„Cei care se vor naște aici, aceia n-o să mai fie români.“

Monica Rezban cântărește salamul Victoria, îl împachetează în hârtie și-l întinde clientei. Nu mai are costiță afumată și femeia pare dezamăgită: ar fi vrut să gătească o fasole cu afumătură. Monica îi spune că a primit un cozonac foarte bun, poate să-l „probeze“ dacă vrea; mălaiul e din Spania, dar e grișat și fierbe repede, iar cele mai „căutate“ murături sunt cele rusești. Clienta se plânge că e sleită de muncă: face curățenie la mai multe familii de spanioli și seara, când se întoarce acasă, nu mai e în stare de nimic.

Monica o ascultă și dă din cap. „Săptămâna trece repede“, îi spune. „Vine weekend-ul și te odihnești.“ Știe că românii care își fac cumpărăturile la Carnicería Caraiman, deschisă de ea și de soțul ei, Florin, își doresc să audă românește și să vorbească despre necazurile lor. Să cumpere crenvurști, mici, bere Timișoreana, apă Borsec sau brânză telemea, să discute politică („Dacă mai râmâne PSD-ul la putere, o să ajungem și noi ca Venezuela“, spune un bărbat), să povestească ce mai e pe-acasă (părinții sunt bătrâni și bolnavi) și cum e la muncă (unii lucrează cu acte, alții, la negru, o femeie care îngrijește bătrâni își caută de lucru).

Românii nu vin la magazinul familiei Rezban din Burriana pentru că n-ar găsi ce le trebuie în supermarketurile spaniole, ci pentru că le e dor. Iar gusturile și mirosurile de pe rafturi – mezelurile, pufuleții, eugeniile, șampania Angelli și sucurile Frutti Fresh – le aduc aminte de „acasă“ și le dau sentimentul unei comunități. Îi ajută să-și păstreze identitatea etnică și să nu se simtă sufocați de o limbă și de o cultură în care au ales să trăiască, dar în care unii nu se regăsesc.

În provincia Castellón din Comunitatea Autonomă Valencia trăiesc peste 38.000 de români, iar cei mai mulți sunt în Castellón de la Plana, unde e Consulatul României. Lucrează în construcții sau la curățenie, sunt doctori, funcționari publici, cerșetori sau consilieri la Primărie. În localitățile de aici găsești biserici, magazine și restaurante românești, cofetării și patiserii unde poți mânca savarine, ecleruri, merdenele și langoși.

În Burriana, un oraș din provincia Castellón cu peste 34.000 de locuitori, trăiesc 2.228 de români. Orașul e înconjurat de plantații de portocali și are 15 kilometri de plajă: din centru până la mare faci un kilometru și jumătate.

Carnicería Caraiman din Burriana arată ca un magazin românesc dintr-un oraș de provincie. Rafturi cu produse românești sau cu produse consumate de români, cum e Fanta de struguri pe care Monica spune că n-o găsești în Spania, prafuri pentru prăjituri de la Dr. Oetker, sticksuri Croco, pernițe umplute de la Viva și snackuri Lotto. Îți sar în ochi steagul românesc de pe perete, icoanele și o hartă mică a României. Pe raftul din spatele vitrinei frigorifice, unde servește Monica, steagul Spaniei și încă un steag al României. Televizorul merge în surdină pe Digi24.

Miroase a cârnați și a usturoi. Florin, soțul Monicăi, prepară crenvurștii în laborator, în încăperea din spatele magazinului. Toate mezelurile pe care le vând sunt făcute de ei – toba, costița afumată, parizerul, salamurile, slănina – și costă în jur de șase, șapte euro kilogramul. În fiecare dimineață, primesc carne proaspătă de la o măcelărie spaniolă și o procesează în laborator. Săptămânal, vând în jur de 1.000 de kilograme de produse din carne.

Majoritatea clienților sunt români, dar la magazin vin și ucraineni, bulgari, ruși, sârbi, lituaneni, polonezi, sud-americani (cărora le place afumătura) și câțiva spanioli însurați cu românce. Monica îmi arată ce produse preferă fiecare: conservele de pește rusești, telemeaua bulgărească, castraveții murați rusești îmbuteliați în Germania.

Monica, 46 de ani, și Florin Rezban, 50, locuiesc în Castellón de la Plana și, în fiecare dimineață, se trezesc la șapte și își beau cafeaua, la fel ca spaniolii, într-un bar din apropierea casei lor, care se numește La Crème. Mănâncă un croissant sau o felie de pâine prăjită, apoi pornesc spre Burriana și fac un sfert de oră cu mașina. Trec pe lângă livezile de portocali și ascultă muzică populară din Bihor și Arad, pentru că satul în care s-a născut Monica e chiar la granița dintre cele două județe.

Copiii lor sunt mari acum: Daniel are 18 ani și studiază contabilitatea la un colegiu din Castellón de la Plana, iar Melisa are 21 de ani și e studentă la Istoria Artei în Valencia. Amândoi vin să-i ajute la magazin în vacanțe și de sărbători.

De două luni, a venit în vizită la ei bunica Susana, mama Monicăi din Stoinești, județul Arad. „Tăt anul vin să-mi văd nepoții, fata, jinerele, pe tăți“, spune ea. „Mă duc singură, cu avionul.“ Bunica are 74 de ani și poartă vestă de lână, șorț și batic. Vorbește cu un puternic accent arădean care o să-mi dea de furcă atunci când o să ascult interviul. Fratele Monicăi o duce la aeroport în Timișoara, iar Florin o așteaptă la Valencia.

Bunica Susana stă pe un scaun în laboratorul din Carnicería Caraiman și curăță kilograme de usturoi pentru mezeluri. Cojile îi alunecă din șorț într-o cutie care ține loc de gunoi. „Știi cum îi când pleacă copiii, cu durere“, spune ea. „Ne depărtarăm deolaltă. O zis că nu stă mult și se-ntorc ‘napoi. Și-apă’ după ce Florin o venit aíce – o fo’ trei ani – o zis că să vină Monica la el să vadă: dacă-i place, o să steie și ea, dacă nu, o să vină ‘napoi. O fo’ micuț copilașul, numa’ doi ani avé, și fata avé patru ani și jumătate, merea la grădiniță. Eu îi duceam.

Monica o șezut trei luni, dup-aia o venit acasă și zice: «Mă duc și eu cu copiii». El lucra cu o mașină care transporta oamenii la muncă, se câștiga bine pe timpul ‘cela. «Eu, fata mea, te lăs dacă vrei.» O zis că se-ntoarce. Da’ o văzut că se câștigă, s-o apucat de treburile aistea și-o dat fata la școală toamna.

N-am cuvinte să-ți explic durerea: lăcrimi. De când venea iarna și se micea ziua, venea bărbatu-meu în tăt anul la ei să ducă copiii la grădiniță. Îl trimiteam pe el: «Du-te tu, că eu acasă mă descurc cu ele tăte, și cu mâncarea, și cu animalele». Aveam cai, vaci, porci, oi. Ședea câte tri luni.

Acum șase ani, soțul a murit, am rămas singură. Mi-i dor de ei. De multe ori stau și mă hod la televizor și când cântă câte o cântare de străinătate, de nepoți, lăcrimez oleacă. Și iacă așé.“

E ora prânzului și toți sunt obosiți pentru că lucrează fără pauză de azi-dimineață, iar ziua de muncă se încheie abia la 9 seara. Se apropie weekend-ul, când au cea mai mare vânzare, și trebuie să afume costița, să facă salamul de vară și parizerul. Crenvurștii sunt deja în cuptor, iar Florin pregătește carnea tocată pentru următorul produs. Monica e într-un du-te-vino continuu între magazin, unde servește clienții, și laborator, unde-l ajută pe Florin.

Cel mai bun prânz îl mâncăm pe un dulăpior care ține loc de masă, în jurul căruia ne strângem toți: eu, Cosmin, Monica, Florin și bunica Susana. Monica a fiert broccoli, fasole verde, cartofi și morcovi proaspeți pe care i-a primit de la un român care cultivă legume la el în curte. Noi mâncăm cu poftă crenvurști cu muștar de Tecuci. Cosmin cere și o ceapă verde.

La fel ca toți românii care și-au deschis o afacere în Spania, Florin ne povestește cât de simplă a fost birocrația. Statul spaniol îi ajută, nu-i încurcă pe micii antreprenori.

Florin a plecat prima oară din țară în 2000 în Germania, iar un an mai târziu a venit în Spania, unde a lucrat în construcții, a cules portocale și struguri. A locuit împreună cu alți români în apartamente înghesuite, unde stăteau câte 10-12 și dormeau pe jos, pe saltele. Când a început să câștige mai bine, s-a mutat singur și a chemat-o pe Monica împreună cu copiii.

„Noi, când am venit aici, nu aveam pe níme, niciun frate, niciun verișor, nicio cunoștință de la noi din zonă“, spune Monica. „Îți lipsește. De multe ori zici că și un cățel ai vrea să-l vezi de la tine din ogradă.“

Florin lucrase la o mezelărie în Germania și atunci i-a venit ideea să facă ceva similar, mai ales că în Spania îi lipsea mâncarea românească. S-a interesat la primărie câți români sunt în zonă (mii de români) și, în anul în care a venit Monica, au deschis Carnicería Caraiman.

Florin și Monica locuiau în Ineu, într-o garsonieră cumpărată prin programul ANL pentru tinerii căsătoriți. Deși lucrau amândoi – Florin la un service auto, iar Monica într-o fabrică de croitorie – reușeau cu greu să-și plătească ratele pentru garsonieră. 

Monica mergea la sfârșit de săptămână în Ungaria și vindea în piață ațe, chiloți, sutiene, maiouri și geci de fâș. Pleca dimineața și se întorcea seara. Uneori, își lua câteva zile libere și mergea în Turcia de unde aducea aur, covoare și geci de piele pe care le vindea mai scump în România. Din Polonia cumpăra pantofi și materiale textile.

Când s-a născut Melisa, n-a mai putut să alerge dintr-o parte în alta. A început să-i ajute pe părinții ei care se ocupau cu agricultura și vindeau boia. Ea și Florin cultivau varză pe care o puneau la murat și apoi o vindeau în fața Spitalului de Psihiatrie.

„Nu mai aveam nimica de făcut decât să plec, ultimul lucru“, spune Florin. „Nu mai puteam să plătesc ratele pe care le aveam la bloc. Trebuia să ne ajute socrii, nu eram pe picioarele mele. Lipsurile financiare m-au dat afară din țară. Aș fi făcut orice ca să găsesc de muncă.“

Florin a crescut în satul Clit din județul Arad și, în clasele primare, mergea câte 10 kilometri dus-întors până la școala din Hășmaș. A făcut o școală profesională de lăcătuși mecanici ca să se poată angaja. La 16 ani lucra și făcea liceul la seral.

Și-a dorit ca Melisa și Daniel să nu treacă prin ce a trecut el. La începutul anilor 2000, înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, mulți români își lăsau copiii acasă, dar Florin i-a adus în Spania. „Vedeam cum sunt școlile și grădinițele de aici și știam cum sunt școlile din România“, spune el. „Același liceu agricol care era și pe vremea mea, aceiași profesori, veceul în curte.“

Când au venit în Spania, Daniel avea doi ani și jumătate, iar Melisa, cinci. Au învățat repede spaniola și valenciana, pe care le vorbesc ca niște nativi. Au mers la comedor, un program de afterschool de stat unde copiii mănâncă, își fac temele și participă la diverse activități.

Deși sunt mai mult spanioli în gândire decât români, copiii nu vor să ceară cetățenia spaniolă (România și Spania nu au acord privind dubla cetățenie și ar trebui să renunțe la cea română). În familie s-a discutat despre această posibilitate doar atunci când Daniel s-a gândit să dea admitere la Poliție, unde e o condiție obligatorie să fii cetățean spaniol.

Familia Rezban a votat la toate alegerile pentru România, cu excepția europarlamentarelor de anul acesta, când Monica, Florin, Melisa și Daniel au stat șase ore la coadă în fața Consulatului din Castellón de la Plana și n-au reușit să voteze.

În ultimii 10 ani, au construit la Ineu o casă „ca un palat“ în care au investit 100.000 de euro. Când și-au dat seama că viața lor e aici, unde își cresc copiii, nu în România, unde se duc o dată pe an, și-au cumpărat un apartament în rate în Castellón.

„De multe ori zicem că am făcut prostie că am investit în casă tot ce am strâns aíce“, spune Florin. „Noi, majoritatea românilor, când am venit în Spania, am zis că stăm cinci ani. Eu, de exemplu, am venit până începe Daniel să meargă la școală, adică trei ani. Niciodată nu zicem că nu ne mai întoarcem, pentru că nu știi niciodată ce se poate întâmpla aici.“

Bunica Susana încă îi așteaptă. „Eu sper să víe odată ce gată copiii școlile“, spune ea. E singură și-i lipsește familia, chiar dacă vorbește la telefon cu Monica în „fiștecare zi“. Florin nu vrea să se întoarcă în România decât dacă țara e stabilă din punct de vedere politic și economic. „Trebuie să ai o liniște“, spune el.

În plus, n-ar mai putea trăi în aceleași condiții. În Stoinești, satul bunicii Susana, nu există drumuri, canalizare și apă curentă. „În sat pun oamenii piatră că sunt gospodari și nu lasă să fie drum de pământ“, spune Monica. „La mama îi un pic așa, pe deal, și ea, săraca, în fiecare an înainte să mergem noi cheamă pe cineva să puie nisip, că vara, când plouă, vine apa de la pădure și se sapă drumul.“

Monica și Florin au dus-o pe bunica Susana la munte, în cel mai vechi sat din Comunitatea Autonomă Valencia. Acolo unde nu era semnal la telefon, oamenii aveau drumuri bune, canalizare și apă curentă. Femeia s-a mirat, pentru că în România sunt cătune de munte unde oamenii n-au nici măcar curent electric.

În Spania s-au simțit mereu bine primiți, spre deosebire de Germania, unde Florin spune că localnicii erau ostili. Lua masa la un restaurant atunci când un german i-a reproșat chelnerului că l-a servit pe „ausländer“ înaintea lui. Îi îngrijorează însă expansiunea partidului de extremă dreapta Vox. Adepții lui au organizat un miting în Burriana unde au strigat, printre altele, „Fuera los rumanos!“. „Dacă plecăm noi, o să se aleagă praful de economia lor“, spune Florin.

Mentalitatea lor s-a schimbat de când locuiesc în Spania, dar sunt lucruri cu care nu reușesc să se obișnuiască. Florin spune că spaniolii exagerează cu drepturile femeilor și că nu mai poți să-i zici unei femei că e frumoasă pentru că te face „machista“. „Aici, dacă o femeie strigă «hau», imediat vine poliția“, spune el. Monica crede că așa ar trebui să fie și în România, nu să fugă verișoara ei noaptea cu copiii la maică-sa când o bate bărbatul.

Fiica lor, Melisa, a refuzat buchetul de flori oferit de tatăl ei de 8 Martie. „Yo no celebro esa cosa“, i-a spus. În Spania, pe 8 Martie se sărbătorește Ziua femeii independente (Ziua femeii care muncește, dacă aș traduce mot à mot). În această zi, femeile vor ca bărbații să iasă la proteste și să lupte împotriva violenței domestice și a culturii machiste alături de ele, nu să le scoată la restaurant sau să le aducă bomboane. 

În Spania, profesorii discută cu fetele la școală despre importanța acestei zile și despre independența femeii. Le învață să nu accepte abuzul într-o relație și condamnă istoria recentă a Spaniei, unde, până în 1975, când s-a încheiat dictatura lui Franco, femeile aveau nevoie de semnătura tatălui sau a soțului ca să-și deschidă un cont bancar, să se înscrie la facultate sau să-și dea examenul pentru carnet de conducere. Băieții sunt învățați că trebuie să respecte independența femeilor și să le sprijine dacă le iubesc.

Melisa locuiește la Valencia, unde e studentă la Istoria Artei, și se întoarce la Castellón doar în vacanțe și în weekend-uri. La liceu a studiat engleza, latina și greaca, dar o profesoară carismatică a facut-o să îndrăgească Istoria Artei. În Spania, elevii li se adresează profesorilor pe nume și sunt apropiați de ei. Chiar dacă au așteptări mari de la elevi, profesorii sunt prietenoși și nonconformiști.

„Dacă rămâneam la Ineu, n-aș fi făcut Istoria Artei“, spune Melisa. „Mă gândesc de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă rămâneam acolo. Aș fi fost o persoană complet diferită din punct de vedere a cum gândesc și a ce mi-am ales pentru viitor. Viața ar fi fost mai grea pentru mine. Face mult când dai de oameni noi și de o cultură nouă și tot ce credeai până atunci nu mai e valabil.“

În România, Melisei i s-a zis de când era mică să se facă doctoriță, profesoară, ingineră sau avocată – bunica Susana nu concepea altă meserie în afară de acestea patru. Unul dintre verișorii Melisei din România a făcut Facultatea de Psihologie și acum lucrează la Dedeman. „Mami și tati, fiind aici, mi-au spus: «Fă ce vrei tu». Dar când ești acolo și vezi că toți fac Farmacie, Medicină sau Inginerie și știi că dacă faci Psihologie ajungi la Dedeman, atunci îți schimbi și tu mentalitatea.“

Vara, când merge în România, Melisa le spune tuturor că e studentă la Istorie, nu la Istoria Artei. „M-o întrebat chiar tatăl cu băiatul care lucrează la Dedeman: «Ce înveți?». Eu, mândră, pentru că-mi place: «Istoria Artei». I-o picat fața: «Artă?». De atunci n-am mai zis la nimeni în România.“

Melisa urmează să plece cu o bursă de studii în Austria, apoi în SUA și să facă un master în muzeologie. După ce va termina studiile, vrea să lucreze într-un muzeu sau să predea Istoria Artei. E bursieră și statul spaniol îi acoperă taxa școlară și o parte din cheltuieli.

Locuiește într-un apartament închiriat de la periferia orașului pe care-l împarte cu trei fete. Două dintre ele sunt lesbiene (una a plecat între timp), iar asta nu le-a plăcut deloc părinților Melisei, care au prejudecăți în ceea ce privește marocanii, africanii și cuplurile gay. „Asta ține de educație“, spune ea. „Pe noi ne învață la școală să fim toleranți și să nu facem discriminare. Tata, de când se uită la Dragoș Pătraru, are niște idei mai deschise, dar mama, cum e cu religia, nu.“

În Spania, spune Melisa, oamenii merg la biserică, dar asta nu-i face intoleranți. „Nu știu cum au reușit să facă diferența. Chestia asta, că nu-l iubești pe aproapele tău pentru că e altfel decât tine, asta nu-mi place la români.“

Melisa spune că în România lipsesc ideologia feministă și organizațiile care luptă pentru drepturile femeilor. Când se întoarce în țară, evită să discute cu bunica Susana și cu alte rude despre feminism sau religie. „În România, am prieteni cu care nu mă mai întâlnesc pentru că vorbesc atât de urât de femei, atât de violent – nu îmi place. La sat se știe de femei bătute, dar oamenii fac așa, urechi surde, și știu că și eu aș fi fost la fel dacă aș fi rămas acolo.“

Melisa e la curent cu situația politică din România și, în fiecare dimineață, ascultă Digi FM. „Îmi place să știu ce se întâmplă“, spune ea. „Mă simt mai mult româncă decât spaniolă, deși nu știu dacă o să mă mai întorc vreodată. Am prietene românce care vor să treacă la naționalitatea spaniolă, dar mi se pare o ruptură de țara ta și de o parte din tine. Cum să zici: «Nu mai vreau să aud, de azi înainte sunt spaniolă»?.“

La facultate, Melisa e singura româncă și evită să le spună celorlalți studenți că nu e spaniolă. N-ar vrea să-și facă o imagine greșită despre ea. „Nu că ar fi ceva rău să fii româncă, dar prefer să ne cunoaștem mai bine și pe urmă să le spun.“

Când era mică, Melisa își petrecea vacanța de vară la bunica Susana. Era o bucurie, pentru că nu mai trebuia să respecte programul impus de părinți și putea să alerge liberă prin curte. Bunica le făcea toate voile. Când a crescut, a început să se întrebe de ce străzile nu sunt asfaltate, de ce satul nu are canalizare și apă curentă, de ce nu e la fel ca în Spania.

Bunica Susana o să se întoarcă la Stoinești peste două zile. „E casa sângură“, spune ea. Stă mereu cu gândul la găinile ei, de care are grijă o vecină. Vrea să pună în grădină roșii, cartofi, morcovi și piparcă, să aibă nepoții ce mânca la vară, când o să vină în vacanță. Copiii au încercat s-o convingă să rămână în Spania după ce bunicul a murit și ea a rămas singură, dar bătrâna nici n-a vrut să audă: „Ce să-mi placă aíșe dacă nu înțeleg ce zice?“.

„Să mă apuc să găt aiul ăsta“, spune bunica Susana, pe care am oprit-o din treabă. Magazinul s-a umplut de clienți și de zumzet. Monica se lungește la vorbă cu femeile. Din când în când, Florin iese din laborator și salută pe cineva. Începe mai toate propozițiile cu „A ver“ și exclamă „Madre mío“. Discutăm cu un bărbat despre situația economică din România, iar Florin ne aude. „Dacă nu veneam în Spania, în veci amin mai făceam eu casă în țară, mașină, creșteam doi copii din salar“, spune el.

Clienții zăbovesc la discuții când aud că suntem jurnaliști și că scriem despre românii din Spania. Unii sunt furioși, așa cum e Costi, care a plecat de 12 ani din satul Băleni, județul Dâmbovița. „M-au izgonit afară din țară, din cauza la bani am plecat“, spune el. „Făceam agricultură, am investit în fiecare an o grămadă de bani. Am avut pământuri, am avut taraba mea. Trăgeam linie și nu rămâneam cu nimic la sfârșit de an. Femeia a fost farmacistă la Dobra, a dat faliment farmacia.“

Costi lucrează acum la Pavasal, cea mai mare firmă de construcții din comunitatea valenciană, iar soția lui, la curățenie. Au un copil de 14 ani născut în România și unul de 4 născut în Spania. Spune că n-ar fi făcut al doilea copil dacă rămânea în țară. „Cum să fac copii în România când n-am ce să-i dau să mănânce?“

Un bărbat care a fost în 2018 la mitingul din 10 august, la fel ca familia Rezban, e supărat că vecinii săi l-au întrebat ce-a căutat acolo, în loc să fie revoltați că jandarmii i-au gazat pe protestatari. E hotărât să nu se mai întoarcă în țară. „Fata mea am adus-o la 3 ani în Spania – acum are 19. Unde mai mére aia în România?“

Nicu, un bărbat din Sibiu, intervine în discuție: „E greu aici, ne-am fi dus toți acasă. Lucrez de la 6 dimineața și mă trezesc la 4.30. Mă duc în țară și ce fac? Mă duc cu ideile de aici și iau un salariu din ăla de-acolo?“.

Dorel, un bărbat de 60 de ani care locuiește „la părăseală“ într-o casă abandonată între portocali vine la Florin în fiecare după-amiază ca să primească mâncare. Florin îi pregătește o plasă generoasă cu mezeluri și carne pentru că știe că sunt mai mulți români care trăiesc în casa abandonată.

Dorel e din Moinești, județul Bacău, și a fost eliberat din închisoare acum 13 ani. Nu-l aștepta nicio familie și nu avea unde să locuiască, așa că a venit în Spania. Nu are acte și, deși e orb și bolnav, nu poate merge la doctor. Mănâncă ce primește de la familia Rezban și doarme între portocali.

În magazin se perindă un șir de portrete: familii, femei singure, femei cu copii, bărbați care abia s-au întors de pe șantier, români bogați, români care abia se descurcă, români care s-au adaptat la viața din Spania, români care suferă de dorul familiei. Unul pregătește o petrecere cu mici și bere, altul cumpără niște dulciuri pentru copii. La Carnicería Caraiman întâlnești o Românie la scară mică și poți afla cum trăiesc și cum au trăit românii în toate județele din țară în ultimii 30 de ani.

Familia Rezban lucrează de la nouă dimineața până la nouă seara de marți până sâmbătă. Duminica au program până la ora 13.00, iar luni închid. Amândoi sunt credincioși și le place să meargă duminica la biserica ortodoxă din Castellón, dar unul dintre ei trebuie să rămână la magazin, așa că fac cu rândul: o dată merge Florin, o dată Monica.

„Noi, în fiecare an, pe 1 Decembrie, facem un spirit românesc ca omul care-ți intră să se simtă un pic mai aproape de-ai lui“, spune Monica. „Ne îmbrăcăm în ii, punem aici o masă cu vin fiert, covrigi, șoric, mezeluri, avem steag, dau televizorul pe români. Copiii care sunt aici nici nu mai știe să meargă cu colindul. Pe 1 noiembrie sunt cu măscăricii ‘ceia, cu Halloween, și vine să le dai bomboane, zice ori le dai, ori te mata. Am bomboane pregătite pentru ei, da’-i întreb pe părinți: «De ce nu-i duceți și de Crăciun cu colindul?». Înțeleg și respect toate obiceiurile spaniolilor, dar încă sângele curge românește, nu poți să uiți așa, dintr-o dată.“

Monica crede că nepoții ei vor rupe legătura cu România. „Cei care se vor naște aici, generațiile următoare, aceia n-o să mai fie români“, spune ea. „Am clienți care vin aici și copiii lor sunt de vârstă cu băiatul meu și întreabă fiu-meu: «Voi nu mai vorbiți românește? Înțeleg la școală, dar nici acasă, între voi?» «Nu, nu mai vobim.».“

Daniel e în vacanță săptămâna asta și a venit la magazin să-i ajute pe părinții lui. Aranjează marfa pe rafturi – conservele, sucurile, borcanele cu zacuscă și cu murături – și servește clienții. Atunci când erau mai mici, el și sora lui veneau tot timpul la magazin, dar acum Melisa e la Valencia și el la colegiu.

Îi place în România și îi place casa pe care și-au construit-o la Ineu – e mai mare decât apartamentul din Castellón în care locuiesc acum și are o curte în care urmează să facă și o piscină. „Eu, dacă aș avea de muncă în țară și să fie ca aici, eu m-aș întoarce“, spune Daniel. „Eu cred că până la urmă tot o să ne întoarcem în țară că doar de-aia facem casă acolo.“

Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu