O familie de romi căldărari prinsă între două lumi – cea a tradițiilor și a gândirii patriarhale din satul Corcova și cea a bunăstării din Belgia, unde domină valorile egalitare.
Geo, un rom căldărar cu cinci clase, însurat de părinți la 12 ani, se stabilește în Belgia împreună cu familia, într-o societate care îi oferă toate oportunitățile pe care România i le-a refuzat: un loc de muncă, apă curentă și canalizare, școală pentru copii și respect pentru identitatea lui.
Marina, 36 de ani, și Geo Stănescu, 35, măsoară timpul în funcție de ce au mai făcut la casa lor din Corcova. Când i-am cunoscut noi, în 2014, abia se mutaseră singuri în casa pe care le-a ridicat-o Ilie, tatăl lui Geo. Până atunci, locuiseră la părinți – aveau 12, respectiv 13 ani când familiile lor i-au „căsătorit” și n-ar fi putut să se descurce pe cont propriu.
În ultimii șase ani, au săpat o fântână, au ridicat gardul și au construit o aripă nouă, unde vor amenaja salonul, baia și bucătăria. Paradoxul vieții lor e că trebuie să trăiască în străinătate ca să-și facă o casă în România.
„Eu nu m-am bucurat de casa mea, care am construit-o, și de atâția amar de ani am plecat prin Belgia și prin Franța și prin Germania și prin toate țările”, spune Geo. „Tot tineretu’ ăsta de vârsta mea, care și-au făcut căși – am pe văru-meu Casian, pe văru-meu Adi, pe văru-meu Polonezu –, noi doar le-am construit și, când mergem acasă, nu e vacanță. Stăm două luni în casa aia, mai mult nu stăm. Și dup-aia o lăsăm iarăși și plecăm.”
„Nu toată lumea pleacă de drag de acasă”, spune Marina. „În România nu-ți dă nimeni lucrare să lucrezi. Ne dă nouă de lucru în România, să vopsim noi, să ne angajăm? Nu ne dă. Mai ales că noi suntem țigani.”
În 2017, după ce s-a născut Maria, fiica lor mijlocie, n-au mai vrut să meargă în Franța, „pe plaț”, la frig și la șobolani, în condiții improprii pentru un bebeluș. „Era mizerabilă viața acolo”, spune Geo.
S-a hotărât să plece în Anglia și să lucreze ca șofer la Amazon. „Singur mă descurcam mai ușor, puteam să dorm oriunde. Am stat în chirie la un țigan din Alexandria cu 150 de lire pe lună. Am câștigat chiar bine acolo: 750 de lire pe săptămână. Cât ești de harnic și muncești și strângi banii, așa îi ai. Dacă te duci și te lăfăiești și te spargi prin baruri, pe băuturi, muncești degeaba.”
În 2020, Geo a plecat în Germania împreună cu un verișor din Strehaia; munca de șofer la Amazon era floare la ureche după ce condusese în Anglia cu volanul pe dreapta. A închiriat o casă și i-a adus pe Marina și pe cei trei copii. Ar fi vrut să se stabilească acolo, dar i s-a părut dificilă germana. „Dacă nu știi să vorbești, te dă afară, chiar dacă ai Anmeldung din ăla. Mi-a zis unul: «Intri înăuntru și doar dai din cap când te întreabă: Ja, ja, bitte, danke schön». Altfel trebuia să iau om care să vorbească germana, să-l plătesc la orice act, că nu știam să citesc, nu știam ce înseamnă. Și am decis că țara asta nu-i pentru mine, e pentru alți oameni care îi duce capul.”
O vreme au rămas în România, unde au umblat după fier vechi și au trăit de pe o zi pe alta. „Câteodată, îți spun sincer că mi-e dor de viața aia. Să mă trezesc pe la 9, să-mi beau cafeaua, să-mi bag cheia în buzunar, să pornesc duba și să plec așa, hoinar. Aici mă simt ca la pușcărie: la cinci e deșteptarea, la șase e alinierea.”
În 2022, părinții, fratele, cumnata și nepoții lui Geo s-au stabilit în Belgia. Bărbații „lucrau pentiură”, adică erau zugravi, dar fără acte. „Vino aici, să fim și noi o familie strânsă, să nu mai ducem dor de nimeni”, i-a spus Rodica, mama lui Geo, care încă trăia pe atunci.
Au stat o perioadă cu părinții lui Geo în cartierul Schaerbeek din Bruxelles, unde tatăl lui locuiește și azi. Geo, care învățase franceză „pe plaț” la Paris, i-a ajutat pe toți să-și facă Anexa 19, dovada provizorie că au depus cererea de rezidență în Belgia, pe care au primit-o mai târziu. Pe copii i-au înscris la școală fără să aibă nevoie de acte – statul belgian îți cere doar să-i aduci.
Geo a fost ajutor de electrician, a montat termopane, a învățat să zugrăvească și să pună gresie. Franceza lui s-a îmbogățit: „Am lucrat o perioadă lungă numai cu belgieni, îi întrebam ce înseamnă aia, ce înseamnă aia, că nu știam cum se zice la daltă, la ciocan.” Acum râde de franceza pe care o vorbea în 2015-2016, când am filmat documentarul despre familia lui: „Atunci credeam eu că vorbesc periculos franceza.”
Vești de acasă după alegerile locale
La Louvière, orașul în care locuiește Geo împreună cu familia lui, este o localitate post-industrială din Regiunea Valonia care face parte din „Sillon industriel”, fosta centură minieră și siderurgică a Belgiei. După închiderea minelor și a fabricilor în anii ’70-’80, economia locală a intrat în declin și locuitorii s-au confruntat cu șomaj, sărăcie și degradarea cartierelor muncitorești.
La începutul anilor 2000, aici au început să se stabilească familii de migranți cu venituri mici, care închiriau locuințele vechi la prețuri accesibile în comparație cu orașele mari, Bruxelles și Charleroi, și făceau muncă necalificată în agricultură și în construcții; o parte din ei erau romi din România.
Astăzi în comuna La Louvière, care cuprinde 11 localități, trăiesc migranți din diverse părți ale lumii, printre care familii de romi căldărari din Oltenia, dar și vechile comunități belgiene de muncitori.
Naveta face parte din viața cotidiană a localnicilor, care, la fel ca Geo, pot parcurge zilnic și 80 de kilometri până la muncă. Geo s-a obișnuit atât de mult cu distanțele, încât în weekend i se pare o nimica toată să conducă 60 de kilometri până la Bruxelles, ca să-și facă cumpărăturile la piața românească La Doi Boi și să-i viziteze pe tatăl, pe fratele și pe verii lui.
Mergem să-i vizităm pe tatăl și pe fratele lui Geo în Schaerbeek, un cartier în care trăiește un număr mare de musulmani și unde, în ultimii ani, au început să se stabilească tot mai mulți români. Cartierul are o reputație proastă după atacurile teroriste de la Paris și Bruxelles din 2015-2016, când s-a aflat că teroriștii proveneau sau aveau legături în cartierele Schaerbeek și Molenbeek.
Aici locuințele sunt mai vechi, mai dens populate și mai ieftine, pentru că Schaerbeek face parte din „croissant pauvre” (semiluna săracă), o zonă urbană care formează un arc în formă de semilună în partea de vest și de nord a Bruxellesului, unde rata șomajului și a sărăciei sunt mai ridicate, iar, în unele locuri, infrastructura degradată.
Ilie, 53 de ani, tatăl lui Geo, Țucă, 24, fratele lui Geo, soția lui, Mura, 18, și copiii lor, Luca, 3, și Estera, 1, locuiesc într-un apartament din Schaerbeek, alături de mai multe familii de indieni. Aflăm asta imediat ce sosim, pentru că ne întreabă în șoaptă dacă am simțit mirosul de condimente exotice – familia de la parter gătește cu ușa deschisă.
Duminica e ziua în care familiile de căldărari se întâlnesc și, pentru câteva ore, recreează lumea de la Corcova, în care copiii mici sunt ținuți în brațe de toată lumea – iar Mura poate să respire –, în care bârfele din sat sunt dezbătute, femeile se plâng de singurătate, bărbații de „patroni” și verișorii se joacă între ei.
„Suntem singura comunitate care n-avem canalizare.”
Mâncăm în livingul din apartamentul lui Ilie și al lui Țucă, pentru care plătesc 1.000 de euro chirie. Mura se scuză că n-a putut să gătească cu doi copii mici care vor permanent în brațe și ne servește cu ouă prăjite, cârnați, brânză telemea și mezeluri de La Doi Boi. Casa e plină: au venit în vizită și nașii Esterei, Elena și Dominic, care locuiesc tot în Bruxelles, iar azi a sosit din Corcova unchiul Costică, fratele lui Ilie, în vârstă de 45 de ani. O să rămână câteva luni în Belgia și va dormi în pat cu Ilie – are nevoie de bani și o să lucreze în construcții împreună cu Ilie și Țucă, care sunt zugravi, la fel ca Geo.
După masă mâncăm semințe de floarea-soarelui de la magazinul turcesc din Schaerbeek și îl ascultăm pe Costică cu vești de acasă. Grindina a bătut vița-de-vie în județul Mehedinți, iar asta înseamnă o recoltă mai slabă, producție mai mică de țuică și mai puține comenzi pentru cazanele căldărarilor.
Alegerile locale din Corcova, care au avut loc săptămâna trecută, pe 9 iunie, au răscolit problemele mai vechi ale satului, nerezolvate de decenii – faptul că localitatea nu e racordată la apă curentă și canalizare și situația actelor pe casele și pe terenurile căldărarilor.
Sedentarizarea forțată din anii ’60 a lăsat multe familii de căldărari într-un limbo juridic. Unele familii n-au avut niciodată acte pe teren și pe casă, altele, chiar dacă au avut, nu au făcut succesiunea de la o generație la alta – fie pentru că nu știau să citească și să navigheze prin labirintul birocratic, fie pentru că „legea” căldărarilor, pe care o tot pomenește Geo, e mai importantă decât statul. Casele s-au lăsat moștenire pe cale orală și nicio lege nu e mai presus de vorba lui nea Pițu, bunicul-bulibașă de la care Geo a moștenit terenul pentru casă.
În situația asta sunt multe comunități rome din România, care au fost sedentarizate forțat, iar după căderea comunismului au rămas în locuințe informale sau și-au construit case fără autorizație, fără acte de proprietate și fără acces legal la utilități. Din cauza rasismului sistemic, autoritățile locale nu s-au grăbit să-i ajute.
Vulnerabilitatea juridică în care se află căldărarii din Corcova, care se tem să nu-și piardă casele, îi face ușor de „convins” la alegerile locale, o situație de care candidații la primărie au profitat în ultimele decenii.
Franco (Ion Stănescu), unchiul lui Geo, fratele lui Ilie și al lui Costică, e consilier pe problemele romilor la primăria din Corcova – el este, de fapt, bulibașă în locul lui nea Pițu, un rol care acum se numește „liderul romilor”. La alegerile locale din 2024, când a candidat pentru un post de consilier din partea partidului romilor ARESEL, Franco a ieșit public și a vorbit despre problema actelor pe case, susținut de colegii lui din partid, care i-au acuzat pe „primarii care intră peste oameni și îi amenință atunci când nu sunt cu ei”.
„În Corcova trebuie să mai treacă vreo 30-40 de ani și vreo cinci-șase primari”, spune Geo. „Că așa e la noi în zona aia, nu se poate pune canalizare, dar banii s-au luat pe proiecte. Suntem singura comunitate care n-avem canalizare.”
„Asta e soarta fetelor: să fie slugi.”
Mâncăm de prânz în livingul mare din La Louvière, în casa pentru care Geo plătește 950 de euro chirie. Marina pune pe masă tava cu doi pui întregi, făcuți în untură la cuptor, și se pregătește să ne servească. Geo spune „Pune-o la mijloc, suntem țigani sau nu mai suntem?” și îi dă cuțitul lui Cosmin. În familiile de căldărari, bărbatul taie și împarte carnea la masă, asta o știm de la bunicul lui, nea Pițu.
Bem vin din Mehedinți și gustăm brânză de țară și rânză, stomac de porc umplut cu carne și afumat de Gabi, mama Marinei. Sâcă, fratele ei, s-a întors acum câteva zile din România și a trecut pe la ea să-i lase pachetul. După ce terminăm de mâncat, Geo o ajută pe Marina să strângă masa: „Aici, în Belgia, o mai ajut, că în România aș sta la masă să nu râdă țiganii de mine.”
Vorbim pe WhatsApp cu părinții Marinei, Gabi și Brătianu, care feliază mânătărci (hribi) și le pun la uscat. În apelul video ne arată mormane de ciuperci pe care le-au cules azi în pădurea de la Racovăț-Ilovița, la 30 de kilometri distanță de Drobeta-Turnu Severin – părinții Marinei locuiesc în Schela Cladovei, un cartier defavorizat de la periferia orașului.
O parte le-au vândut proaspete, o parte le pun acum la uscat: kilogramul de ciuperci uscate e mai scump și poate ajunge la 150 de lei. Le-au făcut și nepoților mânătărci prăjite (bunicii îi cresc pe copiii lui Sâcă, fratele Marinei, care lucrează în agricultură în Belgia), iar pe restul le-au conservat în borcane.
Se bucură că într-o singură zi au câștigat 1.000 de lei din vânzarea ciupercilor, un mijloc alternativ și precar de subzistență pentru cei fără venituri stabile, cum sunt părinții Marinei, care n-au fost la școală și nu știu să scrie și să citească.
Corcova s-a extins în suburbiile Parisului, în fermele din Belgia, în cartierele Molenbeek și Schaerbeek din Bruxelles, continuând în același timp să rămână în România. Marina și Geo sunt conectați permanent la comunitatea de căldărari împrăștiați prin Europa, unde trăiesc vecini și verișori. Seara vorbesc cu ei pe WhatsApp: cu Țucă, care e la Bruxelles, cu Sâcă de la Verlaine, cu mătușa Vergiana și cu unchiul Cioabă de la Corcova. Singurătatea Marinei devine suportabilă, iar Geo se întinde și el la vorbă, deși mâine o să se trezească din nou la 5.30 ca să meargă la muncă.
Fetele sunt încă mici, dar Geo trebuie să strângă galbeni pentru zestre și bani să le cumpere la nuntă electrocasnice, vase, lenjerii de pat și prosoape. „Când o dai la băiat, să aibă și ea tot ce-i trebuie”, spune Marina. Ar vrea să le găsească familii bogate, dar Geo nu e de acord: „Ăla bogat își ia slugă, nu noră”.
„Dacă aș avea mintea de acum și să dau înapoi, mi-aș continua studiile fără să mă gândesc la însurătoare”, spune Geo. „Mă duc să mă fac polițai, să mă fac avocat, să mă fac arhitect, să câștig bani mulți.”
„Dacă tu ai regretele astea, de ce nu îi lași pe copii să aleagă?”
„Pentru că așa merge din prostie în prostie: că a ales tata pentru mine, că a ales tata lui pentru el și el pentru mine și eu aleg pentru Ionuț și uite așa merge din prostie în prostie.”
„Păi rupe lanțul, Geo, oprește prostia.”
„Nu pot, că nu mai vorbește țiganii cu mine.”
„Ce îți pasă dacă tu trăiești în Belgia?”
„Știi unde aș putea să fac chestia asta? Dacă aș pleca din Europa, să plec în Canada, că am aflat că e franceză acolo, să schimb comunitatea cu totul, să am un servici ca lumea, iau copiii, îi bag la școală. Din Canada te întorci o dată la 5-10 ani acasă, m-ar uita și țiganii. Uităm de casa de la Corcova. Acolo băiatul meu și-ar găsi o străină, și-ar lua nevastă, ar face copii, copiii lui continuă școala, fetele la fel, se mărită cu alții și uite așa rămânem acolo stabiliți. Dar vezi, n-ai cum. Visez cu ochii deschiși.”
„Tu ești împăcat că asta e soarta fetelor la voi în comunitate: să gătească și să facă curat? Asta vrei pentru fetele tale?”
„Asta e soarta fetelor, să fie slugi. Marina cum a fost? Nu a gătit, nu a făcut curat, nu a spălat?”
„Ți se pare corect ca viața fetelor să fie mai grea decât a băieților?”
„Normal. La voi, la români, viața e egală – știu, că-s umblat și cu români, și cu țigani. Dacă azi spăl eu două farfurii, mâine speli tu, să fim egali.”
Căldărarii sunt prinși între lumea patriarhală din Corcova și societatea egalitară din Belgia.
Romii căldărari care au acum în jur de 35 de ani, la fel ca Marina și Geo, respectă „legea” și rămân împreună, pentru că asta așteaptă părinții și comunitatea de la ei. Însă adolescenții de astăzi, care la 14-16 ani sunt căsătoriți și unii au deja copii, „fug” dacă nu le place partenerul sau partenera aleasă de părinți.
Cum a făcut Țucă, fratele lui Geo, care a fost „însurat” la 16 ani cu o fată de 13 „divorțată”, pentru că părinții ei o „măritaseră” la 11 cu un băiat de 16 care trăia în Franța cu familia lui de romi căldărari din județul Mehedinți – băiatul mergea la liceu în Paris și n-a vrut s-o atingă pe copila aleasă de părinți împotriva voinței lui, așa că au divorțat și fata a fost „măritată” cu Țucă, dar lui nu i-a plăcut de ea, așa că au „divorțat” și Țucă a fugit cu Mura, care avea 13 ani și fusese „măritată” la 12 cu un băiat de care nu-i plăcea.
O astfel de poveste năucitoare e destul de comună în satele cu romi căldărari din județul Mehedinți, unde fetele au acum TikTok și înțeleg mai bine lumea în care trăiesc. Nu se pot opune măritișului, așa că „fug”, dar singura lor salvare e să-și găsească un alt băiat, pentru că nu au opțiuni reale de independență. Părinții au început să le întrebe pe fete înainte de a le „mărita” dacă le place băiatul, de teamă că o să fugă după nuntă și familia pierde astfel galbenii dați ca zestre, care rămân la familia băiatului.
Firește, în România nu e legal să „măriți” fete de 11-12 ani (vârsta consimțământului sexual este 16 ani), însă când vine vorba de comunitățile de romi, legea se aplică diferit. Documentăm din 2009 subiecte legate de rasism, segregare, abandon școlar și, de fiecare dată când am discutat cu instituții locale – școală, primărie, poliție –, ni s-a răspuns că „Așa e la ei”, o formulă comodă prin care acestea încearcă să scape de responsabilitate.
În spitalele din Craiova sau Drobeta-Turnu Severin, o să întâlnești adeseori mame minore, uneori fete rome de 12 ani, fără ca acest lucru să stârnească surprindere sau revoltă printre cadrele medicale, fără să atragă atenția autorităților și să genereze programe de prevenire a abuzurilor.
Marina și Geo trăiesc într-o ambivalență, prinși între două lumi: cea a tradițiilor și a gândirii patriarhale din satul Corcova și cea a bunăstării din Belgia, unde domină regulile, egalitatea și valorile unei societăți moderne. Ei înțeleg ambele realități, iar în interiorul lor se duce o luptă permanentă între presiunea comunității de căldărari – „Când îl însori pe Ionuț?” – și felul în care au ajuns să perceapă lumea nouă, realitatea belgiană.
Sunt zile în care Geo ne spune ce crede că am vrea să auzim și altele în care e copleșit de îndoieli. Între 2024 și 2025, când ne-am întâlnit în Belgia și în România, Geo ne-a spus despre Ionuț:
„Aș vrea să-l însor, să nu se râdă țiganii de mine.”
„Aș vrea să-l las să continue visul lui, însurat o să fie toată viața. Atâta însurătoare, o să aibă numai muiere pe cap. Să nu amărască. Să aibă el ambiția să ajungă ceva”.
„Poate ne cade și nouă o fată bună, de-asta fac salon aicea, că vine țiganii. Să întind masă: «Hai și stați». Țiganii spun: «Ca să îi dau fata mea, trebuie să aibă și el un pic de avuție».”
Despre fiicele sale, Geo spune uneori că „le face” șoferițe, avocate, arhitecte, apoi spune că le mărită la 14-15 ani, apoi o ține pe Maria în brațe în timpul interviului, îi sărută mâna cu tandrețe, se uită în ochii ei și îi spune: „Nu mărit eu fata mea”.
Geo spune că Ionuț o să continue școala chiar dacă-l însoară, dar Marina nu e convinsă: „Și lasă muierea acasă?”. Când merg vara la Corcova, Ionuț deja nu mai are băieți de vârsta lui cu care să se joace. „Toți s-au însurat și stau cu femeile”, ne-a zis.
„Care e avantajul că-l însori?”, îl întrebăm.
„Avantajul e că-i iau o pagubă pe capul lui și-i închid toată copilăria.”
„Ce avantaj e ăsta?”
„Avantajul e că cheltui niște bani să iau noră din aia frumoasă care să-l lase pe Ionuț și să se ducă după altul.”
„Nici la noi nu mai sunt fetele cum erau, acum își aleg ele ce vor”, spune Marina. „Cum e Andreea și cum e Maria – trebuie să le întreb pe ele dacă vor.”
„Și nu e mai bine așa?”
„Păi da, dar înainte nu era așa la noi.”
„Dezavantajul e că Ionuț o să fie însurat cu nevastă-sa, o să stea aici toată ziua, n-o să mai pleacă nicăieri. Nu-i fac un bine că-i iau copilăria, îi iau aventurile lui.”
„Dar cine insistă să-l însurați pe Ionuț?”
„Deja țiganii începură să spună că e destul de mare. Mai vorbesc cu noi la telefon și ne spun «A, că ți-a crescut băiatul mare, ce aștepți, nu-l însori?». Da’ eu i-am spus: «Lasă să termine școala, să învață și el mai bine, să știe și el de fata aia, nu s-o ia și să n-aibă habar».”
„Eee, tu la ce vârstă te-ai măritat?”
„Păi la noi era altceva. La 13 ani.”
„Eu câți ani am avut? Am avut 12. Eram deștept al dracu’. Lasă, mă, are 14, la anul 15, o luăm, gata, ce să facem.”
„Ionuț, tu la ce vârstă ai vrea să te însori?”
„Nu știu la ce vârstă. La 20…”
„La 20…” Marina râde. „Nici ei (căldărarii) nu se mai însoară așa devreme, nu mai stau fetele, știi. Vor și ele un bărbat cu care să se înțeleagă, nu să ia un copil. Ăla se duce se joacă. Ea poate vrea altceva.”
„Și cu fetele ce vreți să faceți?”
„Nu le mărit. Să le pună aia la bucătărie, la mătură de la 11-12 ani? Că la noi trebuie să faci mâncare, că vine soacra, trebuie să le pui să mănânce. Păi știe fata la 11-12 ani să facă ea mâncare?”
„O mărităm la 14-15 ani. Nu pot să le țin nici mai mult.”
Citește mâine partea a III-a a acestui reportaj, documentat între 2024 și 2025 în Belgia și în România. Poți citi aici prima parte.
Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț călătoresc din ianuarie 2019 cu o autorulotă prin Europa și înregistrează poveștile românilor din diaspora. Poți citi aici seria Plecat, un proiect documentar despre românii din diaspora.