Cincisprezece copii romi de la mai multe școli din Bistrița vin de câteva ori pe săptămână la centrul de zi al Fundației Inocenți ca să-și facă temele cu Dana Rebrean, specialist în pedagogie școlară. Încăperea e mică și luminoasă, iar pereții sunt acoperiți cu desene, panouri cu lunile anului, zilele săptămânii, litere și formule de politețe. Copiii trebuie să respecte câteva reguli la centru – să se spele pe mâini, să folosească toaleta corect și să nu vorbească urât –, însă Dana trebuie să le reamintească asta în fiecare zi.
Enlarge
Copiii au mâncat azi pilaf cu ficăței. Un restaurant din Bistrița le donează felul doi de la meniul zilei, iar Dana le încălzește mâncarea; masa caldă pe care o primesc îi motivează să vină la Fundația Inocenți. Cele două birouri albe sunt pline de caiete, manuale, penare și pixuri. La geam sunt înghesuite lădițe cu jucării, cărți de povești și puzzle-uri care peste două ore vor fi împrăștiate pe jos. Câteva tamburine îi așteaptă pe copii să termine lecțiile și să cânte cu Dana Cântecul fructelor.
— La plim-ba-re. Bian-Bian-ca, Bar-bu și bu-ni-cul se du-ce…
— Se duc!
— Se duc la plim-ba-re. În parc. Ei se bu-cu-ră de vre-mea bu-nă. Se o-preș-te…
— Se opresc! Alex, citește cuvântul până la sfârșit.
— Se o-presc pe mar-gi-mar-gi-nea la-cu-lui…
— „Schimbă locul cuvintelor în a doua propoziție, astfel încât sensul ei să rămână neschimbat.“ Nu știu, doamna Dana!
— Bu-ni-cul o-cu-pă loc…
— Numai un pic, Alex. Ultimele cuvinte le pui invers, Denisa.
— Pe o ban-că.
— Natalia, ai 127 plus 17, uite cum l-ai scris. Trebuie să le scrii una sub alta, altfel nu-ți dă rezultatul corect.
— Pe lac se văd câ-te-va le-be-de-be-de al-be.
— Despre ce e vorba în text?
— Vizita, de I. L. Caragiale.
— Cine vorbește în text?
— Ăla care a scris povestea.
— Deci cel ce vorbește e povestitorul. Povestitorul s-a dus la doamna Popescu și i-a dus fiului ei o minge.
— Doamna?
— Da, Denisa.
— Alcătuiește propoziții după schemele următoare.
— Asta e schema: subiect multiplu și predicat. Spune un verb.
— Colorează bulina din dreptul răspunsului corect. Bianca, Barbu și bunicul se duc în pădure, în poiană sau în parc?
— În parc!
— Bravo, Alex. Aici trebuie să scrii tu numele de copii care au apărut în text. Ce nume au apărut?
— Bianca.
— Cu B mare, că numele le scriem cu literă mare. Mai știi să-l faci pe B mare?
— Trei ori patru nu înseamnă trei plus patru, ci înseamnă trei de patru ori. Uită-te aici.
— Ai scris „Biaca“. Șterge, Alex.
— Nu scrii tu?
— Da’ cum să scriu eu? A cui e tema asta?
În 2009, Andrada Miron, asistent social la Fundația Inocenți Bistrița, a început să-i înscrie la grădiniță și la școală pe copiii romi din oraș. A fost ușor să-i convingă pe părinți și pe copii, care abia așteptau, dar s-a luptat cu învățătorii și cu directorii care îi reproșau „că umple școala de țigani“. După mai multe plângeri la Inspectoratul Școlar și câteva scandaluri media, copiii au fost înscriși la școală, iar fundația le-a cumpărat haine și rechizite. Andrada a început s-o ajute pe o fată la teme, apoi pe altă fată, apoi pe alți copii care-i cereau ajutorul. Proiectul s-a transformat într-un program de afterschool, de care astăzi se ocupă Dana.
Alex, care are nouă ani și e în clasa I, stă aplecat peste caiet și desenează litere. E îmbrăcat într-un hanorac cu dungi colorate și hainele lui miros a detergent de rufe, deși familia lui n-are nici apă curentă, nici curent electric. E plin de energie și s-a plictisit deja, dar Dana nu-l lasă la colțul cu jucării până nu-și termină lecțiile. Zeci de cartoane cu litere, silabe, înmulțiri și împărțiri sunt risipite pe masă și mă emoționează răbdarea pe care a avut-o Dana ca să le scrie și să le decupeze.
Elevii care vin la centru să-și facă temele sunt în clasele I-VI și toți au fost înscriși la școală de Andrada. Cei mai mulți dintre ei sunt în urmă cu materia și au cerințe educaționale speciale, deși nu sunt diagnosticați ca atare. O parte dintre copii locuiesc „La Zăvoaie“, lângă fosta groapă de gunoi a orașului, provin din familii sărace și numeroase și, la fel ca Alex, nu au acasă electricitate și apă curentă. Părinții lor sunt analfabeți și nu știu să-i ajute la teme, să le explice de ce e școala importantă și să-i laude dacă iau note bune.
Copiii cu Cerinţe educaționale speciale (CES) sunt copii ale căror nevoi (cerinţe) speciale sunt generate de deficienţe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-afective şi de comportament ori asociate, indiferent de severitatea acestora. Lor li se adaugă şi unii copii ocrotiţi în instituţii rezidenţiale, copii/ elevi din învăţământul obişnuit care prezintă tulburări/ dificultăţi de învăţare şi/ sau adaptare şcolară. Cerințele educaționale speciale sunt diagnosticate de un psiholog.
Copiii n-au fost la grădiniță pentru că microbuzul școlar nu intră pe drumul de pământ din cartierul lor și ei erau prea mici ca să meargă singuri prin mocirlă, zăpadă și ploaie. Au intrat direct în clasa zero fără să știe să țină un creion în mână, să distingă culorile, să folosească toaleta sau să vorbească corect. „Dacă pe un copil nu l-ai stimulat deloc când era mic și l-ai lăsat afară toată ziua, el va avea niște defecte de vorbire“, spune Dana.
Diferențele dintre copiii care vin la Fundația Inocenți sunt mari: în timp ce Denisa și Natalia (clasa a II-a) fac sărituri peste ordin, Mihăiță (clasa a IV-a) abia învață literele. Alex, care termină acum clasa I, recunoaște cu greu literele și nu înțelege ce citește. Maria (clasa a VI-a) poate să-și facă singură temele, dar, la fel ca ceilalți, nu are acasă condiții, așa că vine la centru. Ei fac parte din grupul de 15 copii norocoși care au fost ajutați de Fundația Inocenți să meargă la școală și care au recuperat materia împreună cu Dana. Altfel, ei ar fi putut fi între cei 22% dintre copiii romi de vârstă școlară care nu merg la școală*.
Enlarge
Dana lucrează individual cu fiecare copil și încearcă să recupereze materia. Se sfătuiește cu învățătoarele lor, care sunt copleșite de numărul mare de elevi din clase și de obligația de a respecta programa. Cu doi ani în urmă, când s-a angajat la Fundația Inocenți Bistrița, Dana avea 22 de ani și abia terminase facultatea. S-a gândit că o să recupereze toate lacunele copiilor și o să-i aducă cu materia la zi, dar după câteva luni și-a dat seama că trebuie să-și propună obiective realiste și imediate: să-i învețe pe Mihai literele, pe Natalia adunarea și pe Alex tabla înmulțirii.
La Zăvoaie
Cartierul căruia bistrițenii îi spun „La Zăvoaie“ este afară din oraș, lângă o fostă groapă de gunoi. Mergem cu mașina prin câmp și oprim în fața caselor sărăcăcioase în care stau îngrămădite mai multe familii cu cinci, șase sau opt copii. Casele sunt construite fără autorizație și din cauza asta furnizorii de electricitate și de apă au refuzat să le branșeze, deși oamenii care locuiesc în ele au acte pe teren. Unii și-au cumpărat generatoare și cele câteva ore de uitat serile la televizor îi costă cât abonamentul pe o lună la curent electric.
Oamenii care trăiesc la Zăvoaie sunt romi, dar nu vorbesc limba romani și nu știu nimic despre identitatea lor, pentru că singura lor identitate e sărăcia. Bărbații lucrează la salubrizare, iar femeile stau acasă cu copiii. Majoritatea sunt analfabeți și nu știu cum să-și ajute fiii și fiicele, deși și-ar dori o viață mai bună pentru ei.
Dana Rebrean, pedagog social, și Andrada Miron, asistent social la Fundația Inocenți, vin adeseori aici ca să vorbească cu familiile; vor să vadă cum trăiesc și ce probleme au copiii care vin la centrul Fundației Inocenți, dacă lipsesc sau nu de la școală, dacă pot să-i ajute cu ceva.
Crina, mama lui Alex și a Denisei, are 31 de ani și opt copii. Bărbatul ei lucrează la salubrizare și toți cei 10 membri ai familiei trăiesc din salariul lui și din alocațiile copiilor. În casă nu există nici o masă la care copiii să-și facă temele sau la care să mănânce. Copiii mari, care merg la școală, dorm împreună în același pat, iar cei mici, cu părinții lor. Singura care se ocupă de copii e Crina, pentru că tatăl e plecat de dimineața până seara. Crina n-a fost niciodată la școală și nu știe să scrie sau să citească, așa că nu-i poate ajuta la teme pe Alex și pe Denisa.
Enlarge
România se află printre țările cu scorurile cele mai slabe din UE înregistrate de elevii de 15 ani la testările internaționale de competențe la citire/lectură, matematică și științe. În anul 2015, 1 din 4 elevi români obținea rezultate sub nivelul 2, considerat nivelul de bază pe care un tânăr de 15 ani ar fi trebuit să-l atingă la finalizarea învățământului obligatoriu, pentru a putea funcționa eficient în societate, arată un raport al Comisiei Europene. Între țările înalt performante la PISA 2015 se află Estonia, unde doar 1 din 20 de elevi de 15 ani obținea rezultate sub nivelul de bază la toate cele 3 domenii testate, urmată în topul clasamentului de Finlanda, Irlanda și Danemarca. Dintre toate țările europene, România devansează doar Cipru și Bulgaria, situându-se astfel în primele 3 țări cu cele mai slabe performanțe ale elevilor la toate cele trei domenii: citire/lectură, matematică și științe.
Alex n-a fost azi la școală și, când ne vede, fuge să se ascundă rușinat. L-a durut piciorul, se scuză mama lui. Dar Dana știe că lui Alex nu-i place școala și că ar face orice ca să chiulească. Părinții lui nu s-au ocupat de el când era mic, nu l-au învățat să vorbească și nu l-au stimulat în nici un fel, la grădiniță nu a mers, așa că Alex avea deja niște lacune când a început clasa zero: vocabularul lui era redus, nu știa să deseneze și nu avea nici una dintre cunoștințele elementare pe care le aveau colegii lui.
La toate astea se adaugă sărăcia, pe care Alex o vede în diferențele dintre hainele lui și ale colegilor săi și în faptul că el n-are niciodată trei lei ca să-și cumpere o felie de pizza, la fel ca ceilalți copii. Mama lui nu-l trezește dimineața să meargă la școală și nici nu-i impune să respecte niște reguli, așa că Alex e liber să chiulească și să meargă peste deal, la pește.
Enlarge
„Cred că mama lui Alex are intenții bune, dar e măcinată de nevoile zilnice“, spune Andrada. „Să ai opt copii, soțul tău să lucreze pe un salar de 1.200-1.300 de lei, să nu ai curent, să nu ai nimic în casă, poți să ai și cele mai bune intenții că te depășesc din cauza sărăciei și a situației în care te afli. E cumplit de greu să ai opt copii și să trebuiască să-i îmbraci, nu mai vorbesc de îngrijire medicală.“
80% dintre tinerii care nu ajung niciodată la şcoală sunt de etnie romă;
38% dintre aceştia sunt analfabeţi funcţionali;
75,9% dintre copiii romi care au abandonat educația nu au mers la grădiniță;
86,5% dintre părinţi declară că nu există nimeni din anturajul copilului care să fi făcut multă şcoală, iar dintre cei puţini care au afirmat contrariul, 38,6% consideră că această persoană nu are succes în viaţă;
38% dintre părinţi sunt nemulţumiti de cadrele didactice ale şcolii în care a învăţat copilul lor;
68,6% dintre elevii romi din mediul rural învață în clase segregate;
47,6% dintre elevii romi din mediul urban învață în clase segregate.*
Intrăm într-o casă joasă, cu două încăperi, construită de Feri și de Viorica, care au amândoi 67 de ani. Cei doi îi cresc pe nepoții lor, Maria, 12 ani, și Cornel, 10, pe care mama lor, sora lui Feri, i-a abandonat când aveau trei ani, respectiv un an. Viorica n-a avut niciodată copii, așa că i-a luat pe Maria și pe Cornel în plasament familial, și-a dat demisia de la „mătură“ și a rămas acasă să-i crească. Copiii le spun acum „mami“ și „papule“.
Enlarge
Pășim cu grijă pe covoarele curate și ne așezăm pe canapea. Încăperea e plină de perdele, milieuri, cuverturi, perne, covoare și covorașe, toate așezate în ordine, de parcă ar aștepta musafiri. E singura casă din cartier în care am văzut mese și scaune, nu doar paturi și canapele pe care se înghesuie toată familia.
Maria este acum în clasa a VI-a, iar Cornel, într-a III-a. Amândoi se descurcă cu școala: Maria are note de trecere la toate materiile și ar vrea să facă liceul de informatică, iar Cornel știe să citească și să socotească. Viorica încearcă să-i țină departe de copiii vecinilor, care vorbesc urât și se bat între ei, așa că nu-i lasă să stea pe-afară. Le-a cumpărat telefoane mobile ca să nu se plictisească și le încarcă pe rând cartelele: o lună lui Cornel, o lună Mariei.
Enlarge
Pentru că n-au frigider, Viorica trebuie să cumpere vara mâncare în fiecare zi, ca să nu se strice. Hainele le spală cu mâinile ei noduroase, ajutată de Maria, care-i aduce apă cu gălețile de la fântâna vecinei. N-o lasă niciodată pe fată să spele, pentru că ea trebuie să învețe și „să-și facă un viitor“. Generatorul îl pornesc doar seara, când își fac copiii lecțiile. „Până la vreo doișpe noaptea consumă trei kilograme de benzină“, spune Viorica. „Vă dați seama atâția bani cât cheltuim noi?“
Viorica a făcut opt clase și o școală profesională, iar Feri, patru clase. Amândoi au lucrat „la mătură“ – ea, 29 de ani, el, 39 – și au acum o pensie de cinci, respectiv șase sute de lei, la care se adaugă indemnizația de 1.200 de lei pe care o primesc pentru Maria și Cornel.
Cea mai mare dorință a Vioricăi este să trăiască până când Maria și Cornel termină școala. „Am zis: «Maria, dragă, să n-ajungi, mamă, la mătură să lucri în frig, în ploaie, cum am lucrat eu, pe un salar de mizerie. Te plătește, nu te plătește, își bat joc de tine. Acum ai posibilitatea să înveți, nu cum am fost noi pe vremea aia».“
Slătinița
Fundația Inocenți are programe de afterschool și în alte comunități de romi din jurul orașului Bistrița. La Slătinița, 20 de copii își fac temele cu Rozalia Șutea, psiholog la Fundația Inocenți, deși programul a fost gândit pentru 15 elevi. Majoritatea copiilor de la școala primară din localitate au părinți analfabeți sau semianalfabeți, provin din familii sărace și au nevoie de ajutor la teme.
Slătinița face parte din municipiul Bistrița și e la 10 kilometri distanță de oraș, dar cei aproximativ 570 de locuitori trăiesc izolați. Copiii ajung în clasa a IV-a fără să fi fost vreodată la oraș, iar părinții lor merg rar în Bistrița, când au de umblat pe la doctori sau după acte. În localitate nu se întâmplă niciodată nimic, așa că elevii rămân bucuroși în clasă după ore ca să-și facă temele cu Rozalia, căreia toți îi zic Bobi. Mai ales că la afterschool nu fac doar teme, ci și dansuri, piese de teatru și jocuri, activități care-i ajută să se dezvolte și să aibă mai multă încredere în ei.
Elevii ne înconjoară când ieșim din mașină și le îmbrățișează pe Andrada și pe Bobi, iar câțiva mai curajoși, pe mine și pe Cosmin. Copiii vor să primească de la noi toată atenția pe care n-o primesc niciodată acasă. Pentru ei, cea mai mare bucurie este atunci când fetele de la Fundația Inocenți îi duc în oraș să mănânce înghețată, să vadă luminițele de Crăciun sau să viziteze un muzeu, așa că Bobi îi recompensează cu excursii dacă învață alfabetul sau tabla înmulțirii.
Teoretic, programul de la Slătinița e destinat copiilor romi, însă nici familiile de aici nu se declară rome; împart cu românii aceeași sărăcie care îi ține izolați. Copiii sunt de multe ori neglijați sau bătuți, iar unii cresc fără părinții lor, care au plecat în străinătate, la muncă. Merg târziu la școală, așa că mulți elevi de la școala primară din localitate au nouă ani și sunt în clasa I.
România înregistrează procente relativ ridicate de elevi care depăşesc grupele oficiale de vârstă corespunzătoare învăţământului primar (peste 10 ani), respectiv gimnazial (peste 14 ani). De exemplu, 11,6% dintre copiii de 15 ani și 3,5% dintre copiii de 16 ani sunt cuprinși în învățământul gimnazial.*
De multe ori, copiii din Slătinița ajung în clasa a IV-a fără să știe să citească și să socotească. Părinții lor se miră că învățătoarele îi trec dintr-o clasă în alta, dar nu se plâng; se bucură că școala din localitate încă există. Copiii învață în clase simultane – clasele I și a II-a și clasele a III-a și a IV-a – și una dintre cele două învățătoarea ar trebui să se pensioneze, dar școala nu i-a găsit un înlocuitor. Femeia nu mai are răbdare cu copiii și, recent, i-a spus unei fete, de față cu colegii ei, că pute.
Bobi ar trebui să stea două ore la Slătinița, dar îi ia patru ore până când termină lecțiile și repetițiile la piesa de teatru. În fiecare zi, încearcă să-i ajute pe copii să-și facă temele măcar la o materie. Recent, învățătoarea i-a reproșat că în loc să facă lecții, face activități cu copiii, iar ei nu știu să citească. Nu acesta e însă rolul lui Bobi, dar ea se ferește să intre într-un conflict cu învățătoarele.
Un tată mai înstărit din Slătinița ne spune că școala primară din localitate ar trebui desființată, pentru că atunci când copiii merg în clasa a V-a la Bistrița nu știu literele și rămân repetenți. Dacă s-ar duce la oraș din clasa zero, crede el, atunci s-ar descurca mai bine cu cititul. Iar școala din Slătinița e veche, are veceul în curte și iarna copiii stau cu gecile pe ei în clasă.
Dacă școala din localitate s-ar desființa, atunci copiii n-ar mai face nici patru clase, spune Andrada Miron, asistent social la Fundația Inocenți. „Familiile n-ar face față unei școli din Bistrița. N-ar putea cotiza la fondul clasei, fondul școlii sau 8 Martie, iar copiii s-ar simți descurajați când s-ar compara cu colegii lor, care sunt mai bine îmbrăcați, au telefoane și sunt aduși cu mașina la școală.“
76,6% din populaţia în vârstă de 6-23 ani din România era cuprinsă într-o formă de educație în anul școlar 2015/2016;
2,5 ani este durata medie de frecventare a învăţământului liceal în anul școlar 2015/2016;
2 din 10 absolvenţi de liceu din România nu se înscriu la bacalaureat, iar 3 din 10 absolvenţi care se prezintă la examen nu îl promovează;
În 2015, România ocupa ultimul loc dintre țările UE în ceea ce privește participarea adulților de 25-64 de ani la învățare pe parcursul întregii vieți (România – 1,3%, față de media UE de 10,7%).*
Lăcrămioara, 29 de ani, are doi copii în program, Tania, o fată de 11 ani (clasa a III-a) și Ionuț, un băiat de opt (clasa I), care au evoluat mult de când își fac lecțiile cu Bobi. Lăcrămioara, Tania, Ionuț, sora lor mai mică și tatăl lor locuiesc în două camere întunecoase, într-o casă construită de ei. Bărbatul lucrează cu ziua în construcții, iar Lăcrămioara îngrijește grădina de lângă casă și se ocupă de copii. Și-ar dori ca măcar ei să facă școală, pentru că ea are doar cinci clase, iar bărbatul ei, șapte. „Am zis că să facă și ei ceva în viață, că dacă se ia după noi, fac copii și stau acasă, asta-i tot“.
Cea mai mare realizare pentru Fundația Inocenți ar fi dacă toți copiii de la școala din Slătinița ar merge la Bistrița în clasa a V-a și ar termina opt clase. „În realitate, o mică parte dintre ei se vor descurca când vor ajunge în clasa a V-a“, spune Andrada. „Ei nu sunt la nivelul clasei și, ca să facă față programei, le-ar trebui un profesor de sprijin care să-i ajute să recupereze materia. Copiii nu sunt diagnosticați oficial cu cerințe educaționale speciale, dar, din moment ce în clasa a IV-a sunt la nivelul clasei I, ei au nevoie de ajutor.“ Școala nu poate solicita însă profesori de sprijin pentru acești copii, pentru că ei n-au fost diagnosticați cu cerințe educaționale speciale de un psiholog.
23.012 elevi din învățământul de masă au beneficiat de servicii educaționale de sprijin în anul școlar 2016-2017. În această perioadă, România a avut 1.062 de profesori de sprijin pentru copiii cu cerințe educaționale speciale. Numărul de profesori de sprijin e în creștere în comparație cu anii școlari 2015-2016 (980 de profesori de sprijin) și 2014-2015 (914).*
Acești copii au pierdut startul de când aveau câteva luni sau un an și părinții lor nu s-au ocupat de ei. Au învățat să vorbească mai târziu decât alți copii și au un vocabular limitat. În casele lor nu găsești nici o carte, părinții lor n-au timp de ei și nu s-au gândit niciodată să-i învețe cum se numește capitala României sau cum se citește ceasul. „Potențialul intelectual al acestor copii e foarte limitat din cauză că n-au fost stimulați la timp“, spune Andrada.
Copiii neglijați, care n-au beneficiat de atenția și de afecțiunea a cel puțin un adult dedicat, așa cum se întâmplă într-o familie obișnuită, au un IQ scăzut și dezvoltă probleme psihice, de discernământ și de control al impulsurilor, explică, într-un interviu PressOne, cercetătorul Florin Țibu, care a urmărit 16 ani evoluția copiilor instituționalizați din ţara noastră, împreună cu o echipă de la universitatea Harvard. „Dacă un copil mic nu este atins zi de zi sau nu i se prezintă în față diferite obiecte sau chipuri, ochii lui nu se pot focusa, nu pot face exercițiul de zi cu zi pe care îl fac nou-născuții, iar asta conduce la afectarea traiectelor nervoase. Încep pur și simplu să se atrofieze unele legături de neuroni care, în mod normal, s-ar ramifica și s-ar lega de alți neuroni din preajmă.“
Interviul integral de pe PressOne îl găsiți aici.
Tocmai de aceea, Fundația Inocenți lucrează în fiecare comunitate și cu părinții. Îi ajută cu produse de igienă, îmbrăcăminte, rechizite și alimente și le explică de ce e important să vorbească cu copiii lor, să îi învețe cum se numesc animalele din curte și obiectele din casă, să le arate culorile și să se folosească de lucrurile pe care le au la îndemână. Îi încurajează să-i ia pe copii cu ei când lucrează în grădină și să le explice ce fac acolo, pentru că toate astea se vor vedea mai târziu în dezvoltarea lor.
Munca Andradei, a Danei și a lui Bobi are rezultate care sunt greu de măsurat. E important însă că, pentru câteva ore, acești copii ies din mediul lor și cunosc alți oameni în afară de părinții și de vecinii lor, că învață să folosească scările rulante, să mănânce cu tacâmuri, să se spele pe mâini. „Unii poate nu vor reuși în viață să citească perfect sau să știe toată tabla înmulțirii, dar au învățat câteva noțiuni de igienă, au învățat să respecte niște reguli, stau corect pe scaun și vorbesc frumos unii cu alții“, spune Dana.
*Surse: Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a UE, 2014; Raport privind starea învățământului preuniversitar din România publicat de Ministerul Educației Naționale în 2016; Studiu UNICEF și Romani CRISS din 2011; Ministerul Educației Naționale.
Programele de afterschool ale Fundației Inocenți au fost finanțate prin granturile SEE și norvegiene 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Echipa Teleleu, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, documentează o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda și Liechtenstein.
Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.