Plecat·portrete

„Când dă prima zăpadă, vine tati meu acasă.”

O familie de români care lucrează 10 luni pe an în câmpurile de lângă Nürnberg, în Germania, se pregătește să vină acasă de Crăciun.

Oana a alăptat-o pe Lucia, apoi a culcat-o lângă ea, ca în fiecare seară. Dimineața s-a trezit devreme, și-a sărutat fetița, a încărcat bagajele în mașină și a plecat la muncă în Germania împreună cu soțul ei, Stelian.

Când Lucia s-a trezit, și-a căutat părinții în toată casa. Nu s-a oprit din plâns în prima săptămână. Nu știa să vorbească, dar striga: „Mami, mami, mami”. Bunica ei, cea care a rămas acasă cu Lucia și cu fratele ei mai mare, Stelian, nu știa ce să-i mai facă: fetița nu voia lapte din biberon și refuza supele și ciorbele. Fusese înțărcată și rămăsese fără părinți în aceeași zi. Noaptea, ca să adoarmă, bunica o punea la piept și fetița sugea, chiar dacă sânii bunicii n-aveau lapte.

Era 2017, Lucia avea un an și opt luni, iar Oana, mama ei, 24. Locuiau în satul Borlova, comuna Turnu Ruieni, în județul Caraș-Severin.

Pe Oana o dureau sânii și avea febră când a ajuns la ferma de lângă Nürnberg unde lucrează și azi. Soacra o suna înnebunită: Lucia nu voia să mănânce. Oana plângea și se întreba cum o să reziste.

Lucra în sera de castraveți cu sânii umflați, vineți și dureroși, iar în jurul pieptului își legase un prosop. Sânii i s-au dezumflat abia după două săptămâni. Stelian, soțul ei, era îngrijorat din cauza copiilor, care rămăseseră în România cu bunica, și a Oanei, pe care o vedea că suferă.

Oana și Stelian s-au întors în țară după 10 luni. Lucia mergea în picioare și începuse să vorbească, dar ei n-au fost lângă ea s-o vadă crescând.

Enlarge

01_2020-09-29-14-35-23
Una din serele companiei Höfler Gemüse, Nürnberg

„Uitați, așa de mică om lăsat-o”, ne arată Oana fotografiile pe telefon. „Ea când s-o trezit: «Mami, unde-i mami?». Ăl mare era mai mare, da’ suferea în el. Mă durea pe mine. Uitați aicișa cât de mult o suferit ea în poza asta: doar așa dormea, cu capul la piept. Uitați aicea: prințesa mé, fetița mé frumoasă.”

Oana are acum 28 de ani, iar soțul ei, Stelian Stângu, 38. Cei doi copii ai lor, Lucia și Stelian, au 5 și 11 ani. Oana nu i-a mai văzut de pe 16 februarie, de când a plecat din România.

Privim fotografiile: zile de naștere, serbări și petreceri, o viață care continuă în lipsa părinților. Băiatul o să împlinească în curând 12 ani, iar ei îi vor ura „La mulți ani” pe WhatsApp, așa cum au făcut-o la toate aniversările din ultimii ani. Își dorește o bicicletă nouă, pentru că pe cele cinci pe care le-a primit până acum le-a stricat, la fel cum a stricat toate tabletele și telefoanele cumpărate de părinții lui.

În luna noiembrie, băiatul nu mai are răbdare și o sună pe Oana: „Toate mamele vin acasă, numai tu nu vii”, îi spune. Toamna, satul Borlova se umple din nou de viață și de mașini: părinții se întorc în România, la copiii lor. Stelian pleacă ultimul din Germania, pentru că e șef de echipă și trebuie să curețe și să dezinfecteze serele.

Enlarge

14_2020-09-30-12-11-06
Stelian în duba de serviciu la ferma Höfler Gemüse, Nürnberg

„Când dă prima zăpadă, vin acasă”, îi spune Stelian fiului său. Copilul așteaptă ninsoarea și atunci le spune tuturor: „Acum vine tati meu acasă”.

Copiii nu dorm când știu că părinții lor sunt pe drum și îi sună: „Am făcut focul la tine în cameră, tati, am făcut ciorbă cu baba. De ce e așa lung drumul, tati?”.

Au venit să strângă bani pentru acoperiș, pentru centrală sau pentru o „baie modernă”.

Mii de români muncesc în câmpurile de lângă Nürnberg, în landul Bavaria, de la începutul anului până în noiembrie-decembrie, când se lasă frigul. Li se spune „muncitori sezonieri”, deși mulți dintre ei stau în Germania zece luni pe an. Unii culeg căpșuni și sparanghel, unde sezonul durează două-trei luni, alții, care lucrează în sere, se întorc în țară, la familiile lor, înainte de Crăciun.

Majoritatea câștigă în jur de 330-350 de euro pe săptămână (venitul net), iar în lunile de vară, când fac multe ore suplimentare, pot ajunge la 400-500 de euro pe săptămână. Trăiesc în provizorat, în cazările puse la dispoziție de fermierii germani, uneori înghesuiți în camere friguroase, alteori în condiții mai bune decât acasă, unde n-au apă curentă și canalizare.

Mulți au venit în Germania în ultimii șase ani, de când s-au ridicat restricțiile de pe piața muncii impuse României și Bulgariei după aderarea la UE, și i-au înlocuit pe muncitorii polonezi, care lucrau înainte în agricultură și care și-au găsit locuri de muncă mai bune.

Românii au venit să strângă bani: pentru acoperiș, pentru centrală sau pentru că voiau să-și construiască o „baie modernă”, cu duș și veceu în casă. Dacă-i întrebi, mulți îți vor spune „Gata, la anul nu mai vin”, dar se întorc în Ținutul Usturoiului (Knoblauchsland), în landul Bavaria, pentru că în țară nu-și pot întreține familiile cu 1.500 de lei, atât cât câștigau mulți dintre ei înainte să vină la muncă în Germania.

„Acasă” e în România, nu în fermele germane unde stau la comun în camere de tip cămin, pentru care plătesc un procent din salariu și unde n-au voie să-și aducă familiile. Au contracte de muncitori sezonieri, așa că nu pot să-și facă un credit sau să-și închirieze o locuință în Germania. Cei mai mulți trimit banii în România, la copiii lor, „ca să nu le lipsească nimic”.

Enlarge

13_2020-10-01-08-56-49
Muncitorii pleacă în pauza de prânz la ferma Höfler Gemüse, Nürnberg

Asociația Integro Mittelfranken e.V., înființată de un grup de români din Nürnberg, estimează că în jur de 180.000 de muncitori sezonieri români lucrează în fiecare an în agricultură în Germania. Nu toți fac parte din statisticile oficiale, pentru că nu toți sunt înregistrați.

„În România ne mergea greu.”

Stelian Stângu a locuit în Caransebeș până la 19 ani, când tatăl său vitreg a murit, iar el și mama lui au rămas fără casă. S-au mutat în satul Borlova, în casa părintească a mamei, împreună cu un unchi. Stelian a făcut 11 clase la școala profesională din Caransebeș, specializarea mecanic, tinichigiu, vopsitor.

La 19 ani a plecat prima dată din țară și a stat cinci ani la Viena. „N-am muncit nimic: vagabond, alergături cu unii, cu alții, afaceri, că pe vremea aia era cu ziare, reviste. Prostii”, spune el.

S-a întors în țară, dar nu avea unde să locuiască și a început să construiască în curtea unchiului din Borlova o cameră și o bucătărie, în care s-a mutat cu mama lui. Nu i-au ajuns banii, așa că a plecat în Cehia, la cules sparanghel. Când s-a întors, și-a construit o baie. „Cel mai fericit om eram să mă duc la veceu în casă”, povestește el.

Câțiva ani, a lucrat ca circularist la o întreprindere de prelucrare a lemnului. Acolo a avut un accident de muncă și și-a tăiat degetele de la o mână. I le-au reconstruit la Chirurgie plastică în Timișoara, dar degetul mic l-a pierdut.

După ce s-a căsătorit cu Oana și s-a născut Stelian, primul lor copil, a plecat la muncă în Belgia, unde a fost șofer de microbuz și câștiga 700 de euro pe lună, la negru. A lucrat și în Spania, la cules căpșuni, și în România, la fabrica de cablaje.

„Când am văzut că nu merge treaba, m-am băgat și eu la servici, dar tot nu puteai să faci ceva”, povestește Oana. „În România ne mergea greu.” Oana a lucrat la fabrica de cablaje și în întreprinderea de prelucrare a lemnului, unde manevra plăci de lemn masiv și câștiga 750 de lei pe lună și bonuri de masă. Nu-i ajungeau mereu banii să cumpere fructe pentru copii, așa că o ruga pe doamna Florica de la magazin să o treacă pe caiet.

„Dacă aveam mai multă școală, poate viața era mai simplă pentru mine.”

Urc împreună cu Oana pe căruciorul-elevator, între vrejurile de ardei, la cinci-șase metri înălțime. Nu e prea mult loc în cărucior și stau nemișcată între două lăzi pe care mâinile rapide ale Oanei le-au umplut deja. Cu cât elevatorul urcă spre capătul de sus al vrejului, cu atât e mai cald, deși afară sunt șapte-opt grade. Vara, temperatura din seră depășește 50 de grade Celsius.

În seră se aud cozile ardeilor rupți, vocile vesele ale româncelor și muzica creștină pe care o ascultă Oana, care e penticostală. Miroase plăcut, a legume proaspete, și aerul e atât de umed, încât nu te usuci niciodată de transpirație.

Oana are miopie -12 D și nu vede mai departe de 10 centimetri, dar, cu toate astea, curăță planta de frunze uscate și culege legumele fără să poarte ochelari. Își apropie ochii de vrej și verifică dacă ardeii s-au copt – „piparcă”, le spune ea. Simt că mă sufoc de cald, mi-e frică de înălțime și amețesc, dar mi-e rușine să mă plâng.

Acum doi ani, Oana a avut probleme cu rinichii din cauză că a lucrat ore în șir și nu a coborât de pe elevator să meargă la toaletă. A ajuns la spital, la urgență, cu dureri mari. În fiecare seară, când termină munca, o dor picioarele, pentru că spațiul din cărucior e mic și stă ore întregi înțepenită în aceeași poziție.

Oana s-a născut într-o familie cu șapte copii din Borlova. N-a putut să meargă la liceu în Caransebeș, pentru că părinții ei nu-și permiteau să-i plătească transportul, așa că are numai opt clase. A lucrat cu ziua în sat, la cartofi și la prune, unde câștiga 15-20 de lei pe zi. La 16 ani s-a angajat femeie de serviciu la o firmă din Caransebeș.

L-a cunoscut pe soțul ei când avea 16 ani, iar la 17 l-a născut pe Stelian. „Dacă aveam mai multă școală, poate viața era mai simplă pentru mine”, spune ea. „Dar la țară, fetele când se îndrăgostesc prima oară se mărită. Mi-au zis prietenele mele: «Te-ai măritat, te-ai izolat acolo, pe familie, tot timpul te gândești doar la copii, la casă, nimic mai mult». Și nu-i așa fain. Vedeți… trec anii și gândirea femeii se schimbă. Dar nu-mi pare rău, că am doi copilași frumoși, care-i iubesc enorm.”

Plânge adesea de dorul lor și cel mai greu îi e când se îmbolnăvesc. „Simți că au nevoie de tine și nu ești lângă ei. Dar e mai greu când ești lângă ei și nu poți să le oferi ceva ce-și doresc. Copiii în ziua de azi nu mai sunt cum am fost noi. Dacă noi pofteam la ceva, ne zicea «N-are mama bani» și înțelegeam. Dar acum mă uit la copiii mei, dacă vor pizza… Eu n-am mâncat pizza până la 16 ani.”

Prima dată când a mâncat pizza a fost atunci când Stelian a invitat-o în oraș. Își amintește și azi ce suc a băut și ce gust avea pizza capricciosa pe care a comandat-o.

Un sat întreg s-a mutat în fermele de lângă Nürnberg, iar acasă au rămas doar bunicii și copiii.

Am petrecut o săptămână în ferma Höfler Gemüse din Nürnberg și am dormit lângă cazările muncitorilor sezonieri, în autorulota cu care călătorim prin Europa ca să documentăm viețile românilor din diaspora. Am găsit cu greu un patron german care să ne permită să vorbim cu muncitorii, să mergem cu ei la muncă și să intrăm în camerele în care sunt cazați. Prima noastră experiență din Nürnberg a fost la o fermă din care am fost dați afară, unde am aflat mai târziu că muncitorii români erau exploatați.

La Höfler Gemüse lucrează în timpul campaniei de cules 100 de muncitori, din care 70 români și 30, polonezi și germani. Majoritatea românilor sunt sezonieri și nu au contracte de muncă pe perioadă nedeterminată, așa că mulți migrează între România, Germania și alte țări europene.

Ferma are 250 de ani și a fost moștenită din tată în fiu, iar primele sere există din 1965. Astăzi, se ocupă de afacere cei trei fii ai familiei, Thomas, Peter și Simon Höfler, care cultivă roșii, castraveți, ardei, rucola, salată, ceapă, ridichi, țelină, morcovi, sfeclă, păstârnac, broccoli, gulii, varză și multe altele, pe care le vând la marile lanțuri de supermarketuri din Germania.

Este una din fermele în care românii sunt tratați corect și probabil de aceea ne-au permis să intrăm și să vorbim cu muncitorii. În sere, la depozite, în băi și în curte găsești dispozitive cu substanțe dezinfectante, iar muncitorilor li se ia temperatura săptămânal și li se cere să poarte măști (chiar dacă, atunci când nu îi văd patronii germani, cei mai mulți le scot sau și le trag sub bărbie).

Vara asta au fost două cazuri de coronavirus în fermă, dar au fost testați la timp, au stat două săptămâni în carantină și n-au infectat pe nimeni. Patronii germani ne-au cerut și nouă să ne testăm și am intrat în fermă doar după ce am primit rezultatele negative.

Majoritatea românilor pe care i-am cunoscut la Höfler Gemüse sunt din județele Caraș-Severin și Bistrița-Năsăud, din sate învecinate, și toți sunt rude, prieteni sau vecini. Și-au împărțit camerele în funcție de grade de rudenie și de prietenii, pe comune și județe.

Enlarge

29_2020-10-03-07-01-42
Cazările românilor de la ferma Höfler Gemüse, Nürnberg

Cei mai mulți sunt din Borlova, un sat cu 1.400 de locuitori din județul Caraș-Severin. În primele zile am încercat să ținem minte cine e cumnat, frate sau văr de-al doilea cu cine, dar numărul lor mare ne-a copleșit. Pare că un sat întreg s-a mutat în fermele de lângă Nürnberg, iar acasă au rămas doar bunicii și copiii. Le vedem chipurile pe telefoanele părinților care se opresc din lucru: „Aici e la ziua lui”, „Aici e la noi în curte”, „Aici i-a scos cumnată-mea la pizza”.

Acum 15-16 ani, înainte ca borlovenii să meargă la muncă în Germania, satul era sărac. Localnicii lucrau la o întreprindere de prelucrare a lemnului și la o fabrică de cablaje, la fel ca Oana și Stelian, iar salariile erau mici. Mulți culegeau ciuperci, afine și zmeură din pădure, pe care le vindeau ca să-și suplimenteze veniturile.

În ultimii ani, satul „s-a ridicat”, povestește Stelian. Oamenii și-au construit case mari, cu băi moderne și apă curentă, iar în fața porților și-au parcat mașinile. De cinci ani, de când muncește în Germania, Stelian a adus 30 de muncitori sezonieri de la el din sat. Unii încă lucrează la aceeași fermă cu el, alții, în câmpurile din împrejurimi.

„Ți-am zis să nu pleci? De ce-ai plecat de lângă mine?”

Duminica e singura zi liberă din săptămână și holul clădirii în care sunt cazați muncitorii români e plin de uscătoare cu haine și prosoape. Miroase a prăjeală, țigări și detergent de rufe, iar din camere se aud manele și bâzâitul aspiratoarelor. În fața ușilor e plin de papuci, cizme de cauciuc, mopuri și găleți cu apă.

Ferma are mai multe clădiri în care sunt cazați muncitorii români. Oana și Stelian stau „la hotel”, acolo unde cuplurile locuiesc în garsoniere cu băi și bucătării proprii. Sunt cele mai râvnite camere și sunt ocupate de angajații vechi – și indispensabili. „La comun”, adică acolo unde bucătăria și băile sunt comune, stau muncitorii care au venit la fermă în ultimii doi ani.

Oana și Stelian ne-au invitat la ei în cameră, la un prânz bănățean, așa cum pregătesc în fiecare duminică: supă cu tăieței, sarmale, friptură de pui, piure și șnițele. Cât timp Oana pregătește masa, Stelian vorbește pe WhatsApp cu copiii și cu mama lui, căreia i se adresează cu „dumitale”. Lucia și fratele ei, Stelian, mănâncă șorici și umplu ecranul telefonului cu zâmbetele lor.

Lucia e la grădiniță, iar Stelian în clasa a VI-a. Vorbesc în fiecare zi cu părinții lor, deși în ultimul timp Lucia nu mai răspunde când o sună mama ei – are telefon de la trei ani și petrece mult timp pe TikTok. „Fata nu prea vré să vorbească, că spune: «Mami, dar tu nu vii acasă?». Îi supărată, că o simt. Îi supărată că nu m-am dus nici la ziua ei. Așa considerăm noi, că copiii îs mici și nu simt, dar ei simt cel mai mult, pe ei îi doare cel mai mult.”

Când vin în țară, Oana trebuie s-o ia peste tot pe Lucia, pentru că dacă o vede pe mama ei că se îmbracă și se pregătește de plecare, începe să plângă. „Și la baie merge cu mine – îi e frică că nu mă mai găsește. Când ajung acasă, Stelian vrea să dorm cu el, Lucia vrea cu ea. M-am dus în cameră la ea, a adormit și noaptea am venit la mine în cameră. Se trezea, venea, deschidea ușa: «Ți-am zis să nu pleci? De ce-ai plecat de lângă mine?»”.

Când părinții se întorc în Germania, Lucia suferă cel mai mult. „Prima zi îi greu, o sun, îi las un cadou: îi plac mult machiajele. Plec tot timpul la cinci dimineața, să nu mă vadă. Ultima oară mi-o văzut bagajul și o spus: «Mami, tu ce faci acuma?» «Păi pun, mami, bagajul.» «Iară pleci?» «Trebuie, mami, să mergem să adunăm bani. Trebuie să-ți cumpere mami piscină.» I-am cumpărat piscină [gonflabilă], i-am cumpărat țarc din ăla unde se pun copiii de sar – e înnebunită după el.”

Ne așezăm la masă și mâncăm câte o porție mare de supă. „Parcă când mănânci mai mulți, mănânci mai cu poftă, mai ales când suntem acasă, cu copiii”, spune Stelian.

Îi e dor de pădurea din spatele casei lor și de vocile copiilor care aleargă prin curte. „Mie îmi plăcea dimineața, era o splendoare. Era tătă pădurea înflorită și aveam salcâmi, mirosul ăla. Dimineața mergeam cu Oana și ne beam cafeaua. Așa ne-a binecuvântat Dumnezeu ca acolo, în locul ăla, să avem liniștea asta cerească.”

De cinci ani, de când lucrează în Germania, Stelian n-a mai văzut salcâmii înfloriți. Îi tremură vocea și îmi pare rău că l-am întrebat.

Casa lor are două camere, o baie și o bucătărie, iar anul acesta au schimbat acoperișul și au făcut o mansardă pe care vor s-o amenajeze. Au investit 15.000 de euro în acoperiș, o mare parte din banii pe care i-au câștigat în 2020.

Gresia, faianța, acoperișul, baia, dormitorul, aleea betonată, poarta, parchetul – fiecare a însemnat câte un an de muncă în străinătate.

„Am vrea să nu mai investim în ziduri toți banii care-i câștigăm. Am vrea și noi în concediu, la mare”. Ei nu „se trag”, spune Stelian, așa cum a făcut un coleg român care a mâncat doar pâine cu Nutella până s-a îmbolnăvit, dar amândoi au fost săraci și au pornit de la zero. „Noi suntem mulțumiți de ce am realizat”, spune el. „Sunt mulțumit până peste cap că ne-o ajutat Dumnezeu să ieșim și noi din sărăcie.”

813.000 români erau înregistrați în Germania la 31.12.2019 (398.000 bărbați și 415.000 femei), conform Statistisches Bundesamt (Institutul German de Statistică). Cifra aceasta nu include copiii care s-au născut în Germania, românii care au primit cetățenia germană sau pe cei din părinți de origine română, ci doar românii „cu experiență migratorie proprie”, adică cei care au venit din România, Spania, UK etc.

Românii sunt a șasea cea mai mare comunitate de imigranți din Germania, după polonezi (1.638.000), turci (1.339.000), cetățeni din fosta Iugoslavie (1.294.000), ruși (1.076.000) și kazahi (926.000). Imigranții români din Germania i-au depășit pe sirieni, care sunt în număr de 721.000.

Numărul total al cetățenilor de origine română stabiliți în Germania este 1.018.000, cifră care cuprinde copiii născuți în Germania, românii care au primit cetățenia germană și pe cei din părinți de origine română (prima generație născută în Germania, pentru că de la a doua încolo sunt considerați nemți).

Între 2012 și 2019, numărul românilor care s-au stabilit în Germania a crescut constant cu o medie de 77.600 pe an, cu un vârf de aproape 100.000 în 2015.

Anul trecut, 5.830 români au primit cetățenie germană; în 2018, 4.325; în 2017, 4.238; în 2016, 3.828; în 2015, 3.001; în 2014, 2.566.

În Nürnberg, trăiesc oficial 14.905 români, iar în regiunea Mittelfranken, din care face parte acest oraș, 36.270.

Grupul de Facebook „Romani in Nürnberg”, unde se postează zilnic anunțuri legate de locuri de muncă, locuințe, documente și alte probleme ale românilor din zonă, are 42.500 de membri.

„Avem de toate aici, în afară de copii.”

Oana și Stelian câștigă împreună peste 3.000 de euro pe lună, la care se adaugă alocațiile copiilor, în valoare de 408 euro, pe care le iau din Germania, țara în care lucrează și plătesc taxe. Trimit lunar bani în România pentru întreținerea copiilor, utilități și medicamentele bunicii.

„Cand s-o dat drumul [în Germania], am venit ca furnicile, că am știut că aicea se face”, spune Stelian. „Noi suntem toți niște oameni muncitori și aicișa le-ar fi greu și la nemți fără noi. N-ar avea cine să muncească, că nemții lor nu rezistă cum rezistăm noi și nu muncesc cum muncim noi. Ei nu lucrează mai mult de opt ore. Noi lucrăm și zece ore, și unșpe, și doișpe.”

Dintre toate locurile din țară și din străinătate în care a lucrat, Stelian se simte cel mai bine în Germania. Atunci când Oana a avut probleme cu dinții, cei de la fermă au programat-o la stomatolog, iar consultația și celelalte costuri au fost acoperite de asigurarea de sănătate.

Astă vară, ferma Höfler Gemüse a avut controale de la Zoll, un fel de ANAF cu responsabilități mai complexe, care a verificat contractele muncitorilor sezonieri și condițiile de cazare. Echipajul Zoll a făcut interviuri cu angajații, printre care și cu Oana, pe care au întrebat-o dacă se simte în siguranță la fermă și dacă îi sunt plătite orele suplimentare.

E o mare diferență față de condițiile în care au lucrat în România, unde Oana era plătită la negru când culegea cartofi, iar Stelian și-a pierdut un deget pentru că întreprinderea nu respecta normele de protecție a muncii. „Avem de toate aici, în afară de copii”, spune el. „Dacă aveam și în România un trai cât de cât decent, nu mai veneam în Germania.”

Stelian s-a gândit să-i aducă pe copii și pe bunica lor în Nürnberg, mai ales anul acesta, când s-a speriat din cauza pandemiei, dar e complicat pentru un muncitor sezonier să închirieze un apartament. Patronii germani le opresc o parte din salariu pentru cazare și, dacă nu ar mai sta la fermă, ar trebui să-i plătească mai mult, ceea ce nu le convine, iar proprietarii nu închiriază locuințe muncitorilor cu contracte sezoniere.

***

În câteva zile, Oana se întoarce în România împreună cu o familie de români din Borlova; Stelian rămâne să muncească în Germania până pe 15 decembrie. E mult de lucru pentru cei 20 de români care au rămas: dezinfectează toate serele și pun folie nouă pe rândurile pe care vor crește plantele. Se trezesc la patru dimineața și lucrează până la cinci după-amiaza.

Copiii știu că mama lor o să vină în curând acasă. Lucia i-a cerut o păpușă, iar Stelian, un joc nou pentru PlayStation, pe care Oana le va cumpăra săptămâna viitoare. O să le aducă și dulciuri, dar nu prea multe, ca să mai mănânce și altceva. Nu poate să le cumpere haine, pentru că au crescut din februarie, de când i-a văzut ultima oară, și nu știe ce mărimi au acum.

Lucia nu mai are răbdare și în fiecare dimineață, când se trezește, o întreabă pe bunica ei: „Câte zile mai este până vine mami acasă?”.

40_2020-09-29-07-56-56.jpg

Acest material este sprijinit de Asociația Mai bine din Iași prin proiectul #GoEAThical, finanțat de Uniunea Europeană. #GoEAThical este un consorțiu global format din 16 organizații din Europa, Brazilia și Africa de Sud și este coordonat de organizația Christliche Initiative Romero din Germania. Articolul a fost documentat de echipa Teleleu și nu reflectă în mod necesar poziția oficială a Uniunii Europene.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
read more: