce s-au căsătorit, au locuit la părinții lui Erji, într-un apartament de trei camere pe care-l împărțeau trei familii: cei doi tineri, părinții și familia fratelui lui Erji. Acum au doi copii – Edi, 5 ani, și Vivian, 2 luni – și s-au mutat în apartamentul de două camere al părinților lui Zoli. În weekend, părinții lui pleacă la țară și au două zile de intimitate. Zoli e tâmplar PVC-aluminiu, iar Erji era vânzătoare la un magazin de mezeluri înainte să intre în concediul de creștere a copilului. Băncile nu le-au aprobat un credit pentru casă deoarece veniturile lor erau prea mici, iar de la Primărie, unde au depus cerere pentru locuință socială, n-au primit nici un răspuns.

Miercuri, 10 iunie

Bogdan și colegii lui au instalat standul Habitat for Humanity Cluj într-un loc cu umbră din cartierul Gheorgheni. De câteva zile încearcă să recruteze donatori individuali și în cartierele liniștite din oraș, nu doar în centrul Clujului. Astăzi simte că e în formă și c-o să-și depășească obiectivul de două contracte pe zi. Însă oamenii vin plictisiți de la muncă, afară e prea cald, iar femeile cu plase de cumpărături în mâini n-or să se oprească niciodată. O fată e prea tânără, un bărbat bine îmbrăcat vorbește la telefon, o doamnă de vreo 40 de ani îi face semn că nu, n-o interesează.

Bogdan stă ca la vânătoare, în mijlocul trotuarului, cu mapa de prezentare într-o mână și un pix în cealaltă. Pe lângă el trec pâlcuri de oameni reglați de semafor și de autobuz. Zâmbește și încearcă să surprindă o privire. Se apropie un grup de tineri și ezită două-trei secunde înainte de-a se hotărî pe cine să oprească.

Duminică, 14 iunie

Mariana îmi arată curtea, acum plină de moloz și de materiale de construcție: după ce se vor muta vrea să cultive castraveți și roșii „bio“. Sorin o să taie buruienile de peste drum și o să planteze câțiva copaci. Copiii, Claudia și Marian, vor avea pentru prima oară camera lor, vor avea liniște și timp să-și facă planuri. Marian, care s-a angajat imediat ce-a terminat liceul, se gândește să dea la facultate.

Pe dealul care se vede din livingul familiei Hanga, Habitat for Humanity Cluj va continua să construiască alte case, iar șantierul de la Jucu se va transforma într-un cartier de locuințe decente, pentru familii cu venituri mici. Aproape de casa familiei Hanga va fi părculețul: un loc de joacă pentru copii și câteva băncuțe, unde Mariana va putea să se așeze și să se odihnească.

Acest material a fost realizat cu sprijinul Asociației pentru Relații Comunitare.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată avem nevoie de susținerea ta. Abonează-te la vederi sau cumpără printuri în ediție limitată.