Citește povestea unui rom din Corcova care, în ciuda rasismului și a tuturor piedicilor pe care i le-a pus societatea, a traversat Europa, a învățat franceza și s-a stabilit într-un final în Belgia, unde a închiriat o casă și a înscris copiii la școală.
De 11 ani, urmărim o familie de romi căldărari din județul Mehedinți care se zbate să-și construiască o viață decentă – întâi în România, unde meșteșugul căldărăritului a dispărut și nimeni nu mai cumpără cazane de aramă, apoi în Franța, unde Marina și Geo au locuit „pe plaț”, în tabere ilegale de romi, au cerșit, au umblat după fier vechi și s-au întors acasă cu avionul, expulzați de Sarkozy, apoi în Anglia și Germania, unde Geo a lucrat ca șofer la Amazon, iar acum în Belgia, unde s-a făcut zugrav, și-a înscris copiii la școală și Marina, soția lui, merge la cursuri de franceză.
Această poveste ilustrează eșecul societății românești de a sprijini o familie tânără și succesul societății belgiene de a o integra și proteja. Astăzi, Geo muncește în construcții în Belgia și câștigă 3.500 de euro pe lună, o sumă pe care n-ar putea s-o câștige niciodată în România: „Ne dă nouă de lucru în România, să vopsim noi, să ne angajăm? Nu ne dă. Mai ales că noi suntem țigani*”.
*Voi reda acest termen doar în citate, pentru că e folosit de căldărari în vorbirea curentă. În rest, voi utiliza forma „rom”, „romi” și „limba romani”, deoarece termenul „țigan” are o istorie lungă de folosire peiorativă și stigmatizantă, iar comunitatea însăși se definește prin termenul „rom”, care înseamnă „om” în romani.
Lucruri simple, imposibile în realitate pentru un rom cu cinci clase din Corcova, în județul Mehedinți, unul dintre cele mai sărace județe din România, unde economia se bazează pe agricultură de subzistență, mic comerț, muncă sezonieră și banii trimiși de cei plecați în străinătate.
Un rom dintr-o comunitate conservatoare de căldărari, în care femeile poartă fuste lungi și baticuri, iar identitatea lor e vizibilă și disprețuită de mulți români, pentru că Oltenia e o regiune marcată de rasism. Am văzut cu ochii noștri în cei 11 ani de când documentăm această istorie de familie: liftiera din spital care n-a primit-o pe Marina cu un nou-născut în brațe, pentru că dezinfectase liftul, privirile și remarcile din Craiova, segregarea din Corcova și primarul care vreme îndelungată n-a asfaltat străzile din cartierul romilor, doctorii din Turnu Severin care s-au răstit la ei de-a lungul anilor, autoritățile care ne-au spus că „Așa e la ei”, glumele proaste, injuriile din viața reală și din comentariile de pe Facebook atunci când am scris despre căldărari.
Articolele și emisiunile românești au vorbit adesea despre „eroii diasporei” – medicii, cercetătorii, oamenii de afaceri, artiștii, muzicienii sau sportivii de performanță cu povești impresionante, modele de curaj și reziliență.
Alături de aceste istorii ale românilor remarcabili, aducem povestea extraordinară a unui rom din Corcova care, în ciuda rasismului și a tuturor piedicilor pe care i le-a pus societatea, a traversat Europa, a învățat franceza și s-a stabilit într-un final în Belgia, unde a închiriat o casă și a înscris copiii la școală. Astăzi Geo lucrează în construcții și câștigă 3.500 de euro pe lună, iar fetițele lui vorbesc patru limbi: romani, franceză, română și engleză.
Căldărarii din Corcova
L-am cunoscut pe Geo Stănescu în 2014, când el avea 24 de ani, iar soția lui, Marina, 25 – pe atunci aveau un singur copil, pe Ionuț, băiatul cel mare. Geo e nepotul bulibașei din Corcova, nea Pițu, de la care a învățat meseria de căldărar, pe care a început s-o practice în copilărie împreună cu tatăl și cu unchii lui – avea deja o familie de întreținut.
Părinții lui l-au însurat la 12 ani cu Marina, care avea 13. Amândoi au abandonat școala în clasa a V-a, deși amândoi ar fi vrut să continue. Însă Geo trebuia să muncească alături de bărbați, iar Marina să facă mâncare și curățenie, așa cum e „legea” la căldărarii din Corcova.
Căldărarii din Corcova ne-au povestit în interviuri cum bunicii lor au fost torturați de comuniști ca să spună unde au ascuns galbenii. Asta era averea lor: romii nomazi n-aveau case sau terenuri în care să investească, așa că-și transformau toate câștigurile în aur – „galbeni de Franz Josef” pe care femeile îi poartă și astăzi în salbe la gât, unii originali, alții replici artizanale, tot din aur, făcute în România sau aduse de comercianți din Austria.
Familia lui Geo era nomadă și mergea cu căruţele cu coviltir din sat în sat ca să vândă ibrice, făraşe, căldări și cazane de țuică, ne-a povestit nea Piţu, bunicul lui Geo, care a dormit în cort până în anii ’60. Era mândru de căruța împodobită cu tale de aramă și caii frumoși, „cum n-avea nimeni”. Dormea pe paie, într-un cort din păr de capră, și n-ar fi dat viața aceea „pe 20 de blocuri” – „Dar nu era după noi”.
În anii ’60, când comuniștii au început politica de sedentarizare forțată a romilor, căldărarii au fost obligați să se stabilească la Corcova, la marginea satului, pe terenurile repartizate de autorități. Această sedentarizare, prin care regimul comunist urmărea asimilarea și controlul romilor, a însemnat pentru căldărari pierderea libertății de mișcare, a autonomiei economice, a identității și a tradițiilor lor. Căruțele, corturile și deplasarea au fost interzise, iar în unele cazuri comuniștii le-au confiscat și caii.
Valica, bunica lui Geo, avea 9 ani când părinții au măritat-o cu Pițu, care avea 15 (relația lor s-a consumat când a devenit adolescentă). Valica și Pițu au avut patru băieți: Franco, gemenii Cioabă și Ilie și mezinul Costică. Pițu l-a însurat pe Ilie la 14 ani cu Rodica, o fată de 12, iar mai târziu li s-au născut cei doi băieți: Geo și fratele lui mai mic, Țucă. Nici bunica, nici mama lui Geo n-au știut să scrie și să citească, pentru că n-au fost niciodată la școală.
Nea Pițu, bulibașa din Corcova, a muncit din greu și a construit case pentru toţi cei patru băieţi ai lui. I-a învățat pe copii și pe nepoți să bată foile de aramă pe nicovală, să sufle în foale, să ungă cazanul cu suc de roșii până capătă o nuanță caldă, portocalie, apoi să-l lustruiască cu tărâțe de grâu și de porumb. Toamna, când se coceau prunele, bărbații n-aveau vreme nici să stea la masă să mănânce, atât de multe comenzi primeau, ne-a povestit nea Pițu în 2014, când l-am intervievat prima dată.
Migrația în Europa
Căldărarii din Corcova au trăit din meseria lor tradițională până prin 2009-2010, când criza financiară i-a lovit și pe ei: românii n-au mai cumpărat căldări și cazane de țuică. Cuprul alimentar e scump, iar un cazan poate ajunge la 1.000 de euro, o avere pentru zona de sud-vest a României, unde minele s-au închis și lumea de la sate a sărăcit.
Tinerii căldărari au început să plece în Franța la cerșit sau după fier vechi. Trăiau pe plaț, în apropiere de Paris, în tabere ilegale cu romi din estul Europei, acolo unde Marina, Geo și băiatul lor, Ionuț, care era mic, au îndurat frigul, mizeria, șobolanii și evacuările, pentru că în România n-aveau opțiuni.
La fel ca Marina și Geo, toți tinerii din generația lor au abandonat școala atunci când părinții i-au „căsătorit” în jurul vârstei de 13-15 ani, așa cum se întâmplă și azi. Obiceiul datează din perioada sclaviei romilor, când fetele virgine erau violate de boieri, iar părinții încercau să le protejeze prin căsătorii timpurii. Obiceiul s-a perpetuat, tolerat de instituțiile românești în care se practică un rasism sistemic prin discursul „Așa e la ei”. De-a lungul anilor, în timpul interviurilor, toți căldărarii ne-au declarat că acest obicei e „o prostie”, dar tradiția continuă pentru că se tem să nu fie judecați și excluși din comunitate.
Fără educație și fără meseria lor tradițională, tinerilor căldărari le rămân puține opțiuni să supraviețuiască în România, o țară în care se izbesc de politicile rasiste și de prejudecățile din societate.
În următorii ani, noi am călătorit prin Europa ca să înregistrăm poveștile migranților români, iar Geo a lucrat în Anglia și Germania ca șofer la Amazon, apoi s-a stabilit în Belgia împreună cu familia lui și s-a făcut zugrav. În 2020 s-a născut Andreea, fiica lor cea mică.
Am ținut legătura pe Facebook și pe WhatsApp și în august 2023 ne-am reîntâlnit la Corcova, la botezul Mariei și al Andreei, care aveau atunci 6, respectiv 3 ani. În fiecare vară, căldărarii din Corcova se întorc acasă, iar satul se umple de mașini cu numere de Belgia, Franța, Anglia, Germania, Italia și Norvegia, de moloz de la casele în construcție și de muzică de la petrecerile de botez, logodnă și nuntă. Geo a tăiat cinci porci și l-a chemat să cânte pe Marian Universalu, un lăutar cunoscut în Oltenia, care are concerte și la Paris pentru romii migranți.
Am petrecut noaptea de dinaintea botezului la ei în curte, împreună cu vecinele și cumnatele care s-au strâns s-o ajute pe Marina la gătit și au fiert sarmale în ceaun, la foc de lemne, până la cinci dimineața. Peste 100 de oameni au venit la petrecere în cortul montat special pentru această ocazie, în care a doua zi am făcut o expoziție, iar cei care s-au recunoscut în fotografii le-au luat acasă.
În 2024, am fost în Belgia, unde trăiesc aproape 130.000 de români, ca să documentăm poveștile muncitorilor în construcții, printre care se numără și Geo. Am parcat autorulota la el în curte și am petrecut weekend-urile împreună, pentru că în timpul săptămânii lucrează. Ne-am revăzut cu familia extinsă, cu tatăl, fratele, cumnații și verii lui Geo, toți stabiliți în Belgia, și am simțit, la fel ca întotdeauna, legăturile strânse din comunitatea de căldărari.
În vara lui 2025, am fost la Corcova să ne întâlnim cu Geo, care se întoarce o dată pe an în România. Voia să-și construiască în sfârșit bucătăria, salonul și baia la care visează de 11 ani.
Viața în Belgia
În fața casei lui Geo din La Louvière, o localitate din Regiunea Valonia, în sudul-vestul Belgiei, cresc trandafiri roșii, iar gardul viu e la același nivel cu celelalte din cartier. Ionuț, care are acum 14 ani, tunde gazonul cu „tandoza” sau „tondeuse” – româna și franceza se amestecă atunci când locuiești, lucrezi și înveți în Belgia de trei ani.
Geo își lasă mașina pe stradă, iar noi parcăm autorulota pe aleea laterală care duce la garaj, unde își ține sculele și unde se usucă rânza și spetia, preparatele tradiționale din carne de porc pe care căldărarii le pun pe masă de sărbători.
Curtea generoasă din spatele casei e plină de verdeață, umbrită de copaci și mărginită de iederă, iar gazonul gras, care crește prea repede din cauza ploilor din Belgia, e tuns săptămânal de Geo și Ionuț. O mașinuță de jucărie, un mini-tobogan, o tricicletă, mingi și păpuși sunt împrăștiate prin iarbă. Maria, 8 ani, face baloane de săpun, iar sora ei, Andreea, 5, încearcă să le prindă.
Bem bere belgiană în foișorul de lemn din curte, umbrit de o viță-de-vie bogată, care se cațără până pe casă. Geo a dat drumul la grătar și se laudă că e expert în preparatul cărnii. Ieri a fost la piața românească La Doi Boi din Bruxelles, unde își face cumpărăturile săptămânal, și a luat carne de porc, mici, aripioare și cabanoși.
Cosmin și Geo își pun unul altuia melodiile preferate la o boxă portabilă – dată încet, ca să nu-i deranjăm pe vecini. Ascultăm jazz cubanez, pop uzbec, folclor armean, muzică de petrecere și manele românești: Adriana Antoni, Leo de la Roșiori, Aziza Qobilova, Ladaniva, Sanda Weigl, Roberto Fonseca și Tzancă Uraganu, pe care Geo face din nou o demonstrație de dans, la fel ca în documentarul filmat în 2015 și 2016.
Din curte, câteva trepte urcă spre un living mare, unit cu bucătăria într-un spațiu deschis, unde Marina pregătește salata. Nu se omoară după fructe și legume, dar cumpără când îi vizităm noi, pentru că știu că nu mâncăm la fel de multă carne ca ei.
Bucătăria are de toate, mai ales apă la robinet, un lux pentru Marina care a trăit cea mai mare parte din viață într-un sat românesc fără apă curentă și canalizare. Singurul lucru pe care nu-l folosește e mașina de spălat vase – n-are încredere în ea.
Multe piese de mobilier sunt găsite de Geo pe stradă: canapeaua, scaunele, paturile, biroul lui Ionuț. Nu vor să investească prea mult în casa din Belgia, pentru care plătesc 950 de euro chirie, iar belgienii oricum aruncă mobilă bună atunci când se satură de ea.
La televizorul mare din living se uită de obicei fetele la desene. Când are timp liber, Geo preferă să stea pe TikTok și să-i urmărească pe alți căldărari, aflați în Corcova sau în străinătate: clipuri în care aceștia culeg fructe în fermele din Europa, dansează la petreceri, fac grătare, sacrifică porci și berbeci, filmează belșugul de pe masă, interioarele opulente ale caselor din România, fete tinere care dansează lasciv, bărbați conducându-și mașinile, botezuri penticostale în ape de râu, scrollând printr-o întreagă viață care îl ține conectat la comunitatea din Corcova, împrăștiată astăzi prin lume.
Baia mare, cu cadă, e la parter, pe holul ce duce spre ușa de la intrare. La etaj sunt două dormitoare mobilate modest și baia de serviciu. Camera lui Ionuț, unde petrece multe ore jucându-se la calculator, și camera părinților, care dorm în pat cu fetele, la fel cum dormeau și cu Ionuț când era mic. Un televizor, un pat, o noptieră și un ștender cu rochițe – cele cu trenă, voal și sclipici, cu care Marina le îmbracă pe fete la nunți și botezuri în România, și cele simple, cu care merg la școală în Belgia. Fustele și baticurile Marinei și tricourile lui Geo sunt jos, în comoda din living.
„În Belgia n-am fost niciodată discriminați că suntem români sau că suntem de etnie romă.”
Marina și Geo Stănescu au acum 36, respectiv 35 de ani, și sunt împreună de 23. Copiii lor învață în Belgia: Ionuț e în anul II la o școală profesională de mecanici auto, Maria e în clasa a III-a, iar Andreea merge la grădiniță.
Geo lucrează ca zugrav și e „independent”, adică are un PFA, contabilă și contracte cu șantiere mari: a muncit la baza NATO, la un spital nou în Charleroi și în nenumărate ansambluri rezidențiale. Poate să angajeze trei-patru oameni pe firma lui, dar rareori găsește muncitori serioși, care să nu plece după câteva luni. Toamna asta l-a adus în Belgia pe vărul Gheorghe, care doarme la ei pe canapea în La Louvière.
„Vreau să mai iau doi băieți, dar nu țigani de-ai mei. Că țiganii, cum îi însurăm noi de mici, au copii, au familie și se întorc în țară într-o lună-două, că îi ia dorul. Vreau să iau un român stabil care se gândește la viitorul lui. Nu să vină, să facă o mie, două și dup-aia să plece. Pentru că eu, la rândul meu, plătesc taxe și mă lasă cu multe costuri pe societate.”
„Vin acasă, îmi fac un duș. Până mănânc, mai stau cu copiii și cu nevasta de vorbă, se face târziu, hai sus la somn. A doua zi la fel, a treia zi la fel și uite așa continuă lunile și anii în Belgia. Nu văd altceva decât pușcărie goală – la prison. Nu mai ai timp să ieși. Chiar dacă stai sâmbătă în weekend acasă, ești prea obosit să te duci prin parc, să umbli. Lasă, nu mă duc nicăieri, stau să mă odicnesc.”
Marina merge din toamna asta la cursuri de franceză, înscrisă de serviciile sociale, care îi oferă un mic ajutor și care, pe termen lung, plănuiesc să-i găsească de lucru. Nu prea îi convine, dar n-a avut de ales. Spune mereu „Unde să mă duc eu în fustă?”, pentru că în România a fost disprețuită pentru identitatea ei romă și nu se simte confortabil în afara comunității ei.
Geo a insistat să se ducă, pentru că e singura din familie care nu știe franceza. Merge în timpul săptămânii de la 9 la 12.00, cât timp sunt copiii la școală, iar când se întoarce, îi spune: „Știi cum se numește asta? Cuisine”. Marina învață cam trei-patru cuvinte noi în fiecare zi.
Cel mai greu i-a fost lui Ionuț, care abia de un an vorbește bine franceza. Spre deosebire de surorile lui, care au început grădinița în Belgia, el a făcut clasele primare în România. Acum scrie și citește cursiv și îl ajută pe tatăl lui cu actele – Geo e fluent în franceză și are un accent bun, dar nu prea știe să scrie.
„În Belgia n-am fost niciodată discriminați că suntem români sau că suntem de etnie romă, să ne vorbească urât”, spune el. „Toți se poartă foarte frumos. Eu când m-am îmbolnăvit aici de plămâni, m-a luat un doctor în primire de când am intrat la el pe ușă și până mi-a dat drumul afară cu tratament. Aici doctorii pune mâna repede, te ajută, nu-i interesează banii, sunt plătiți de statul belgian, nu le trebuie șpaga nimănui.”
„Sunt foarte mulțumit de țara asta, Belgia, de toate ce mi se întâmplă aici, de oportunitățile care le am și de ușile care se deschid în fața mea. Dar nu văd viitorul să stau aici toată viața.”
„Le prinde bine și copiilor că învață franceza. Acasă unde o învățau?”
Dimineața, Marina se trezește la 7 ca să-i pregătească pe copii pentru școală. Le îmbracă și le piaptănă pe fete, apoi le face pachetul. Nu are voie să le dea sucuri, așa că le pune în ghiozdane sticluțe cu apă. Maria oricum le-ar refuza, pentru că a învățat la școală că sucurile nu sunt sănătoase.
În cutia pentru gustări le pune dulciuri, pe care le scoate înainte din ambalaj; învățătoarea i-a spus să nu le mai dea fetelor mâncare ambalată, deși, probabil, se referea la mâncare gătită în casă. Fetele au primit de la școală un poster pe care sunt desenate gustările sănătoase – lapte, iaurt, biscuiți, cereale, fructe –, pe care Marina l-a lipit lângă frigider.
Nu a fost mereu așa. Acum un an, dacă fetele nu voiau să se trezească dimineața și plângeau că le e somn, Marina nu le ducea la școală. Directoarea l-a sunat pe Geo să-i spună că fiicele lui au absențe și că, dacă se mai întâmplă, cheamă poliția. Geo habar n-avea și s-a supărat pe Marina, care s-a scuzat că „i se face milă de copii”. De-atunci, are două alarme pe telefon: una la 5.30, când se trezește să meargă la muncă, și alta la 7.40, când o sună pe Marina să verifice dacă a trimis copiii la școală.
„Dacă vede că lipsesc copiii de la școală, directoarea trimite la poliție, poliția vine acasă și, dacă tot au absențe, îi ia și-i duce la centrul de creștere, să aibă grijă de ei”, spune Geo. „E foarte bine din partea mea. La ce să lipsească? Ce să facă cu mine acasă? Să pună mâna pe mătură, pe mop, să șteargă pe jos? Ce să învață de la mine? Le prinde bine și lor că învață franceza. Acasă unde o învățau?”
„Nu știu nevastă-mea dacă e de acord cu treaba asta”, o înțeapă Geo pe Marina, care nu consideră că fetele au nevoie de prea multă școală. Doar Ionuț, pentru că e băiat și trebuie să-și ia permisul.
Marina se simte uneori copleșită în Belgia. „Îmi place aici, dar, vezi, mă omoară singurătatea asta”, îmi spune când o întreb dacă e fericită. Pentru căldărari, comunitatea e totul. Trăiesc mereu lângă familie și prieteni, au casele pline de oameni, gătesc ceaune cu sarmale, frig porci la proțap, joacă la petreceri, merg dintr-o casă în alta doar să mai vadă ce face unchiul sau nepotul, stau vara la poartă în Corcova și vorbesc, râd, ascultă, bârfesc, se ceartă, cu toată viața, zgomotul și culorile ei la vedere.
În Belgia e liniște, distanțele sunt mari și plouă des. Vecinii și rudele din Corcova trăiesc în orașe diferite. Marina și Geo în La Louvière, unde mai sunt și alte familii de căldărari, dar împrăștiate în cele 11 localități din comună. Sâcă, fratele Marinei, împreună cu familia lui, lucrează la o fermă din Verlaine, la 100 de kilometri distanță. Tatăl, fratele și verii lui Geo sunt la Bruxelles, la 60 de kilometri distanță.
Singurătatea apasă mai greu atunci când copiii sunt la școală. Marina face curățenie, bagă haine la spălat, apoi gătește ciorbă de perișoare, pui cu mazăre sau ficăței cu piure, mâncărurile preferate ale copiilor, care vin la ora 12 să mănânce acasă. Au încercat să-i lase la cantina școlii împreună cu colegii lor, dar nu le-a plăcut mâncarea. „Li s-a făcut rău când au văzut supa aia verde”, spune Marina.
Citește mâine partea a II-a a acestui reportaj, documentat între 2024 și 2025, în Belgia și în România. Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț călătoresc din ianuarie 2019 cu o autorulotă prin Europa și înregistrează poveștile românilor din diaspora.
Poți citi aici seria Plecat, un proiect documentar despre românii din diaspora.