„Acasă e România, deși acolo nu am o casă“

Liliana locuia împreună cu soțul ei, Vali, și cu băiatul lor în casa părinților din comuna Alexandru Ioan Cuza, județul Iași. Trăiau înghesuiți, alături de părinții și de una dintre surorile Lilianei, care tocmai divorțase și se întorsese în casa părintească cu trei copii.

„Ai mei nu avea de nici unele, nu avea nici pensii, nu avea nimica“, povestește ea. „Trebuia să plătești lumina și nu-ți ajungea.“ Liliana și soțul ei au transformat garajul din curte într-un bar, singura sursă de venit a familiei.

„Șapte ani de zile am rezistat, dar nimic altceva“, spune Liliana. „Taxe și impozite la maxim. A venit prima dată cu taxa pe scaune – trebuia să declari câte mese și câte scaune ai. Dup-aia, ne-a obligat să cumpărăm case de marcat. Nu îți dădea șansa să te ridici ca să faci ceva. Și știi cum e la țară barurile: un sătuc, cólo, micuț, și era mai multe baruri. L-am închis și am venit încoace.“

Vali, soțul ei, a plecat primul, iar după o lună, Liliana a lăsat copilul în grija bunicilor și l-a urmat. „A rămas caietul plin cu datorii, că așa se dădea la țară, pe datorie. Ideea a fost că mergem în Spania, facem bani și ne întoarcem pe urmă să cumpărăm o casă. Că noi n-avem o casă în România, că dacă aveam, nu mai eram pe-aici.“

I-a rămas în nări mirosul de pin al detergentului cu care sunt spălate străzile în Castellón de la Plana. Era prima oară când mergea mai departe de Iași și frumusețea orașului a copleșit-o: totul în jurul ei era curat și luminos. A fost pe plajă și a privit prima oară marea. „M-am speriat, că nu vedeam celălalt capăt“, spune Liliana.

Locuiau într-un apartament plin de români, într-o cameră în care încăpea doar un pat de o persoană. Nu aveau acte, Vali nu-și găsea de lucru, iar Liliana vindea bilete de autocar pentru România într-o „oficina“.

După puțin timp, proprietarul apartamentului în care locuiau i-a dat afară. Liliana întâlnise doi români care nu cunoșteau pe nimeni în Castellón și i s-a făcut milă de ei – i-a luat în apartamentul lor ca să nu doarmă pe stradă. Proprietarul spaniol a aflat și s-a înfuriat. 

„Oficina“ în care Liliana lucra ziua le-a devenit casă noaptea. „Era biroul, unde vinzi bilete, și o baie“, spune ea. „Seara, trăgeam jaluzeaua în jos, puneam salteaua și dimineața trebuia să luăm salteaua și s-o ascundem cumva în baie. Acolo am dormit patru luni. Am mâncat mâncare uscată de vizavi, de la market, de mi se râncezise gura.“

S-au gândit să se întoarcă acasă, dar preotul român de la biserica ortodoxă din Castellón i-a ajutat să-și plătească chiria și să se mute într-un apartament pe care-l împărțeau cu niște muncitori din Târgoviște. Vali, soțul Lilianei, și-a găsit de lucru în construcții și, după câteva luni, l-au adus în Spania și pe băiatul lor, care avea atunci 10 ani.

Enlarge

Liliana s-a angajat „internă“, cea mai grea meserie pentru româncele care lucrează în străinătate. Internele îngrijesc bătrâni care au nevoie de supraveghere permanentă și stau cu ei în casă. Sunt izolate și nu au aproape nici un contact cu lumea de afară, iar de multe ori fac depresie.

„Când m-a lăsat Vali acolo, am început să plâng: «Eu nu pot să stau aici singură». Și a zis: «Lasă, rabdă, până ne punem pe picioare»“. Liliana lucra într-un sat de lângă Castellón și avea un salariu de 600 de euro pe lună, jumătate din cât ar fi cerut un spaniol pentru aceeași muncă. Nu vorbea încă spaniola și, atunci când auzea un cuvânt, îl căuta în dicționar.

Își vedea copilul și bărbatul doar duminică seara, când avea liber și venea în oraș – băiatul, care rămăsese cu tatăl lui, mergea la școală în Castellón de la Plana. „Bătrâna se purta bine cu mine, dar singurătatea oricum se simte și dorul de casă îl ai permament“, spune Liliana. „Pentru mine, acasă e România, deși acolo nu am o casă.“

Când a rămas însărcinată, a renunțat la serviciu și s-a întors la familia ei, în Castellón. L-a născut pe Emanuel, apoi, un an mai târziu, a născut-o pe Sara. David, al treilea copil născut în Spania și al patrulea al familiei Glodeanu, a fost „minunea“ care a scos-o pe Liliana dintr-o depresie.

Emanuel, 14 ani, Sara, 13, și David, 4, ne așteaptă cuminți în sufragerie, așezați pe canapea. Când îi vede, Liliana începe să râdă. „Să nu credeți că așa mă așteaptă de obicei – le-am spus că veniți.“ Băiatul cel mare al familiei Glodeanu, care are acum 26 de ani, lucrează în Anglia, iar Vali, soțul Lilianei, în Germania. Liliana locuiește în Castellón de la Plana împreună cu cei trei copii minori, care își văd tatăl o dată la câteva luni, când se întoarce acasă, în Spania.

Acum câțiva ani, în Castellón trăiau 23.000 de români (astăzi, trăiesc 14.059 de români în Castellón, potrivit Institutului Național de Statistică din Spania), dar mulți au rămas fără locuri de muncă în perioada 2010-2013, când criza financiară s-a simțit cel mai puternic aici. Unii s-au întors în România, iar alții și-au căutat de lucru în Anglia, Franța și Germania, la fel ca fiul și soțul Lilianei.

Emanuel și Sara înțeleg românește, dar se exprimă cu dificultate. La fel ca alți copii care s-au născut sau au crescut în Spania, nici ei nu știu să scrie în română. David, mezinul familiei, nu vorbește deloc românește: când Liliana îl întreabă ceva în română, el îi răspunde în spaniolă.

Ne așezăm la masă în sufrageria din apartamentul cu patru camere, pentru care Liliana plătește o chirie de 300 de euro pe lună. Sara stă cu ochii în telefon, iar Emanuel joacă un joc cu împușcături pe calculator. Lui David îi place de Cosmin și îi arată jucăriile lui preferate.

Sara pregătește prânzul pentru David (sus); cei trei copii minori ai familiei Glodeanu (jos)

Cei trei copii ai Lilianei vor fi obligați la 18 ani să aleagă dacă vor să fie cetățeni români sau spanioli, pentru că România și Spania nu au acord privind dubla cetățenie. Când un copil născut în Spania împlinește un an, părinții lui români pot cere pentru el cetățenia spaniolă, dar copilul e cel care decide la 18 ani dacă renunță la cetățenia română pentru cea spaniolă.

„Sper că o să vrea să fie români“, spune Liliana, deși Sara ridică din când în când ochii din telefon și clatină din cap. Emanuel și Sara au fost o singură dată în România acum câțiva ani și fetei nu i-a plăcut deloc: casă la țară, drumuri neasfaltate, veceu în curte, spălat la lighean. David n-a fost niciodată în România.

Enlarge

Copiii cei mari au învățat românește la biserica ortodoxă, unde se organizează în weekend cursuri de limba română. Când au crescut, n-au mai vrut să meargă. Unele școli din Spania au cursuri de limba română, dar școala unde merg Emanuel și Sara nu are, deși la Sara în clasă 10 din cei 27 de elevi sunt români, iar restul marocani și spanioli.

De multe ori, părinții lucrează până târziu și seara, când se întorc acasă, sunt prea obosiți să mai exerseze limba română cu copiii lor. Liliana face curățenie în case și îngrijește bătrâni, iar uneori pleacă dimineața la opt și se întoarce seara la nouă, ruptă de oboseală, fără să fi apucat să mănânce nimic. Stă toată ziua cu teamă, pentru că în Spania n-ai voie să-ți lași copiii minori nesupravegheați – riști să-i pierzi și să fii închis.

„Eu am riscat, că a trebuit să-i las foarte mult singuri“, spune Liliana. „Nu m-am mutat de aici că am vecini buni și nu mă denunță. În Spania, dacă-ți lași copiii singuri, ți-i ia statul.“

Enlarge

Sara și Emanuel termină orele la 14.00, iar David rămâne la comedor până la 17.00, când unul dintre ei merge după el. Teoretic, profesorii nu ar trebui să-l încredințeze fraților, dar cunosc situația și sunt mai indulgenți.

Liliana și soțul ei, Vali, care e în Germania, îi verifică pe copii prin telefon. Îi întreabă dacă sunt acasă și-și fac lecțiile, dacă au mâncat, dacă și-au spălat vasele. La prânz, Sara face paste, orez sau cartofi prăjiți cu ochiuri, iar după ce-l ia pe David, îi dă și lui de mâncare. Nu spală întotdeauna vasele după ei, iar Liliana se enervează când se întoarce obosită de la muncă.

Enlarge

„Ce am făcut eu aseară că am găsit vasele nespălate? Le-am spart. Le-am promis de nu știu câte mii de ori că dacă mai găsesc o dată ghiveta cu vase, le sparg. Și aseară au avut ghinionul.“

De luna viitoare, Liliana o să muncească mai puțin ca să-i poată supraveghea pe copii. E nemulțumită de notele Sarei și ale lui Emanuel și vrea să aibă mai mult timp pentru ei. Vali, soțul ei, a început să câștige bine în Germania și le trimite lunar câte 2.000 de euro, așa că sunt mai relaxați din punct de vedere financiar.

Liliana face curățenie în câteva case din Benicàssim, o localitate de lângă Castellón, și e plătită cu 10 euro pe oră; într-o lună, câștigă în jur de 1.000 de euro. „Câte ore se adună într-o lună, atâția bani faci“, spune Liliana. „Dacă ar mai fi zile să se prelungească săptămâna, încă aș mai avea clienți. Eu sunt mulțumită, iei 10 euro pe oră – unde mai iei banii ăștia?“

De când a venit în Spania, Liliana a fost cuidadora [cuidadora personas mayores – îngrijitoare de persoane în vârstă] și a lucrat în limpieza [curățenie]. Nouă ani a muncit la o singură familie, unde îngrijea un cuplu de bătrâni.

„Acolo m-au șantajat: cum deschideam gura să spun «Plec în vacanță», cum spuneau «Dacă ai plecat, ai rămas fără munc㻓, povestește Liliana. „Nouă ani n-am plecat în vacanță ca să nu pierd locul de muncă. Ei sunt așa: te ridică în slăvi cât au nevoie de tine, dar n-ai să vezi vreodată că te-ajută. Simți așa, ca român – cu cât muncești mai mult, cu atât ar vrea mai mult de la tine.“

După ce bătrânul s-a îmbolnăvit de Alzheimer, Lilianei i-a fost cel mai greu. „Ce chin am avut cu el – m-a și bătut, dar el nu era sănătos, săracul. L-am scăpat pe hol, afară, nebun, dezbrăcat, și am vrut să-l aduc înapoi în casă și, când s-a întors, mi-a tras una de am rămas mută.“

La scurt timp, bărbatul a murit și Liliana a cerut o săptămână de vacanță ca să meargă în Cantabria, în nordul Spaniei, împreună cu Vali și copiii. „Am vorbit cu nora bătrânei și i-am zis: «Vreau să-mi iau o săptămână să mă pot degaja și eu, pentru că simt nevoia». A zis «Da» și i-am dus o româncă să-mi țină locul și, în ziua când trebuia să plec, m-a sunat nora și mi-a zis că rămâne cu noua româncă. Și eu, când am auzit, am intrat în depresie.“

Liliana s-a închis în cameră, n-a mai vrut să-și vadă copiii, să mănânce sau să se dea jos din pat. Luni în șir nu s-a putut opri din plâns. Soțul ei a dus-o la medic și Liliana a fost diagnosticată cu depresie. A început să ia tratament, dar nu a ajutat-o. S-a oprit din plâns un an mai târziu, când a rămas însărcinată cu David.

Enlarge

„Norocul vieții mele a fost ăsta mic“, spune Liliana. „Când am rămas însărcinată cu el, am lăsat medicamentele și am zis: «Ce-o vrea Dumnezeu». Toată lumea mă judeca că la anii ăștia, 43 de ani, am mai făcut un copil. L-am făcut, e al meu, eu îl cresc, e minunea mea. Așa am ieșit eu din depresie.“

La fel ca multe alte românce, Liliana a lucrat la negru în Spania și nu va avea pensie la bătrânețe. „Ei nu-ți dă posibilitatea să lucrezi legal ca să nu plătească mai mult“, spune ea. În aceeași situație e și soțul ei, care nu are mai mult de cinci ani de muncă pe hârtie.

Liliana se întoarce de la muncă (sus); detalii din casa familiei Glodeanu (jos)

Visul Lilianei e să se întoarcă în România și să-și cumpere o casă la munte. „Eu provin de la țară, eu aici sunt ca la pușcărie – niciodată nu mi-a plăcut orașul. Vreau să ies dimineața în curte să văd o grădină cu flori, o pasăre. În România aveam 100 de iepuri, eu îi creșteam, aveam cal, vacă, păsări. În fiecare moment mi-e dor de țară.“

Liliana speră că vor reuși să strângă bani de acum încolo, de când Vali a început să câștige mai bine în Germania. Însă copiii nu vor să se întoarcă în România, o țară despre care nu știu aproape nimic, decât că are străzi neasfaltate și veceuri în fundul curților și că i-a obligat pe părinții lor să-și caute de muncă în altă parte.

„Mi-am făcut un seguro de vida că am zis că dacă am muncit și am trăit aici, măcar moartă să mă ducă în România, să nu să mă ardă ăștia aici.“ Liliana a scris pe asigurarea de viață că vrea să fie înmormântată în comuna Alexandru Ioan Cuza din județul Iași.

Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu