„Autoritățile sunt incapabile să-și facă planuri pe termen lung.“

Adi are cinci ani și face de doi ani terapie cu Ioana Miron, psiholog la Fundația Inocenți; băiatul are sindrom Down și până anul trecut n-a vorbit deloc. Mama lui l-a dus la terapie de când era mic și asta a contat mult în evoluția lui – la câteva luni, Adi făcea kinetoterapie, iar la doi ani, logopedie.

Fundația Inocenți din Bistrița are de 11 ani un program de intervenție timpurie pentru copiii cu dizabilități și cei doi psihologi, Ioana Miron și Romana Iepureanu, kinetoterapeul Oana Vinceller și educatorul Ildiko Coroi fac terapie de recuperare cu copiii între zero și șapte ani.

În ultimul an, Adi a învățat să vorbească și să meargă la toaletă, iar acum Ioana îl învață să numere, să apuce obiecte, să cunoască denumirea animalelor, să pronunțe cuvintele corect, să potrivească piesele pe un carton cu mașini. Astăzi, Adi a rostit pentru prima dată cifra „șase“.

Intervenția timpurie e foarte importantă pentru copiii cu dizabilități, spune Ioana. Terapia le stimulează gândirea, limbajul și motricitatea, le dezvoltă abilitățile și îi ajută să se descurce în viața de zi cu zi. „Cu cât se intervine mai devreme, cu atât se poate remedia o problemă mai repede. Când copilul crește fără să fie stimulat, pot apărea alte întârzieri sau se pot accentua cele care există deja.“

Ioana îi numește pe părinții copiilor coterapeuți: copiii vin la Fundația Inocenți doar de două, trei ori pe săptămână, așa că părinții trebuie să continue acasă recuperarea. Ioana îi invită să participe la terapie, îi învață ce trebuie să facă și le împrumută materiale când au nevoie.

Bunica lui Adi și-a dat demisia de la firma de tâmplărie unde lucra ca să se poată ocupa de nepotul ei. Mama lui Adi, Cristina, 28 de ani, e asistent manager la o companie și lucrează până seara târziu, așa că băiatul stă mai mult cu bunicii. Cristina s-a mutat cu părinții ei după ce a divorțat, cu doi ani în urmă. La fel ca în multe alte familii în care se naște un copil cu dizabilități, mama se implică în recuperarea lui, tatăl e copleșit de situație, iar relația lor se deteriorează.

Pe Cristina o găsim acasă numai sâmbăta, pentru că în restul săptămânii muncește. Ne așteaptă în apartamentul de două camere în care locuiesc ea, Adi și bunicii, într-o încăpere plină cu jucării. Bunica ne servește cu cozonac făcut în casă, iar bunicul ne toarnă în pahare apă minerală rece. E o familie caldă și deschisă și mă surprinde sinceritatea acestor oameni care vorbesc deschis despre necazurile și bucuriile lor.

„Înainte aveam o temere așa, eram tare necăjită de boala asta, dar acum nu, acum îs chiar mândră dacă scoate un cuvânt nou“, spune bunica. „A fost greu până m-am obișnuit cu ideea de a pierde copilul pe care îl speram și a mă obișnui cu ideea că am copilul pe care-l am“, spune Cristina. „A fost greu să depășesc depresia, dar am mers la psiholog pentru că mi-am dat seama că trebuie să vorbesc cu cineva.“

După ce a trecut peste șocul pe care l-a avut după naștere, Cristina și-a investit toată energia în recuperarea lui Adi. A citit despre sindromul Down, l-a dus pe Adi la terapie și a început să lucreze cu el acasă. I-a luat trei ani până când s-a hotărât să-i facă fiului ei un certificat de handicap, pentru că îi era greu să se obișnuiască cu acest cuvânt.

Acasă la Adi

Cristina s-a obișnuit de atunci și cu alte lucruri: cu privirile insistente ale oamenilor, cu copiii care-l strigă pe Adi „chinezu“, cu șoferii de maxi-taxi care țipă la bunică să nu-l lase pe Adi lângă ei. S-a înfuriat însă când a vrut să-l înscrie la grădiniță și a primit mai multe refuzuri. „«Nu mai avem locuri» când eu știam că sunt, că de-aia am fost trimiși acolo. Am vrut să-l duc și la privat, am depus toate actele și, după două săptămâni, «Nu mai avem locuri».“

Educatoarele nu știu ce înseamnă sindrom Down și se tem că Adi le va face rău celorlalți copii. Cristina și-ar fi dorit ca, înainte să-l refuze, să accepte măcar să-l cunoască și să-l vadă cât e de blând și de iubitor. Acum, Adi merge la o grădiniță care l-a acceptat într-un sfârșit, dar Cristina se teme de momentul în care va încerca să-l înscrie la școală. „Mi-aș dori să fie independent, să aibă șansa de a învăța într-o școală normală, să fie acceptat, să muncească și să se întrețină singur.“

Fundația Inocenți s-a înființat în Bistrița în 1998, când ONG-ul care funcționa deja în spitalele din București s-a extins și în Ardeal. La vremea aceea, în Bistrița-Năsăud erau foarte mulți copii abandonați – în jur de 25-30 de copii erau părăsiți lunar într-un județ cu 300.000 de locuitori, estimează Marin Mic, directorul fundației.

Marin Mic și Michael Carroll, fotograful american care a înființat Fundația Inocenți în România, s-au cunoscut în 2000, pe vremea când Marin lucra la Protecția Copilului în Bistrița. Michael a venit prima oară în România la două săptămâni după Revoluție și i-a fotografiat pe copiii cu SIDA de la Spitalul Victor Babeș din București. Imaginile cu copii scheletici, măcinați de răni și de păduchi, care-și așteptau moartea în paturile metalice, au fost publicate în Boston Globe și au cutremurat o lume întreagă. Mai mulți americani care și-au dorit să-i ajute pe copii au luat legătura cu Michael. Fotograful s-a întors în România cu alimente, jucării, haine, medicamente și o echipă de medici.

„Ajutoarele“ nu le-au schimbat însă viața acestor copii, care au rămas tot în spitale și în orfelinate, lipsiți de dragostea și de atenția unui adult. Aveau nevoie de cineva care să petreacă timp cu ei, să-i învețe zilele săptămânii, culorile, formulele de salut, gesturile firești dintr-o familie. Așa că mai mulți voluntari din America au venit în România să se ocupe de copiii abandonați în spitalele bucureștene.

În 2005, Marin și-a dat demisia de la Protecția Copilului și s-a angajat la Fundația Inocenți Bistrița: simțea că nu-și mai găsește locul și că ar face mai multe dacă ar lucra într-un ONG. S-a ocupat întâi de copiii din centrele de plasament bistrițene, pe care i-a ajutat să se integreze în familiile de asistenți maternali. Apoi a căutat o soluție pentru copiii cu dizabilități, pentru care nu exista nici un serviciu, erau diagnosticați greu și începeau recuperarea prea târziu, când aveau deja patru-cinci ani.

Marin a angajat un kinetoterapeut, un reflexoterapeut și doi psihologi tineri, care abia terminaseră facultatea – Ioana și Romana, care lucrează și azi la fundația Inocenți. A fost mai greu să găsească copiii cu dizabilități, care pe vremea aceea erau invizibili, și să-i convingă pe părinți lor să-i scoată din case. Copiii au început un program de recuperare și stimulare, iar Ioana și Romana au învățat din mers ce trebuie făcut. Astăzi, în jur de 90 de copii fac terapie la Fundația Inocenți.

Marin Mic face parte din prima generație de asistenți sociali din România post-comunistă – a început facultatea în 1991, când disciplina interzisă de comuniști a fost reînființată și reabilitată. S-a angajat la Direcția de Protecție a Copilului din Bistrița imediat după ce această instituție a fost creată, la presiunile unei lumi înfiorate de imaginea copiilor din orfelinatele românești.

Enlarge

În primii ani, Marin a mers prin satele din Bistrița și le-a explicat oamenilor că nu le face injecții, așa cum credeau ei, ci îi ajută să aibă o viață mai ușoară. I-a sfătuit pe părinți să nu-și mai dea copiii „la stat“, așa cum îi îndemna doctorul, primarul sau polițistul, că n-o să le fie mai bine acolo decât în familiile lor. A luptat cu mentalitatea „Statul i-a vrut, statul să-i crească“, care încă mai circula în anii ‘90, una dintre consecințele dureroase ale decretului din 1966 care interzicea avorturile.

În 2001, Marin a devenit director la Protecția Copilului și a primit sarcina anevoioasă de a reforma orfelinatele din Bistrița. Atunci a văzut cum arăta o instituție cu 250 de copii abandonați: încăperi enorme, în care plângeau în cor bebeluși rahitici și bolnavi, hrăniți din sticle de Pepsi în loc de biberoane. Dormitoare cu 30 de copii și o singură baie în care două infirmiere îi aliniau pe olițe. Copii cu dizabilități sedați și închiși în camere, spălați cu furtunul, hrăniți ca niște câini dintr-un vas așezat pe podea. Orfelinate cu paturi metalice, construite ca să-i țină departe de ochii lumii pe copiii nedoriți ai României. Copii care n-au ieșit niciodată din curtea orfelinatului, care n-au primit niciodată o îmbrățișare, care n-au mâncat niciodată o înghețată.

Reforma a însemnat reabilitarea centrelor în care s-au amenajat apartamente: copiii au fost învățați să se gospodărească și să trăiască împreună, ca într-o familie. O parte dintre ei s-au reîntors la părinții lor, alții au fost dați în plasament maternal sau au fost înfiați – România tocmai crease sistemul de asistență maternală și proceduri noi de adopție. Sute de copii au ieșit din orfelinatele din Bistrița și angajații au rămas fără locuri de muncă. Au început grevele, iar Marin s-a trezit într-un război cu sindicatele. A durat patru ani până când lucrurile s-au așezat, perioadă în care Marin nu și-a luat nici o zi de concediu.

Marin s-a născut într-o familie modestă din satul Reteag, la granița dintre județele Bistrița și Cluj. A lucrat câțiva ani la Combinatul de Celuloză și Hârtie din Dej, apoi, la 25 de ani, s-a hotărât să facă Facultatea de Teologie și Asistență Socială la Cluj. Anii de studenție au fost grei, pentru că Marin trebuia să se întrețină și a continuat să lucreze cu jumătate de normă la combinat, unde spărgea butoaie de sodă caustică cu barosul. În fiecare zi, făcea naveta: pleca de acasă la cinci dimineața, mergea cu autobuzul până la Dej, iar la prânz se urca în trenul de Cluj și stătea până seara la cursuri.

În prezent, cea mai mare problemă a Fundației Inocenți este sustenabilitatea. Partenerii americani și-au diminuat contribuția după ce România s-a integrat în UE și s-au concentrat pe țări din Asia și Africa care aveau nevoie mai mare de ajutor. Așa că Fundația Inocenți se bazează astăzi pe sponsorii locali și pe diverse granturi pe care uneori le câștigă, alteori nu. „Anul ăsta e mai rău ca oricând“, spune Marin.

Când Marin s-a angajat la Fundația Inocenți, Guvernul Tăriceanu tocmai promisese că statul va externaliza serviciile sociale, adică va finanța ONG-urile care se ocupă de copiii cu dizabilități, de bătrâni, de romi, de oamenii străzii, de toate acele grupuri vulnerabile de care statul nu știe sau nu vrea să se ocupe. Însă Guvernul Tăriceanu a căzut și în locul lui au venit alte promisiuni.

De 10 ani, Marin bate la ușile Primăriei și ale Consiliului Județean Bistrița, le duce materiale, le explică ce face fundația și le cere ajutorul. Până acum, a primit un singur răspuns oficial, în care i s-a spus că nu sunt bani. Primăria își plătește însă serviciile de bază – măturatul, dusul gunoiului, apa, gazul –, iar Marin nu înțelege de ce bătrânii, copiii sau persoanele cu dizabilități nu sunt, de asemenea, priorități.

„Autoritățile sunt incapabile să-și facă planuri pe termen lung“, crede Marin. „Degeaba încerci să-i convingi de importanța intervenției timpurii și să le spui că peste 10-15 ani acești copii vor avea un loc de muncă în loc să stea acasă. Te trimit la plimbare: «Ce-mi pasă mie ce-o să fie peste 15 ani, pe mine mă interesează azi, acum».“

Programul de intervenție timpurie al Fundației Inocenți a fost finanțat prin granturile SEE și norvegiene 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Echipa Teleleu, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, documentează o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda și Liechtenstein.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.