„Atâta am muncit, că n-am mai știut care e noapte și care dimineață”

Mili întinde bine lenjeria de pat, ridică salteaua și bagă cearșaful dedesubt. Lasă o singură latură liberă, ca un buzunar în care, dacă intri, nu te mai poți mișca. De obicei, clienții scot plicul și pătura de sub saltea și dimineața le găsește aruncate pe jos. Dar patronii vilelor și reședințelor de lux din Vale do Lobo, cel mai mare complex turistic cu plaje și terenuri de golf din Portugalia, vor ca paturile să fie făcute în felul acesta, așa că Mili ridică 20 de saltele într-o zi, până când durerile de spate devin insuportabile.

Enlarge

Acasă o așteaptă un scaun de masaj pe care-l folosește după zilele grele de muncă, adică toate zilele săptămânii în timpul verii, pentru că atunci când lucrezi la curățenie n-ai nicio duminică liberă. În primii ani, Mili tușea și nu putea să respire după ce folosea produse de curățat, iar de trei ani le-a înlocuit cu unele bio, chiar dacă trebuie să frece mai mult. Se udă mereu pe picioare când curăță terasele vilelor cu o substanță care le dă luciu și are călcâiele crăpate.

Când a venit în Portugalia acum 18 ani, picioarele lui Mili erau tinere și frumoase. Astăzi sunt străbătute de vene umflate, albăstrui, pentru că a făcut tromboflebită din cauza orelor de stat în picioare – câte 14-15 ore zilnic de spălat pe jos, de frecat băi, de lustruit terase, de făcut paturi, de alergat de la o casă la alta. „Atâta am muncit, că n-am mai știut care e noapte și care dimineață, care e vineri, care e sâmbătă și care duminică”, spune ea.

Mili – Maria Buciuta – avea 30 de ani în 2002, când a venit în Portugalia. Locuia în Sânnicolau Mare, județul Timiș, în apartamentul gol al fratelui ei, și lucra la o fabrică de cablaje din oraș. În perioada aceea, rude, vecini și prieteni de-ai lui Mili plecau în Portugalia să muncească în construcții, la curățenie sau în restaurante, iar printre aceștia se afla și sora ei mai mică, barmaniță într-un restaurant din Almancil.

Enlarge

„E gândul ăla că poate câștigi mai mult, poate ai o viață mai bună”, spune Mili. „Te duci cu risc, pentru că nu știi dacă dai de bine sau dai de rău.”

Pe 27 ianuarie, Mili a coborât în Almancil, unde o aduseseră cu mașina niște prieteni din Sânnicolau. Era o zi însorită, cum sunt mai toate în Portugalia, și s-a simțit de parcă acolo era casa ei. A locuit într-un apartament închiriat împreună cu sora și cumnatul ei, pentru care plăteau 250 de euro pe lună, și a început să lucreze fără acte într-un restaurant din Praia de Faro.

Primul ei salariu a fost 550 de euro, de trei ori mai mare decât cel pe care-l lua la fabrica din România. În afară de salariu, câștiga 160 de euro pe lună din ciubucuri. A lucrat șapte ani la restaurant – în ultimii cinci în tura de noapte ca să poată merge ziua la curățenie.

În 2009, și-a deschis o firmă (un fel de PFA) împreună cu sora ei și a început să facă curățenie în vile și reședințe de lux din regiunea Algarve. Lucrează mult în sezon, când pleacă de acasă dimineața la șase și se întoarce seara târziu. Din mai până în septembrie, lucrează și câte 14-15 ore pe zi și câștigă între 1.800 și 2.200 de euro pe lună. Iarna, când Algarve se golește de turiști, se ocupă doar de mentenanța vilelor, pe care trebuie să le verifice de două ori pe săptămână, și câștigă în jur de 800-900 de euro pe lună.

În 2020, i-a mers prost din cauza pandemiei. În aprilie, când a fost Paștele și lumea întreagă era în lockdown, veniturile ei s-au înjumătățit. A început să lucreze abia în iulie, când s-a deschis granița cu Spania și au venit turiștii, dar tot resimte o scădere de 20%, față de cât câștiga înainte.

Pandemia a fost însă un pretext bun să se gândească la volumul enorm de muncă din timpul sezonului, la sănătatea și la bunăstarea ei. „Scăderea” înseamnă, de fapt, că Mili nu mai lucrează sâmbetele și duminicile, așa cum făcea până acum; înseamnă venituri mai mici, dar mai mult timp pentru ea.

Mili și soțul ei, Mihai Buciuta, pe care l-a cunoscut în Portugalia în 2006, merg rar la plajă, deși locuiesc lângă ocean, în orașul Almancil din regiunea Algarve. E duminică, 9 august, ora 8.00 dimineața, când urcăm în mașina lui Mili și a lui Mihai și pornim spre plaja din Quarteira, preferata lor, pentru că e protejată de diguri, iar valurile nu sunt atât de mari.

Enlarge

Am vrut să facem un interviu cu ei pe îndelete, pentru că atunci când am însoțit-o pe Mili la muncă nu a avut timp de vorbă. Mili ne-a invitat la prânz la ei acasă, dar noi știam că Mihai e supărat că n-a fost niciodată la plajă anul acesta și le-am propus să facem o baie înainte. A fost singura dată în vara asta când au mers la plajă.

La sfârșitul lui august-începutul lui septembrie, după ce Marea Britanie a scos Portugalia de pe lista țărilor de risc, turiștii englezi au început să vină în Algarve să joace golf, iar Mili lucrează din nou șapte zile pe săptămână, de dimineața devreme până seara târziu.

„Bineînțeles că mă preocupă sănătatea mea, dar în același timp avem nevoie de bani”, mi-a scris Mili, cu care am păstrat legătura pe Facebook [am pus diacritice și am corectat punctuația pentru claritate]. „Fără bani cum am putea să ne plătim chirie, mașină, mâncare etc. Și eu am avut zile în care am fost pe butuci, dar am trecut și peste astea.”

Mili are recomandări bune, iar clienții au încredere în ea. Nu s-a simțit niciodată discriminată de portughezi; doar străinii din Algarve sunt uneori suspicioși. Un olandez a cumpărat o reședință de lux în valoare de cinci milioane de euro unde lucra Mili și, inițial, n-a vrut s-o păstreze la curățenie, deși până la urmă s-au înțeles bine. Mai târziu, bărbatul i-a povestit că, atunci când trăia în Olanda, familia de români care avea grijă de grădina lui i-a spart casa și i-a furat obiecte de valoare. „Eu i-am zis că înțeleg”, spune Mili. „Dar nu toți suntem la fel. Acuma nu poți să spui că eu îs ca ăla sau că ăla e ca mine.”

Când ne vorbește despre clienții ei, ne uluiește discrepanța dintre cele două lumi: străinii care au case de vacanță în Portugalia, femeile care o plătesc pe Mili să le taie etichetele de la haine când se întorc de la cumpărături, mașinile de lux, tinerii care nu știu să-și facă patul singuri sau să pornească mașina de spălat, viața ruptă parcă din filme cu bogătași și lumea din Sânnicolau Mare pe care Mili a lăsat-o în urmă. „Unii au bani de se spală pe picioare cu ei și alții-s vai de capul lor”, spune ea.

Într-o zi, o clientă i-a dat câteva cutii cu haine noi sau aproape noi pe care nu le mai purta. Unele aveau etichete cu brandurile din Italia sau Franța și cu prețuri de sute de euro. Cele mai multe nu-i veneau lui Mili, așa că le-a trimis în România, la rude. Soacra ei și-a ales o pelerină de ploaie pe care a purtat-o la vaci. Nu i-a venit să creadă când Mili a certat-o și i-a spus că pelerina a costat 1.500 de euro și că e cumpărată din Milano. Bătrâna i-a răspuns mirată că ea n-ar fi dat mai mult de 50 de lei pe ea.

Mili și Mihai locuiesc la marginea orașului Almancil, într-un cartier liniștit, plin de pisici, unde erau mai demult terenuri agricole. Proprietarul stă la parter, iar ei la etaj, într-un apartament mic de trei camere, pentru care plătesc 300 de euro chirie și pe care îl împart cu cele trei pisici: Buffy, Daisy și Mia.

Nu pot avea copii și, acum cinci ani, au fost la Satu Mare și au încercat să adopte un copil. I-a descurajat birocrația, pentru că în cazul lor e vorba de adopție internațională, iar procedura e mai complicată. Acum se gândesc să adopte un copil din Portugalia, deși și-ar fi dorit să fie român.

Mihai are 43 de ani și a făcut o școală profesională în Gherla, județul Cluj, apoi a lucrat un an și jumătate la o fabrică de încălțăminte. În 1998, a muncit câteva luni în construcții în Belgrad, până când au început împușcăturile și a fugit înapoi în țară. În 2000, a plecat în Spania, în zona Madrid, dar n-a găsit de lucru și a venit în Portugalia, unde se ocupă în prezent de conexiunile de internet la o firmă de telecomunicații.

Bem vin alb cu multă gheață și comparăm viața din Portugalia cu cea din România. În primii ani, Mili și Mihai s-au gândit că o să se întoarcă în țară și și-au construit o casă în satul Decebal, județul Satu Mare, de unde e Mihai – au investit în ea 60.000 de euro. Însă de fiecare dată când merg în vacanță în România, li se face dor de Portugalia, așa că au aplicat pentru cetățenia portugheză și urmează să dea un examen de limbă și cultură. Se gândesc să-și facă credit și să-și cumpere o casă în Almancil sau în Quarteira, dar să o păstreze pe cea din țară, pentru că „nu se știe niciodată”.

„Portugalia are un trai mai liniștit”, spune Mili. „Acasă mi se par oamenii foarte încruntați. Așa am fost educați de mici. Eu nu-mi aduc aminte ca la mine în familie să fi fost prea multe zâmbete. Nu a fost o atmosferă rea, n-am suferit de foame sau de bătaie. Dar mă uit aici la alte familii de portughezi și de olandezi cum își iau copiii în brațe și îi strâng. La noi, nu. Mama zicea: «Du-te și adă o găleată cu apă». «Acum nu, că mă joc.» Pac, una cu șlapul.”

Când merg în vacanță în România, Mili trimite cu microbuzul 60 de kilograme de cadouri pentru 60 de prieteni și rude – produse cosmetice, haine, ulei de măsline, sardine și sosuri Piri Piri. Nu le pot căra cu avionul, dar le recuperează de la o prietenă și le împart când îi vizitează pe toți. Prietenii din România le trimit în Portugalia pachete cu zacuscă, parizer, șuncă, brânză, eugenii, ciocolată cu rom și batoane de ciocolată.

„Eu când plec de aicea [din Portugalia], inima mea e împărțită în două”, spune Mili. „Eu m-aș duce acasă să-i văd pe toți. Dar când ajung acasă, e bine și aicea.” Acasă nu-i place birocrația, mai ales după ce o funcționară i-a vorbit cu „băi” și alta a certat-o că i-a expirat permisul de conducere: „Astăzi vii cu el? Nu vezi că ți-e expirat de nu știu când?”.

Mili spune că în România n-ar fi lucrat niciodată la curățenie, pentru că s-ar fi simțit înjosită. „În România, meseria asta de femeie de serviciu am văzut-o ca pe ultima…”, spune Mili. „Aici [în Portugalia] am văzut-o ca pe o oportunitate. Eu prefer să mă duc cu 10 euro [pe oră] pentru un olandez sau un portughez, decât să mă duc cu 20 pentru un român. Pentru că românul îți spune: «Uite, vreau să-mi cureți asta și vezi să te miști mai repede că vreau să-mi faci și asta».”

Proprietarii reședințelor de lux îi vorbesc politicos, o întreabă ce mai face și o invită să bea o cafea, iar Mili se simte respectată. Are dulapurile pline de genți și de rochii elegante pe care le-a primit cadou de la clienții ei, iar de ziua ei primește felicitări și mesaje.

„Eu am un patron pe care îl cheamă Vladimir și e din Rusia”, povestește Mili. „E un om cu foarte, foarte mulți bani. Eu n-am pretenția ca el să vorbească cu mine ca cu o prințesă – pe mine nu mă cunoaște nimeni, în schimb pe el îl cunoaște cine știe câtă lume. Dar îmi dă respectul: «Bună ziua, sunteți OK?». Nu-mi vorbește peste umăr. Nevastă-sa mi-a cumpărat un portofel de ziua mea. Ea întotdeauna când mergem la curățenie ne pune la masă cu ea să bem cafea, ca și când e de-a noastră.”

***

E septembrie și în Portugalia au început să vină turiștii englezi care joacă golf în regiunea Algarve. Mili lucrează din nou mult, deși uneori are crize de fiere. Sunt zile în care nu apucă să mănânce decât un sandviș la volan, în timp ce conduce de la o reședință la alta. Uneori nu are vreme nici să meargă la toaletă. „E așa cum își așterne fiecare”, spune Mili. „Eu sunt mulțumită. Nu suntem bogați, da’ mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ce avem.”

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu