Haosul, încrâncenarea și dezbinarea din ultimele luni mi-au reconfirmat faptul că nu ne cunoaștem unii altora poveștile și că doar ele ne-ar mai putea reconcilia.
Văd, miros și aud altfel orașele de când am revenit în România, după 21 de luni în care am călătorit prin Danemarca, Suedia, Norvegia, Olanda, Belgia, Franța și Italia ca să documentăm comunitățile de români din diaspora.
Distanța îți modifică filtrul și când te întorci în Alba Iulia observi praful de pe străzi, pe care mai demult îl curățai de pe ghete fără să te gândești la asta, te sufocă gazul de eșapament de pe Bd. Republicii când mergi la Selgros, iar în zilele însorite te asurzesc bubuiturile și turațiile motoarelor care se întrec pe Tudor Vladimirescu.
Frigul și cenușiul orașelor românești pot deveni apăsătoare la final de iarnă, mai ales atunci când cauți în jurul tău privirile luminoase și zâmbetele pe care bunăstarea din țările privilegiate ale Europei le imprimă pe fețele cetățenilor.
În autogara din Alba Iulia am așteptat-o pe mama lui Cosmin să sosească din Baia Mare. M-am oprit în fața barului și nările mi s-au umplut de mirosul de țigări, bere și covrigi calzi. Am inspirat aerul familiar și am văzut pe chipurile călătorilor din stație poveștile despre România documentate de noi în ultimii 11 ani.
Am avut un sentiment liniștitor că sunt acasă, că îi cunosc pe oamenii aceștia, că le știu poveștile, că înțeleg istoria și contextul. Că împărțim același trecut, aceleași traume naționale, aceleași reflexe lăsate de moștenirea comunistă, de sărăcia și violența din societate. Că pot folosi aceleași referințe lingvistice, istorice și culturale și că doamna de la bilete care ți se adresează cu „Mamă” e ca o îmbrățișare pufoasă de care te rușinezi, dar care te încălzește.
Enlarge
Am mai avut acest sentiment în Piața Mare din Craiova, unde am mers cu mama la cumpărături. E unul din locurile mele preferate din oraș, plin de zumzet și culoare, unde diferențele dintre oameni se estompează și tarabele sunt biblioteci cu povești de viață, dacă ai deschiderea și timpul să le asculți. Bătrâna care vinde pătrunjel, mărar și ridichi, al cărei fiu s-a sinucis și a cărei durere anii n-au reușit s-o șteargă, fermiera căreia nu-i mai ies merele ionatane suficient de roșii, florăreasa care cultivă primule în curtea casei sale de la Ișalnița, vânzătoarele arțăgoase cu clienții prea mofturoși, care caută produse perfecte în grămezile de fructe și legume.
Dacă intri de pe Nicolae Bălcescu, treci întâi pe lângă pescărie și pisicii grași care așteaptă la intrare, apoi pe lângă barul cu muzică populară, faci dreapta pe la chioșcurile cu mături, ligheane și găleți și ajungi la halele cu legume și fructe, unde vânzătorii o să te îmbie: „Doamna, cu ce te servim?”. În spatele halelor se întind alte tarabe în aer liber, unde găsești toate nimicurile la care te-ai putea gândi, de la baterii și hârtie igienică până la șosete și rujuri, iar pe trotuar găleți cu flori și vânzătoare care îți promit un preț bun, bătrâne care stau pe scăunele și vând ouă, lapte și verdețuri, totul învelit în fumul gros de la taraba cu mici.
M-a surprins tandrețea cu care am îmbrățișat chipurile și scenele din piață și inițial m-am temut că le exotizez, dar aveam un sentiment puternic de apartenență pe care nu reușeam să mi-l explic. Aici sunt părți din mine și din copilăria mea, lumi pe care le cunosc, de ale căror istorii îmi pasă și despre care vreau să scriu, pentru că haosul, încrâncenarea și dezbinarea din ultimele luni mi-au reconfirmat faptul că nu ne cunoaștem unii altora poveștile și că doar ele ne-ar mai putea transforma într-o comunitate.
M-am gândit în ultimul timp la noțiunile de identitate și de acasă și am încercat să înțeleg ce trezesc în mine aceste spații și scene est-europene și în ce măsură mă definesc. Cred că unul din motivele pentru care societatea românească este acum atât de dezbinată e legat și de felul în care ne raportăm la identitatea noastră – etnică, națională, culturală, socială, lingvistică, politică.
Radicalizarea din societatea românească a creat un alt tip de radicalizare prin opunere. Am remarcat-o în comentariile de pe social media, în special în ultimele luni din 2024, când apropierea alegerilor a amplificat tensiunea și anxietatea.
În decembrie am documentat pregătirile și sărbătoarea Crăciunului la Forlì, în regiunea Emilia-Romagna din nordul Italiei, unde trăiește una din cele mai vechi comunități de români din diaspora. Am urmărit acolo un grup de tineri de 20 de ani, născuți sau crescuți în Italia, a căror identitate este formată în primul rând de școala și societatea italiană, dar care își doresc să păstreze și elemente din identitatea lor românească. Așa că de Crăciun merg să colinde în română, deși între ei vorbesc în italiană, aceasta fiind în realitate limba lor nativă.
Enlarge
Tinerii au purtat la colindat haine cu motive populare românești, iar o parte din comentariile de pe social media i-au criticat pentru asta când am publicat reportajul. Li s-a reproșat că au votat extremiști, deși mulți dintre ei n-au votat deloc, pentru că nu sunt la curent cu situația politică din România; că poartă ii și costume populare; că sunt naționaliști și spălați pe creier – un șir de prejudecăți alimentate de necunoașterea poveștilor celorlalți.
Costumele pe care le poartă sunt un mod de a arăta că nu le e rușine de istoriile lor de familie și de locul din care vin, chiar dacă mulți au fost marginalizați la școală pentru că erau români. E o formă de împăcare cu identitatea lor românească.
„Mi-era rușine să-mi zic numele, că nimeni nu știa să-l pronunțe”, povestește Daria Nechifor, 21 de ani, care a venit în Italia cu părinții când avea patru. „Ești străină, ești româncă, era ideea asta că vii să furi. Te întrebau de unde ești, ce fac părinții tăi, ce lucrează. Și când eram mai micuță, mi-era rușine să zic că mama face curățenie. Acum trei, patru ani am realizat că nu e o rușine să fii român.”
Acești tineri au crescut între două culturi și se confruntă cu o criză identitară, iar obiectele care fac trimitere la România au altă semnificație pentru ei decât pentru autorii comentariilor critice din social media. Majoritatea au primit iile, cingătorile și cojoacele de la bunicii lor și reprezintă o legătură emoțională cu rădăcinile românești, nu o declarație politică. De ce i-am blama pentru că simt nevoia să-și exprime identitatea etnică?
Mai ales când ei trăiesc în Italia, într-o țară în care identitatea națională este vizibilă și afirmată în viața cotidiană, de la steaguri naționale și regionale expuse peste tot, până la mâncare, cultură, muzică, sport, religie și diferențe regionale, o competiție constantă între nord și sud, în care fiecare își revendică superioritatea.
Enlarge
E discutabil cât e de sănătoasă manifestarea mândriei naționale și din ce punct devine periculoasă, mai ales în contextul în care toate țările europene sunt acum amenințate de extremism. Dar această problemă este la fel de relevantă în societatea italiană sau spaniolă, cum este în cea românească.
E un dublu standard pe care cei care îi critică îl aplică în această situație: tinerii din Forlì care merg la colindat în costume populare sunt „extremiști” și „spălați pe creier”, în timp ce orice fel de manifestare națională, etnică sau regională care nu e românească e acceptată, admirată, vizitată, fotografiată sau achiziționată – festivalurile bavareze, costumele populare germane de la Oktoberfest, reenactment-urile vikinge din Scandinavia, artificiile și paradele de Ziua Independenței, Banchetele Pompierilor de Ziua Franței, marșurile ceremoniale ale cimpoierilor scoțieni, spectacolele de flamenco în Spania și concertele de Fado în Portugalia, suvenirele cu Turnul Eiffel sau Big Ben etc.
Acest dublu standard are la bază un sentiment de rușine și inferioritate care îi determină pe unii români din diaspora – dar și din țară – să se distanțeze și să îi critice pe alți români din diaspora, dacă aceștia nu sunt suficient de „școliți”, de prezentabili, de integrați – subiect despre care am mai scris aici.
Situația a fost înrăutățită de partidele extremiste care și-au însușit drapelul și costumele populare românești și de Șoșoacă făcând scandal în ie în Parlamentul European. Valoarea simbolică a iei s-a schimbat față de acum câțiva ani, când „lumea bună” din bulă își punea poze pe Facebook de Ziua Iei.
Enlarge
Conversațiile pe care nu le-am purtat și istoriile personale pe care nu le cunoaștem au lăsat goluri pe care le-am umplut cu rușine. Nu am vorbit suficient – la școală, în familie, în presă, pe scena culturală – despre traumele lăsate de istoria noastră turbulentă, despre cei 500 de ani în care romii au fost ținuți în sclavie, despre perioada legionară, despre moștenirea comunistă, despre sărăcia, migrația economică și violența din societatea românească. Ne-a fost mereu frică să ne privim în oglindă și să acceptăm cine suntem.
Dacă ne-am fi recunoscut greșelile și vina, poate am fi învățat să cerem iertare și să iertăm și am fi aflat cine sunt eroii noștri. Poate că n-am mai fi promovat imagini nerealiste ale României – fie cea a țării bucolice, rurale, cu tineri rumeni în obraji, fie cea a elitelor, a IT-știlor cool și conectați, cu internet de mare viteză.
Enlarge
Mulți români se rușinează de propria moștenire românească, considerând că aceasta îi împiedică să fie percepuți ca „cetățeni europeni” respectabili și respectați, demni să participe la conversație.
Rușinea de a fi român provine și dintr-o lipsă de asumare a identității, de acceptare a trecutului și de înțelegere a prezentului. În ianuarie 2019, când am început proiectul despre românii din diaspora, eram în Barcelona, la o petrecere cu români care lucrau majoritatea la corporații. Subiectul preferat a fost dezastrul politic, economic și social din România, care a acaparat întreaga seară, până când partenerul francez al unei românce a zis că n-a mai cunoscut niciodată o națiune care să-și vorbească propria țară de rău cu atâta pasiune cum o fac românii.
Criza identitară prin care trecem ca națiune ne afectează pe toți: și pe cei mândri că sunt români, și pe cei cărora le e rușine că sunt români. Suntem la fel de frustrați, furioși, confuzi și dezbinați. Nu este însă prea târziu să începem să ne ascultăm unii pe alții.
Cel mai mare câștig al nostru de când documentăm diaspora a fost că am descoperit cine sunt eroii noștri: badantele care au evadat din relații violente și și-au sprijinit copiii să meargă la facultate, medicii care au fost în prima linie când a izbucnit pandemia în Italia, tații care muncesc pe șantierele din Belgia, romii care au primit în străinătate respectul și oportunitățile pe care le meritau, muncitorii sezonieri care cultivă mâncarea Europei și șoferii de tir care o transportă.
Enlarge
În 2019, atunci când am început să lucrăm la acest proiect, românii din diaspora erau văzuți ca niște eroi cu plăcuțele lor suedeze, cu șoferii de tir cu mesaje anti-PSD în parbriz, cu drapelele românești fluturate în fața ambasadelor în semn de susținere pentru protestarii din Piața Victoriei, așteptând ore în șir la coadă ca să voteze la alegerile europarlamentare din mai 2019. Astăzi discursul s-a schimbat, societatea românească e mai fracturată ca oricând, iar pe Facebook citesc comentarii în care românilor din diaspora li se spune că n-ar trebui să aibă drept de vot. Au trecut doar cinci ani.
Îngrijorarea noastră a crescut anul trecut, în timp ce am documentat alegerile prezidențiale și parlamentare în Franța și Italia, pentru că am văzut sub ochii noștri cum românii se polarizează și se împart în tabere, de parcă s-ar pregăti să se lupte unii cu alții.
În Forlì, unde am documentat închiderea secției și anularea alegerilor prezidențiale, am vorbit cu Maricica, care lucrează de 17 ani ca badantă în Italia și vrea să se întoarcă în România, la Sascut, în județul Bacău, unde și-a cumpărat un apartament.
Și-a exprimat imediat simpatia pentru Călin Georgescu, pe care a rostit-o ca pe o sfidare la adresa celor care au jignit-o pe grupul de Facebook Românii din Forlì: „De fiecare dată când postează ceva, din proști și din needucați nu ne scot”. Maricica era plină de furie, în timp ce Ana Leahu, cetățean român și moldovean, de asemenea badantă în Italia, era plină de teamă: „Nu dați țara în mâinile rusului, că eu știu cât am suferit noi.”
Maricica este o victimă a sărăciei și a politicienilor corupți care au abandonat comunități întregi din satele și orașele mici ale României, dar și a avalanșei de conținut plătit care a încălcat standardele Uniunii Europene. Iar soluția nu este s-o judecăm pe Maricica.
Enlarge
Ura nu ne ajută să depășim impasul în care ne aflăm ca societate, ci doar hrănește frustrările, ranchiuna și polarizarea. Ceea ce ne lipsește este înțelegerea istoriilor noastre personale. Cred că acesta a fost eșecul politicienilor USR-PLUS-REPER: n-au înțeles cine e Maricica, cum a trăit, ce a împins-o să plece, care sunt suferințele ei, ce așteptări are de la România și ce își dorește pentru viitor. N-au știut să vorbească cu Maricica și să înțeleagă ce ar putea face pentru ea.
Cu aceste gânduri în minte, ne pregătim să plecăm în Austria la sfârșitul lui aprilie, unde vom documenta perioada electorală și alegerile prezidențiale în diaspora. Una din româncele din Italia cu care ținem legătura, Anca Mihăescu, ne-a scris că „acum are loc o transformare a societății în haite”, o observație care ne-a neliniștit. Tocmai de aceea ni se pare mai important ca niciodată să ascultăm și să spunem poveștile oamenilor obișnuiți.
Avem între 5 și 7 milioane de români care trăiesc în străinătate, cea mai mare diaspora din UE raportat la totalul populației, și cu toate astea nu avem centre culturale pentru ei. Consulatele nu au timp și resurse să se ocupe de nevoile sociale și culturale ale românilor, să organizeze evenimente sau întâlniri cu comunitatea. În lipsa lor, bisericile au preluat această sarcină, ceea ce nu e întotdeauna bine.
În acest context, n-ar trebuie să ne mire că El Rumañol, stabilit în Spania de la opt ani, cântă hip-hop în română cu accent valencian, iar versurile lui conțin referințe la daci, la vitejia lui Ștefan cel Mare și a lui Mihai Viteazul – a văzut în reels secvențe din filmele lui Sergiu Nicolaescu, singurele repere culturale românești care au ajuns la el.
La biserica ortodoxă din Forlì am cunoscut-o pe Alessandra Beldean, 20 de ani, care s-a născut în Italia și studiază Arhitectură la Universitatea din Bologna. Deși are cetățenia italiană, Alessandra simte nevoia să păstreze legătura cu identitatea ei românească, să afle mai multe despre muzica, literatura sau cinematografia românească. „Tot ce știu despre România învăț aici [la biserică]”, ne-a spus ea.
Când am mers la colindat împreună cu tinerii din Forlì, Cosmin a pus în mașină muzica Adei Milea, iar ei s-au bucurat ca de o mare descoperire – ne-au trimis mai târziu un mesaj să ne spună că ascultă Apolodor pe repeat, chiar dacă nu înțeleg prea bine versurile.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
