Plecat·portrete

Istoria unei familii de români care lucrează în sistemul medical britanic

„Știi expresia aia: «De ce-ai plecat?» «De foame!». E adevărată, am plecat de foame”

Viața unei familii din Roman cu doi copii a fost o cursă cu obstacole prin perioada de tranziție românească: sărăcie, corupție, nepotism. Până când au ajuns în Anglia, au studiat și s-au angajat ca asistenți medicali. Acum fiul lor e student la Medicină la Oxford, iar fiica e moașă într-un spital universitar din Coventry.

Cătălin Frandeș, 55 de ani, a fost strungar din 1988 până în 1993 la Întreprinderea județeană de industrie mică din Iași. În 1993, s-a mutat împreună cu soția lui, Camelia, la Murighiol, în județul Tulcea, unde ea era profesoară suplinitoare, iar el barman la „crâșma” din sat.

Enlarge

2021-11-26-08-11-32-1
Cătălin și Camelia își iau la revedere dimineața, înainte să plece la muncă, în bucătăria familiei din Rugby, UK

Soția lui, Camelia Frandeș, care are acum 54 de ani, a absolvit în 1991 Facultatea de Metalurgie la Institutul Politehnic din Iași. Nu și-a găsit de lucru ca ingineră, așa că după terminarea facultății a predat română, franceză și latină în satul tulcean Dunavățu de Jos. Au locuit mai bine de doi ani în gazdă la Murighiol, iar Camelia mergea pe jos 14 kilometri dus-întors în fiecare zi până la școală.

În 1994, s-au mutat în orașul Roman din județul Neamț și au locuit o perioadă în casa părinților Cameliei. Împărțeau cele trei camere cu părinții, sora și cumnatul. Veceul era în curte, iar dușul „la cișmea, afară, la lighean”. Hainele se spălau de mână, pentru că nu exista mașină de spălat.

„Știi expresia aia: «De ce-ai plecat?» «De foame!». E adevărată, am plecat de foame”

Camelia a predat 12 ani română și franceză în satele Sagna și Săbăoani de lângă Roman și a făcut naveta cu autobuzul. Nu „a prins” niciodată un post de profesoară suplinitoare în oraș, pentru că la concurs posturile bune erau ocupate de cei cu pile și bani.

Enlarge

2021-11-28-15-17-12
Camelia în mașină, în drum spre serviciu, Rugby, UK

Salariul ei era mic, la fel și cel al lui Cătălin, care lucra ca infirmier la Spitalul de Psihiatrie din Roman. Fiica lor, Ioana, s-a născut în 1998, iar fiul, Andrei, în 2000. Plăteau rate pentru un apartament cu trei camere, cu sobă de teracotă, pe care și-l cumpăraseră în Roman. Iarna aduceau lemne cu sania de la părinții Cameliei și le urcau pe scări până la etajul unu. N-aveau mașină și nici nu sperau că și-ar putea cumpăra vreodată.

Reușeau cu greu să-și plătească ratele pentru aragaz, televizor, frigider, mașină de spălat și apartament. Nu le ajungeau banii pentru mâncare și pentru pamperși. Îi ajutau părinții Cameliei, care locuiau la casă și le dădeau ceapă, cartofi și alte alimente de la ei din gospodărie. Cumpărau o banană la două zile, pe care o împărțeau între cei doi copii.

Enlarge

2021-11-26-21-50-30
Cătălin în livingul familiei din Rugby, UK

„Știi expresia aia: «De ce-ai plecat?» «De foame!». E adevărată, am plecat de foame”, spune Cătălin 18 ani mai târziu.

Pe vremea aceea, fiecare se descurca cum putea în România: sora Cameliei vindea în piață țigări și lenjerie cumpărată din Europa, un complex comercial din București cu marfă ieftină. A făcut și Cătălin asta de două ori – a cărat cu tramvaiul prin București și apoi cu trenul până la Roman două genți cu rechizite, haine și lenjerie, pe care le-a vândut colegilor săi pentru un mic profit. „Încercam să fac un fel de descurcăreală, să mai am un ban”, spune el.

În 1995, s-a înscris la una din cele trei școli private din Roman care „scoteau asistenți medicali pe bandă rulantă”. Examenele se dădeau „de formă”, studenții strângeau bani ca să facă „o masă mare” pentru comisie, iar Cătălin n-a fost prea des la cursuri, pentru că în același timp lucra ca infirmier.

Enlarge

2021-11-26-08-06-43
Cătălin și Camelia dimineața, înainte să plece la muncă, în bucătăria familiei din Rugby, UK

În 1999, a câștigat la concurs un post de asistent medical la azilul de bătrâni din Roman. În prima zi de muncă, una dintre colegele lui i-a spus: „Cătălin, măcar un lanț de aur lui doamna doctor”. „Sigur, se poate?”, a răspuns el.

„Tati, dacă îți promit că sunt cuminte, te întorci acasă?”

În 2003, când a văzut un afiș în spitalul din Roman că se caută asistenți medicali în Anglia pentru un salariu de 11.500 de lire pe an, lui Cătălin „au început să-i tremure genunchii”. Vorbea engleză și a sunat la numărul de telefon. A fost chemat la un interviu la Brașov.

Când a plecat din România, avea 37 de ani și un salariu de 80 de lire pe lună. În Anglia a început să câștige de 15 ori mai mult. Lucra ca infirmier la o casă de bătrâni din orașul Rugby, la 83 de mile distanță de Londra, și făcea ture de câte 15 ore, pentru că avea multe datorii de achitat: ratele, banii împrumutați pentru viză, pașaport și drumuri la București, banii împrumutați pentru șpaga la medic atunci când Andrei a avut o intervenție chirurgicală minoră și banii împrumutați pentru înmormântarea mamei lui, care a făcut un atac cerebral la câteva luni după ce Cătălin a plecat din țară.

Orele suplimentare erau plătite cu cinci lire, iar el se uita la ceasul din sala în care mâncau pacienții și se gândea: „Încă o oră și achit o rată”. În ianuarie 2004 a lucrat 314 ore, dublu față de un program normal de opt ore de muncă pe zi.

Enlarge

2021-11-27-17-12-40
Cătălin în curtea unei case de bătrâni din Kettering, unde administrează tratamentul pentru mai mulți pacienți

Camelia a venit în Anglia în iunie 2004 și s-a angajat la aceeași casă de bătrâni din orașul Rugby – la început a spălat vase, apoi a lucrat ca infirmieră. I-a părut rău de cariera de profesoară pe care a abandonat-o în România. „O fost pasiunea vieții mele să predau”, spune ea. „Lucram cu pixul și catalogul la catedră și am venit aici să spăl bătrâni la fund.”

Nu și-au propus să rămână definitiv în Anglia, ci doar să-și plătească datoriile. Pe Andrei, care avea trei ani, l-au lăsat la părinții Cameliei, iar pe Ioana, care avea cinci ani, în grija unei vecine, care mai creștea încă trei fete cu părinții plecați la muncă în străinătate. O plăteau cu 100 de euro pe lună.

Enlarge

2021-11-28-08-12-07
Camelia își curăță parbrizul dimineața, înainte să plece la serviciu, Rugby, UK

Era scump pe-atunci să vorbească la telefon cu copiii; cumpărau cartele și sunau de la bibliotecă. Într-o zi, Ioana l-a întrebat pe Cătălin: „Tati, dacă îți promit că sunt cuminte, te întorci acasă?”.

„Nu știam decât serviciu, acasă, copii”

Când s-au întors în țară cu bomboane, păpuși și jucării, Ioana nu i-a recunoscut pe părinții ei și n-a vrut să-i întâmpine. „Am rămas în fața porții cu cadourile până când a venit să ne deschidă femeia care avea grijă de ea”, povestește Camelia.

Au avut două săptămâni la dispoziție să le facă copiilor pașapoarte, să găsească bilete de avion și să se întoarcă cu ei în Anglia. Au închiriat un apartament cu două camere în Rugby, aproape de căminul de bătrâni unde lucrau – până atunci împărțiseră chiria cu o familie de români. Nu aveau încă masă, așa că mâncau pe ziare. Copiilor le-au cumpărat jucării second-hand, pentru că n-au încăput prea multe lucruri în cele două valize cu care au venit.

Enlarge

2021-11-28-07-43-55
Andrei și Ioana în bucătăria familiei din Rugby, UK

L-au înscris pe Andrei la grădiniță și pe Ioana la școală, într-o clasă specială în care profesoara îi învăța limba engleză pe copii. În primele luni, Andrei nu s-a oprit din plâns. „Îmi zice într-o zi: «Tati, ceva nu-i OK cu doamna asta»”, povestește Cătălin. „«Dar ce face?» «Păi vorbește numai în engleză».”

Primii 10 ani în UK au fost dificili pentru Camelia și Cătălin. Lucrau câte 270-280 de ore pe lună ca infirmieri, aproape dublu față de un program normal, iar Camelia avea în plus și un job de două ore la spălat vase, timp în care copiii rămâneau singuri acasă de câteva ori pe săptămână.

Într-o zi, a venit poliția la căminul de bătrâni: cineva îi reclamase că își lasă copiii mici nesupravegheați. Au fost vizitați acasă de asistenții sociali, care au verificat în ce condiții trăiesc copiii, i-au intervievat pe părinți și au discutat la școală cu profesorii. Au fost monitorizați timp de șase luni și li s-a spus că dacă se mai întâmplă asta, serviciul social le va lua copiii.

Camelia a renunțat la jobul de la spălat vase și a început să facă ture de noapte, iar Cătălin ture de zi. La șapte dimineața, Cătălin mergea pe jos cu copiii în pijamale până la serviciu, îi lăsa la recepție și prelua tura la etajul unu, în timp ce Camelia preda tura la parter și pleca cu copiii acasă.

Ea le dădea să mănânce, îi spăla, îi îmbrăca și îi ducea la școală. Se întorcea acasă și se culca până la 12, când se trezea și îl lua pe Andrei, pe care îl lăsa în fața televizorului. Se mai culca două ore, apoi o aducea pe Ioana de la școală. Le dădea să mănânce, îi punea să-și facă lecțiile, iar seara mergea cu ei la căminul de bătrâni și îi lăsa la recepție. Lucra 12 ore, de la opt seara până la opt dimineața.

Cătălin își termina tura la opt seara (și el lucra tot 12 ore), îi lua pe copii de la recepție, îi ducea acasă, le dădea să mănânce, îi îmbrăca în pijamale și îi culca. Dimineața o luau de la capăt.

În 2005, Cătălin a studiat șase luni la Universitatea din Northampton, la 22 de mile distanță de Rugby, ca să-și poată echivala studiile de asistent medical făcute în România. Nu avea încă permis de conducere, așa că îl ducea Camelia cu mașina până la facultate.

„Îți dai seama? Lucram 12 ore, duceam copiii la școală dimineața, îl duceam pe el la universitate 40 de minute de condus, dormeam în mașină, unde aveam plapumă și pernă, mă întorceam în Rugby, luam copiii de la școală, dacă dormeam două ore și mergeam în tura de noapte. Nu știam decât serviciu, acasă, copii. Am avut un singur gând în Anglia: am vrut ceva mai bun pentru copiii noștri decât am avut noi. O educație și un mod de a gândi.”

„Eram una dintre cele mai bătrâne studente”

După ce a devenit asistent medical, Cătălin era plătit cu 11 lire pe oră în loc de cinci, cât lua ca infirmier. A lucrat la două case de bătrâni și la un spital din Rugby, iar în 2010 s-a angajat la o agenție, unde lucrează și astăzi.

Asistenții medicali sunt trimiși de agenție acolo unde e nevoie de ei – în spitale sau acasă la pacienți să administreze tratamente, să facă injecții și să bandajeze. Cătălin e plătit mai bine decât un asistent medical angajat permanent într-un spital, iar în prezent câștigă între 2.500 și 3.000 de lire net pe lună, în funcție de câte ore lucrează.

Munca prin agenție e imprevizibilă, mai ales când merge acasă la oameni. I s-a întâmplat să găsească pacienți decedați în casă, iar alții au murit în timp ce se afla acolo. Conduce peste 1.000 de kilometri pe săptămână ca să ajungă de la o adresă la alta și acoperă câteva orașe de lângă Rugby, în special Coventry, Kettering și Banbury.

Enlarge

2021-11-27-16-23-20
Cătălin merge la un pacient

Uneori, pacienții lui sunt votanți Brexit care fac remarci răutăcioase la adresa imigranților în timp ce Cătălin îi pansează. Încep prin a spune: „It’s not about you, guys, you’re doing a wonderful job, but…” (Nu am nimic cu cei ca tine, tu faci o treabă minunată, dar…). I s-a întâmplat să asculte un astfel de monolog acasă la un bătrân, unde era prezent și infirmierul, de asemenea român, care venise să-i facă igiena.

Pe mulți pacienți îi cunoaște, pentru că le administrează zilnic tratamentul. În timp ce își ia trusa medicală din portbagaj și se echipează în halat ca să intre într-o casă, ne spune amuzat: „Ăsta e din ăla cu fucking foreigners”.

În 2013, când copiii erau la liceu, Camelia a început să studieze Adult Nursing (Asistență medicală pentru adulți) la Universitatea din Coventry. Avea 45 de ani când a dat admitere la facultate. „Am vrut să fie copiii mândri de mine, să zică: «Băi, mama a ajuns într-o țară străină și s-a dus la universitate»”, spune Camelia. „Eram una dintre cele mai bătrâne studente: când am terminat, aveam 48 de ani. N-am lipsit o zi de la facultate.”

Enlarge

2021-11-28-08-14-20
Camelia dimineața, înainte să plece la serviciu, Rugby, UK

În prezent, Camelia are 54 de ani și lucrează ca asistentă medicală la Rugby St Cross Hospital, unde câștigă 1.300 de lire pe lună. Anul trecut s-a reîntors la facultate și face un curs de preceptorship la Universitatea din Coventry ca să poată fi mentor pentru asistenții medicali la început de carieră. „Ai văzut că-s profesoară din nou?”, spune Camelia.

„Am înțeles că suntem egali în drepturi și că trebuie să accepți omul pentru ceea ce este”

Camelia și Cătălin, care au trăit în România în timpul comunismului și în perioada de tranziție, sunt sensibili la diferențele de mentalitate dintre ei și copiii lor, crescuți în Anglia.

„Vin dintr-o cultură care nu poate accepta gay și lesbians, dar copiii ăștia ne-au deschis ochii”, spune Camelia. „Am înțeles că suntem egali în drepturi și că trebuie să accepți omul pentru ceea ce este. Andrei ne-o deschis foarte mult ochii în privința rasismului, în privința acceptării omului ca individ. În momentul în care am numit pe cineva «țigan», el s-o revoltat și se revoltă și acum.”

Enlarge

2021-11-28-15-19-02
Camelia în mașină, în drum spre serviciu, Rugby, UK

Dacă ar fi rămas în România, Camelia nu crede că copiii ei ar fi gândit la fel. Când ea era studentă la Iași, studenții străini erau cazați într-un cămin separat. „Asta o fost impus de comunism, de societatea în care am trăit.”

După ce i-au adus în Anglia, Cameliei i s-a părut că Ioana și Andrei sunt slabi, așa că i-a forțat să mănânce. „I-am pompat tot timpul cu mâncare, că asta o fost inoculat în capul meu când am ajuns aici și mi-am permis: copiii trebuie hrăniți. Făceam pui cu smântână și îi băteam cu lingura în cap când nu mâncau.”

Andrei, care a devenit vegetarian între timp, nu mai suportă acest fel de mâncare. În comunism, puiul cu smântână era o mâncare scumpă, pentru că ouăle, smântâna și carnea de pui nu se găseau. Era mâncarea preferată a Cameliei și se gătea doar la ocazii speciale. „Când primeam mizel cu cartofi prăjiți era sărbătoare”, spune ea. „Mizelul” înseamna trei-patru felii de salam pe care părinții ei le aruncau în tigaie printre cartofi.

Părinții Cameliei nu găseau alimente, la fel ca multe alte familii din România comunistă. „Nu zic că n-am avut, dar poate aș fi vrut mai mult. N-aș fi vrut mâncare lungă, o oală de borș să ajungă șase zile sau o oală de varză sau o oală de mazăre în care aveai o bucățică mică de carne și nu-ți ajungea. Poate de-asta le-am dat copiilor [să mănânce] și i-am împins și i-am îngrășat.”

În liceu, copiii au fost supraponderali, iar Camelia a primit o scrisoare de la NHS, sistemul de sănătate britanic, în care i se spunea să ia legătură cu specialiștii lor ca să-l ajute pe Andrei să slăbească. Copiii s-au ambiționat și au slăbit singuri: i-au rugat pe părinți să nu le mai cumpere dulciuri, au ținut dietă și au făcut sport.

„Dacă lucrezi în Anglia, nu mai ai grija zilei de mâine”

Camelia și Cătălin sunt cetățeni britanici din 2014, iar copiii lor din 2016. Părinții au dat un test din istoria și geografia Angliei, pentru care s-au pregătit câteva săptămâni. În 2007, și-au cumpărat o casă în rate în orașul Rugby, care a costat 157.000 de lire și pentru care plătesc o rată lunară de 500 de lire.

Iubitul Ioanei este afgan, iar iubita lui Andrei este franțuzoiacă. Când Noah, iubitul Ioanei, e invitat la masă, Camelia nu gătește porc. S-a obișnuit și cu faptul că Andrei e vegetarian, deși se plânge uneori că nu mai știe ce să gătească pentru atâtea gusturi.

N-au fost niciodată genul de români care să pună bani deoparte și au preferat să călătorească și „să investească în copii”. În fiecare vacanță de iarnă au fost împreună cu copiii lor în Franța, în Germania sau în Elveția, „oriunde era zăpadă”. În fiecare vară, i-au dus pe copii în România, la Iași, la București, la Sighetu Marmației sau la Marea Neagră, au vizitat Memorialul Durerii, Cimitirul Vesel și multe alte locuri.

Enlarge

2021-11-28-07-30-43
Andrei, Camelia și Ioana dimineața, în livingul familiei din Rugby, UK

„Dacă lucrezi în Anglia, poți să-ți permiți orice și nu mai ai grija zilei de mâine”, spune Camelia. „Pot să-mi permit să-mi cumpăr ce vreau, să mă duc în vacanță, să țin doi copii la facultate.”

„Dacă nu veneam în Anglia, probabil nu mă duceam la universitate”

Andrei Frandeș, 22 de ani, este student la Medicină în anul III la Universitatea din Oxford. A fost întotdeauna bun la matematică, fizică, chimie, biologie, dar și la engleză, pentru că tatăl lui l-a încurajat să citească.

Enlarge

2021-11-26-23-09-13
Andrei în camera sa din Rugby, UK, purtând geaca cu însemnele Colegiului Oriel

Și-a dorit să studieze medicina la una dintre cele mai bune universități din lume, așa că a aplicat la Oxford, deși profesorii lui i-au spus că sunt puține șanse să fie acceptat. Mulți dintre tinerii care studiază la Oxford provin din familii bogate și au învățat la școli private, nu la școli de stat, precum Andrei.

În 2019, a fost admis la Oxford și acum se pregătește să devină medic psihiatru sau neurolog, pentru că îl apreciază pe Oliver Sacks, un neurolog și un scriitor renumit. Prima carte de Oliver Sacks a citit-o în română din biblioteca tatălui său – Omul care își confunda soția cu o pălărie.

Enlarge

2021-11-29-17-20-15
Andrei în camera de cămin de la Oxford, UK

Andrei și sora lui, Ioana, au învățat să citească în română singuri, pentru că n-au studiat niciodată limba la școală. „Pot să ghicesc câteodată de cum sună cuvântul dacă trebuie să pun liniuță, dar nu totdeauna îs corect”, spune Andrei.

Când era la liceu și locuia cu părinții, Andrei știa mai bine limba română, dar de când s-a mutat la Oxford, a uitat unele cuvinte, pentru că vorbește numai în engleză. El și sora lui folosesc româna doar când se ceartă sau glumesc. „Umorul meu englez e mai sarcastic, dar umorul de români e cu înjurături. Când tata se supără când conduce prin România, scoate din capul lui înjurături.”

Înainte de pandemie, Andrei și familia lui o vizitau în fiecare an pe bunica Vica din Roman, care are acum 88 de ani. „Îmi place foarte mult unde am fost născut, unde îs din România”, spune Andrei. „Și dacă am fost crescut în Anglia, tot îs român.”

Enlarge

2021-11-29-17-14-26
Andrei își parchează bicicleta în campusul universitar în care e cazat la Oxford, UK

Când merg în România, stau toți patru în casa bunicii, care nu concepe să-i lase să doarmă la hotel, și folosesc toaleta din curte și „dușul de la cișmea”. „Îmi place să mă duc înapoi și să realizez că îs foarte lucky, că mama și tata a lucrat foarte greu când a venit în Anglia”, spune Andrei. „Nu zic că în România «Wow, oamenii îs săraci, uite cum trăiesc» – cred că asta e disrespectful. Spun că e diferit acolo și e important să văd cum alți oameni trăiesc și de unde am venit.”

Când era mic și se întâlnea la Roman cu verișorii lui, se mira că cea mai mare dorință pentru niște copiii de 13-14 ani era să câștige bani, o preocupare pe care el n-o avea la vârsta aceea, când jucau fotbal și mergeau la cules de nuci. „Dacă nu veneam în Anglia, probabil nu mă duceam la universitate; aș fi stat cu băieții la bloc. Și nu spun asta că «Wow, că am venit în Anglia, îs mai bun decât ei. Spun că am avut șanse diferite.”

Andrei vede diferențele dintre UK și România, dar nu vrea să-și critice țara de origine. „Știu că avem un sistem de sănătăți corupt, ca din documentarul ăla, Colectiv. Ce aud din ziaruri că lucrurile se fac așa, cu bani. În Anglia complet diferit. Cea mai mare diferență e cum sistemul merge, dacă Guvernul ia bani și nu-i folosesc cum ar trebui, oamenii n-o să aibă șansa. Că oamenii români când îi întâlnesc îs foarte frumoși, foarte generoși.”

Părinții au insistat mereu ca el și sora lui, Ioana, să învețe bine. Le-au spus că doar așa pot avea o viață mai bună decât a părinților lor. I-au încurajat să citească, deși Cătălin a fost surprins când a cerut lista cu lecturi de vacanță pentru copii, iar profesorii englezi i-au spus că nu există așa ceva.

Enlarge

2021-11-30-14-15-47
Andrei la Oriel College, Oxford, UK. Andrei poartă geaca cu însemnele Colegiului Oriel

Andrei citește și acum multă literatură și filosofie, deși e ocupat cu studiul la facultate și îi rămâne puțin timp liber. Când l-am cunoscut noi, citea Camus, Kafka și Nabokov în engleză și Mircea Eliade în română, pentru că voia să-și exerseze cititul și scrisul.

Colegii lui din liceu n-au fost presați de părinți să învețe bine sau să aibă rezultate excepționale. Andrei spune că n-a întâlnit această ambiție decât în familiile de imigranți care au fost săraci și și-au construit cu efort bunăstarea din Anglia.

„Tu ești englez sau român?”

Taxa la Facultatea de Medicină din Oxford este 9.250 de lire pe an, iar Andrei a făcut un împrumut pentru studii, la fel ca majoritatea studenților din UK. Împrumutul se acordă în funcție de veniturile părinților, iar el primește 4.250 de lire pe an, bani pe care îi va înapoia statului britanic în rate după ce o să se angajeze și o să câștige mai mult de 25.000 de lire anual.

Enlarge

2021-11-30-14-34-04
Andrei așteaptă la coadă la un chioșc cu mâncare libaneză, Oxford, UK

Locuiește singur în camera de cămin la colegiul Oriel. Baia e pe hol și o împarte cu colegul său din camera alăturată. Căminul e împărțit în apartamente cu două camere și o baie, iar la fiecare două apartamente, studenții au o bucătărie în care pot să-și gătească și să-și depoziteze alimentele.

Andrei face parte din Oriel College – Universitatea din Oxford e împărțită în 39 de colegii, un fel de frății înființate în secolul al XIII-lea, al căror rol inițial era să mențină disciplina în rândul studenților. Colegiile de la Oxford au spații de cazare, cantine, biblioteci, săli de sport și organizează competiții sportive și evenimente de socializarea. Apartenența la un colegiu este o parte importantă din viața studenților de la Oxford.

Cu câteva zile înainte de conversația noastră, Andrei a fost întrebat de colegi la o petrecere de la Oxford: „Tu ești englez sau român?”. „O trebuit să mă gândesc oleacă. Ei dădeau opinion că dacă am trăit 18 ani în Anglia, înseamnă că-s englez. Dar ei nu știu ce înseamnă să vii din altă țară ca să trăiești în alta. Nu mă simt chiar englez, nu mă simt chiar român; cam undeva la mijloc. Dar îs proud să fiu român și să știu istoria mea. Mama și tata m-a crescut așa, ca un român.”

Enlarge

2021-11-29-17-16-36
Detaliu în camera de cămin a lui Andrei în Oxford, UK

Andrei spune că a început să citească despre România și să se gândească mai mult la identitatea lui de când studiază la Oxford: „Cum să fii român dacă n-ai trăit în România și cum să fii englez dacă ai fost crescut de părinți români?”.

Discuția dintre el și colegii lui a pornit de la faptul că Andrei vorbește o engleză de Oxford perfectă și cine nu îl cunoaște, crede că e englez. Când se prezintă Andrei, oamenii cred că e de origine franceză. „Nu ești văzut întotdeauna la fel dacă ești francez sau dacă ești român”, spune el.

În același timp, a vorbit cu tatăl lui despre comentariile negative ale românilor din țară la adresa celor din diaspora. „Știu că sunt oameni în România care cred că cei care au plecat din țară sunt trădători. Eu eram copil de trei ani. Nu e vina mea că româna mea nu e perfectă și că nu știu tot istoria României. Normal că știu istoria Angliei, dacă am făcut școala în Anglia și da, câteodată nu m-am simțit că fac parte din comunitatea mare de români și nici de englezi”.

„Când eram mică, mă gândeam că e așa greu să fii foreigner în școală”

Ioana Frandeș, 24 de ani, a studiat la College of Nursing and Midwifery (Școala de moașe și asistență medicală) la West London University, pe care a absolvit-o în decembrie 2020. Imediat după ce și-a încheiat studiile, a trimis CV-ul la patru spitale și a fost acceptată la toate.

Enlarge

2021-11-29-12-54-36
Ioana se piaptănă în livingul familiei din Rugby, UK

A început să lucreze ca moașă patru luni mai târziu la University Hospitals Coventry & Warwickshire, după ce a primit dreptul de liberă practică. Ioana, care e la începutul carierei, câștigă între 1.600 și 2.000 de lire pe lună în funcție de câte ore lucrează și dacă face ture de noapte sau de zi.

În Anglia, moașele se ocupă de mame din a 16-a săptămână de sarcină până în a 28-a zi după ce au născut: urmăresc sarcina, le asistă la naștere, le dau sfaturi despre îngrijirea copiilor și despre alăptare. După ce va termina perioada de pregătire, Ioana își dorește să fie coordonatoare de sală de nașteri și să predea la școala de moașe.

Ioana este mentorată de Claudia Anghel, moașa româncă devenită simbol în Anglia în timpul pandemiei. Ea a fost unul dintre cei 12 angajați ai sistemului național de sănătate britanic care au apărut într-o campaie prin care britanicii le mulțumeau cadrelor medicale pentru efort. Chipul Claudiei a fost proiectat pe panouri uriașe în locuri publice, pe clădiri, pe autobuze și în stații aglomerate din UK.

Enlarge

2021-11-28-22-02-47
Ioana ajunge seara acasă de la serviciu. Rugby, UK

Ioana își dorește să învețe mai bine limba română și a rugat-o pe Claudia să vorbească românește atunci când sunt doar ele. „Când eram mică, mă gândeam că e așa greu să fii foreigner în școală și așa de mult bullying, că mai bine doar eram englez. Mă supăram că aveam un nume așa diferit. Acum mă simt foarte lucky că vorbesc două limbi.”

Când era la liceu, Ioana a fost hărțuită de colegii ei englezi. „Nu cred că aveam accent, dar ei știau că sunt din România, că aveam nume diferit – și eram oleacă grasă. Râdeau de mine sau mă chemau grasă sau foreigner. Spuneau că like să te duci înapoi în țara ta.”

Ioana avea note mari și era cea mai bună la engleză din clasă. Un profesor i-a spus că elevii care nu sunt nativi într-o limbă și fac un efort s-o învețe ajung s-o vorbească mai bine decât colegii lor nativi.

Părinții ei au împins-o să studieze Medicina, deși Ioana nu și-a dorit asta. La finalul liceului, a aplicat la mai multe universități, dar când era în vacanță în România împreună cu Camelia și Cătălin, a început să plângă și le-a spus că nu-și dorește asta. Părinții nu s-au supărat și au încurajat-o să facă ce vrea, ceea ce pe Ioana a surprins-o.

Enlarge

2021-11-26-07-42-32
Sacoșa cu care pleacă Ioana la serviciu, detaliu. Rugby, UK

„Întotdeauna am simțit un foarte mare pressure ca să facem bine la școală, pentru că întotdeauna [părinții] ne-o spus că am venit în Anglia ca să avem mai multă oportunitate”, spune ea. „Care da, înțeleg, și-s fericit că am încercat așa de tare și ne-au împins întotdeauna, dar sigur am simțit pressure.”

„M-am simțit așa de safe like an English, că am început să pierd din română”

Ioana a mers anul trecut în vizită la bunica Vica din Roman împreună cu iubitul ei afgan, Noah, care s-a născut și a crescut în Anglia. I-a spus bunicii să nu gătească carne de porc, pentru că el e musulman.

Bunica i-a așteptat cu borș și ardei umpluți, iar când Noah a cerut a doua porție de borș, „a devenit prietenul ei”. L-a pus să-i toace legumele pentru salata boeuf, să pună colivă în paharele de plastic și s-o ajute în grădină, iar tânărul s-a descurcat onorabil, deși comunicau doar prin semne.

„Când mergem în România, am foarte mult anxiety de vorbit română”, spune Ioana. „Like când m-am dus cu Noah mi-era așa de frică să vorbesc româna cu alți români, că ei știu că fac greșeli și dacă mergeam în magazin sau la restaurant, ei se uită la mine că nu știu cum să spun, mă simt foarte anxious. Vica înțelege că facem greșeli, dar alții like străini se uită la tine și se gândesc «De ce vorbește așa?»”.

Ioana nu știe să folosească pronumele de politețe, care nu există în limba engleză, și se teme că vorbește nepoliticos cu oamenii în vârstă și prea politicos cu cei tineri. Uneori, cei de la spital o roagă să-i ajute cu traducerea atunci când au paciente românce care nu știu engleză. Multe românce o întreabă: „Dar tu faci greșeli, de unde ești?” sau „De câți ani ești aici?”.

Când era studentă, vorbea cu pacientele în română, dar de când lucrează ca moașă și trebuie să ceară consimțământul mamelor, preferă să le explice procedurile medicale în engleză, ca să fie sigură că nu face nicio greșeală. „Știu că o să vadă că nu vorbesc română foarte bine și că o să mă întreabă multe lucruri și eu întotdeauna încep conversația și spun: «Vorbesc română, dar fac multe greșeli».”

Enlarge

2021-11-25-21-19-46-2
Ioana în livingul familiei Frandeș din Rugby, UK

De când a întâlnit-o pe Claudia, mentorul ei, Ioana se simte mai apropiată de România și de identitatea ei etnică. Într-o noapte, când ea și Claudia erau responsabile de sălile de nașteri, un coleg englez a glumit că românii coordonează tot spitalul, iar Ioana s-a simțit mândră.

„Mi-o fost greu la școală, încercam mult ca să fiu English, oamenii să nu facă recognize”, spune ea. „Acum că încep să fac relate cu identity din România, îmi place mai mult așa. Like înainte mă simțeam așa de englez. Și even cu Andrei, noi vorbim engleză, e mai ușor pentru noi. M-am simțit așa de safe like an English, că am început să pierd din română.”

***

Bunica Vica le trimite în fiecare iarnă un pachet cu alimente – este cadoul ei de Crăciun. Două cutii mari cu borcane de zacuscă cu ghebe, gogoșari și ardei la oțet, bulion, conserve de păstăi din grădină, verdețuri uscate – pătrunjel, lobodă, leuștean și mărar de la bunica din curte, nuci, usturoi și un Calendar Creștin Ortodox.

Transportul e mai scump decât valoarea materială a pachetului, dar aceste murături și conserve pregătite de bunica au o valoare mult mai mare pentru copiii ei: le aduc în casa din Rugby mirosurile și gusturile din Roman.

Camelia desface pachetele cu grijă și aranjează borcanele în bucătărie. Trei dintre ele s-au spart la transport: „Nu-i spun lui Vica, că-i stric inima”.

Când se gândește la România, Camelia își amintește de mirosurile din piața Nicolina din Iași. „Mi-e dor de tarabele ălea pline, de mirosul ăla de toamnă, de gogonele, castraveți murați, verdețuri, să văd nebuneala aia de negustori care vând orice, să intru în hala de pește, în hala de brânză, unde sunt atâția oameni care spun «Ia laptele ăsta», «Ia brânza asta» și sfârșim cumpărând lucruri care nu ne trebuiesc, pentru că miroase a România.”

Acest articol a fost realizat în parteneriat cu Pulitzer Center. Elena Stancu este bursieră în cadrul programului Persephone Miel Fellowship 2021.

2021-11-26-10-39-00.jpg

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
read more: