Copiii lui Natural

I-am întâlnit în toate comunitățile din România în care am fost de când umblăm teleleu: în penitenciare, printre oamenii străzii, în adăposturi de noapte, printre prietenii noștri.

Pe certificatele lor de naștere, în dreptul tatălui, e trasă o linie sau e menționat „natural“.

În 2015, în România s-au născut 12.653* de copii cu tată necunoscut, iar între 2005 și 2015, s-au născut 162.662 de copii cu tată necunoscut. Asta înseamnă că în fiecare an se nasc, în medie, 16.266 de copii cu tată necunoscut, adică 1.355 pe lună, adică 45 pe zi, adică la fiecare jumătate de oră în România se naște un copil cu tată necunoscut.

Unii dintre ei nu și-au cunoscut niciodată tatăl și au crescut singuri, săraci, respinși, alții au amintiri îndepărtate cu tații lor absenți, alții se agață de poveștile pe care le-au auzit de la mamele sau de la bunicii care i-au crescut. Unii au trăit împreună cu tații lor, care nu aveau acte sau care după ce au ieșit din penitenciar nu au știut cum să facă demersurile birocratice ca să-i recunoască. Alții s-au născut în comunități sărace și depind de ajutorul dat familiilor monoparentale.

Fiecare poveste pe care am întâlnit-o a fost diferită. Destinele copiilor și ale adulților pe care i-am cunoscut au fost marcate de absența sau de prezența tatălui. Iar poveștile lor ne-au deschis alte povești și nu am reușit să tăiem doar o felie despre relația sau lipsa unei relații cu tatăl. Mereu a fost vorba și despre locul în care s-au născut acești copii, și despre lumea din jurul lor, și despre oportunitățile pe care le-au avut sau nu le-au avut. Așa că portretele s-au transformat într-o istorie a unor locuri și a unor povești de viață care au influențat în egală măsură destinele taților și cele ale copiilor.

*Sursa: Institutul Național de Statistică

Alex și Denisa s-au născut „La Zăvoaie“, într-un cartier de case sărăcăcioase de lângă fosta groapă de gunoi a orașului Bistrița. Oamenii care trăiesc „La Zăvoaie“ sunt romi, dar nu vorbesc limba romani și nu știu nimic despre identitatea lor, pentru că singura lor identitate e sărăcia. Bărbații lucrează la salubrizare, iar femeile stau acasă cu copiii. Majoritatea sunt analfabeți și nu știu cum să-și ajute fiii și fiicele, deși și-ar dori o viață mai bună pentru ei.

Alex are nouă ani și e în clasa I. A fost înscris la școală de cei de la Fundația Inocenți Bistrița și merge de câteva ori pe săptămână la centrul de zi al fundației ca să-și facă temele cu Dana Rebrean, specialist în pedagogie școlară. Băiatul stă aplecat peste caiet și desenează litere. E îmbrăcat într-un hanorac cu dungi colorate și hainele lui miros a detergent de rufe, deși familia lui n-are nici apă curentă, nici curent electric. O să termine în curând clasa I, dar Alex nu recunoaște încă toate literele. Denisa, sora lui, care are 10 ani și e în clasa a II-a, învață mai bine decât el și face deja sărituri peste ordin.

Crina, mama lui Alex și a Denisei, are 31 de ani și opt copii – cel mai mic are 8 luni, iar cel mai mare 14 ani. Tatăl copiilor lucrează la salubrizare și toți cei 10 membri ai familiei trăiesc din salariul lui și din alocațiile copiilor. În casă nu există nici o masă pe care copiii să mănânce sau să-și facă temele. Cei mari, care merg la școală, dorm împreună în același pat, iar cei mici, cu părinții lor. Singura care se ocupă de ei e Crina, pentru că tatăl e plecat de dimineața până seara. Crina n-a fost niciodată la școală și nu știe să scrie sau să citească, așa că nu-i poate ajuta la teme pe Alex și pe Denisa.

Alex n-a fost azi la școală și, când ne vede, fuge să se ascundă rușinat. L-a durut piciorul, se scuză mama lui. Lui Alex nu-i place școala și ar face orice ca să chiulească. Părinții lui nu s-au ocupat de el când era mic, nu l-au învățat să vorbească și nu l-au stimulat în nici un fel, la grădiniță nu a mers, așa că Alex avea deja niște lacune când a început clasa zero: vocabularul lui era redus, nu știa să deseneze și nu avea nici una dintre cunoștințele elementare pe care le aveau colegii lui.

La toate astea se adaugă sărăcia, pe care Alex o vede în diferențele dintre hainele lui și ale colegilor săi și în faptul că el n-are niciodată trei lei ca să-și cumpere o felie de pizza, la fel ca ceilalți copii. Mama lui nu-l trezește dimineața să meargă la școală și nici nu-i impune să respecte niște reguli, așa că Alex e liber să chiulească și să meargă peste deal, la pește.

Tatăl copiilor, Lucian, pleacă la cinci dimineața la lucru și se întoarce târziu, așa că pe el nu-l întâlnim niciodată. Când întrebăm de ce bărbatul nu și-a recunoscut copiii, Crina ridică din umeri. Nu știe ce să ne zică și asta e o problemă minoră pentru ea. Nu au curent electric, se plânge femeia, vara nu au frigider și iarna copiii nu văd să-și facă temele. Nu au apă și Crina aduce cu găleata de la o vecină ca să spele rufele cu mâna, fata lor cea mare a abandonat școala și nu știe cum o să reușească și la anul să îmbrace și să hrănească opt copii.

Sergiu, 30 de ani, s-a născut la Ocna Mureș, lucrează ca fotograf în Cluj și locuiește la Zalău. N-a știut niciodată cine e tatăl lui, pentru că nici mama, nici sora, nici bunicii nu au vrut să-i spună. Sora lui mai mare i-a dezvăluit numele tatălui în timpul unei discuții aprinse pe WhatsApp.

„Nu știu nimic despre povestea lor de dragoste pentru că nu s-a vorbit nimic“, spune Sergiu. „Și n-am făcut niciodată drama aia clasică: «Vreau să-mi cunosc tatăl, e dreptul meu». Am știut că nu-i acolo și am lăsat-o așa, a trecut timpul. Maică-mii n-am putut niciodată să-i pun întrebările astea.

Când am fost mic, asta mi s-a oferit: «Taică-tu nu-i cu noi». Era o chestie care plutea în aer, nimeni nu vorbea despre asta. Și dacă am întrebat, tot timpul erau replicile astea clasice: «E mai bine să nu știi, e mai OK pentru tine». Recent, când am fost acasă la Ocna și stăteam cu maică-mea la masă, am zis s-o întreb, să vorbim. Și dintr-o dată atmosfera s-a schimbat.

Am început să analizez lucrurile foarte târziu. Probabil că inconștient m-a afectat, am simțit nevoia unui bărbat în viața mea. Dar să stau eu să mă gândesc cât de tare mă afectează, asta n-am făcut-o.

Mă mai întreba lumea, de exemplu pastorul meu din Ocna Mureș, cel care conduce biserica, mă întreba dacă mă afectează și nu știam ce să-i zic, că nu era nimic acolo. La un moment dat am zis că anul acesta trebuie să fac să mă întâlnesc cu el, dar până la urmă n-am făcut-o. Poate o s-o fac la un moment dat.“

Denisa s-a născut la Slătinița, un sat la 10 kilometri depărtare de Bistrița, care face acum parte din oraș. Cei aproximativ 570 de oameni care trăiesc la Slătinița sunt izolați. Copiii ajung în clasa a IV-a fără să fi fost vreodată la oraș, iar părinții merg rar în Bistrița, când au de umblat pe la doctori sau după acte.

Mirela, mama Denisei, are 27 de ani, iar bărbatul ei, cu care nu e căsătorită legal, 35. Femeia s-a „măritat“ la 17 ani și are doi copii: pe Denisa, de 11 ani, și pe Marinel, de 10. Doar Marinel a fost recunoscut de tată – bărbatul era plecat la lucru în altă localitate când s-a născut Denisa și nu a făcut efortul să o treacă pe numele lui atunci când s-a întors. Drumul până la Bistrița costă și, oricum, bărbatul se teme de birocrație.

Tatăl e mai mereu plecat la lucru și nu-l găsim niciodată acasă. Mama se ocupă singură de gospodărie și îi pune uneori și pe copii la treabă. Familia mănâncă ce produce, adică fasole, castraveți, ceapă, morcovi, pătrunjel, carne și ouă de găină.

Copiii nu prea se descurcă la școală: Denisa e în clasa a IV-a, dar abia a învățat să scrie, să citească și să facă operații matematice simple, iar Marinel, într-a II-a, nu știe încă să citească. Mama copiilor, Mirela, se miră că învățătoarele îi trec dintr-o clasă în alta, dar nu se plânge; se bucură că școala din localitate încă există, pentru că se zvonea la un moment dat că se va închide.

De multe ori, copiii din Slătinița ajung în clasa a IV-a fără să știe să citească și să socotească, iar atunci când merg într-a V-a la Bistrița, abandonează școala pentru că sunt mult în urmă în comparație cu ceilalți elevi. Învățătoarea Denisei e în vârstă – ar fi trebuit să iasă la pensie, dar școala nu i-a găsit înlocuitor – și nu mai are răbdare cu copiii. Îi ceartă, îi pune la colț și, recent, i-a spus unei fete, de față cu colegii ei, că pute.

Mirela nu știe să-și ajute copiii la teme, pentru că și ea are doar șapte clase și nu își mai amintește prea multe din ce a făcut la școală. A învățat cu aceeași învățătoare cu care învață azi Denisa. O întrebăm pe Mirela dacă ar vrea să-i trimită pe copii la liceu, iar femeia ezită: nu știe ce înseamnă „liceu“.

Pe Nora am întâlnit-o la Penitenciarul Gherla, în Centrul Terapeutic Lotus, unde sunt internate deținutele cu depresie, anxietate și tulburări de personalitate. Nora a trăit la Zalău și a fost 22 de ani contabilă în Armata României. A divorțat când cei doi băieți ai ei erau mici și i-a crescut singură. Acum Nora are 63 de ani și e închisă de opt luni pentru o infracțiune financiară.

Părinții Norei s-au despărțit atunci când ea avea trei ani – n-au fost niciodată căsătoriți, iar tatăl ei nu este trecut în certificatul de naștere. „Când îmi este greu, mă gândesc că sunt aici și din cauza tatălui meu. Pentru că atunci când aș fi avut nevoie de susținere – chiar și financiară –, tata a fost absent și eu am crescut singură și atunci a trebuit să îmi asum mai mult decât ar fi trebuit.“

După ce tatăl ei a plecat de-acasă și s-a mutat din oraș, Nora n-a mai știut nimic de el. Dar când a împlinit 16 ani, a convins-o pe mama ei să meargă împreună să-l viziteze. „«Te rog să mă duci să-l văd că nu suntem bine așa și eu vreau să mă întâlnesc cu el», i-am spus mamei. Tata era atunci contabil-șef la Gostat la Salonta. Mami ar fi lăsat lucrurile așa, înțelegând că are o nouă familie și două fetițe și s-ar fi împăcat cu gândul că nu va mai veni. Dar eu am insistat și ne-am dus la Salonta.

Tăticul meu a jucat fotbal în tinerețe la U Cluj și era antrenor la echipa din Salonta. Ne-am cazat la hotel și ne-am dus la restaurant să luăm masa – în Salonta erau un singur restaurant și un singur hotel. La o masă vecină câțiva bărbați vorbeau despre fotbal și, la un moment dat, un bărbat s-a ridicat și a venit la noi. «Mă înșel sau tu ești Melania?» Și atunci mami a observat că e prietenul din tinerețe al lui tati și s-au îmbrățișat și mami i-a zis: «Te rog frumos să-l anunți pe Iuliu că suntem aici și că vrem să ne vedem». Cineva de la masă a mers undeva și în jumătate de oră a apărut tata.

Nu cred că am apucat să mâncăm, pentru că atunci când a venit tata a zis «Nu rămâneți la hotel și la restaurant, pentru că veniți acasă la mine». Avea două fete, soția lui s-a comportat destul de frumos, și am rămas o singură zi, nu am stat, o situație de genul ăsta… M-am cunoscut mai de aproape cu surorile mele care erau mititele și de atunci am rămas într-o relație.

Tata a vrut să mă recunoască oficial, dar am rămas pe numele de fată al mamei. Bunicul meu n-a fost de acord, a zis: «Dacă nu s-a întâmplat înainte ca să nu trecem prin rușinea asta, acum nu mai vreau».“

Mădălin are șapte luni și s-a născut la Corcova, în județul Mehedinți. Tatăl lui, Florin, are 15 ani și mama lui, Cami, 12. Îl știm pe Florin, zis Mufă, de când avea 13 ani şi mergea încă la şcoală împreună cu verişorul lui, pe care-l cheamă tot Mădălin. Amândoi au repetat de două ori clasa a V-a pentru că mergeau în Franţa cu familiile lor și lipseau de la teze.

Florin s-a transformat într-un adolescent frumos, cu braţe musculoase, lucrate vara asta la ciocan. Piri şi Costică, părinţii lui, l-au însurat anul trecut cu Cami, o fată de 12 ani din Corcova. Adică au luat-o pe fată la ei acasă, pentru că la 12, respectiv 15 ani, căsătoria nu e legală în România. Părinţii lui Cami sunt săraci şi s-au bucurat că se încuscresc cu familia Stănescu, care era mai înstărită decât ei, chiar dacă lui Cami nu-i prea plăcea de Florin. Fata a rămas însărcinată la scurt timp după nuntă şi l-a născut pe Mădălin.

Cami nu s-a înţeles deloc cu Piri, mama lui Florin. Soacră-sa o punea
să spele hainele ei şi ale lui Costică, pe ale lui nea Piţu şi ale Valicăi, bunicii
lui Florin, care locuiau în aceeaşi curte cu ei. Fata avea un copil mic şi îi era
greu să se ocupe de el, să spele atâtea haine cu mâna şi să facă toate lucrurile
pe care i le cereau şi Piri, şi Valica, aşa că de câteva ori a plecat înapoi la părinţii ei. Se întorcea însă după câteva zile, pentru că nu voia să-şi crească
singură copilul. Soacra o căuta prin lucruri, o urmărea unde se duce şi îi interzicea să mai meargă la părinţii ei, mai ales după ce a aflat că noră-sa nu prea vrea să se culce cu Florin.

Ultima oară când Cami a plecat de la socrii ei, a plecat de tot. Copilul a rămas la Florin şi acum îl creşte Piri, deşi legal n-are nici un drept asupra lui. Florin nu şi-a recunoscut copilul, pentru că familia lor s-a temut că o să-i ia la întrebări poliţia, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Gheorghe şi al Kasandrei, care avea 13 ani când s-a născut primul lor copil.

Florin o place pe Cami şi ar vrea să se împace cu ea şi să-l crească împreună pe băiatul lor, dar Piri şi Costică, părinţii lui, nu-l lasă să meargă după ea şi s-o aducă înapoi. „Nu e fată de casă“, spune Piri.

Maria și Cornel au fost abandonați de mama lor când erau mici – Cornel era bebeluș, iar Maria abia împlinise trei ani. Nu au știut niciodată cine e tatăl lor, dar nici nu și-au dorit să afle. Pentru ei, adevărații părinți sunt Feri și Viorica, unchiul și mătușa lor, care au amândoi 67 de ani. Cei doi îi cresc pe Maria, care are 12 ani, și pe Cornel, 10, de când mama lor, sora lui Feri, i-a abandonat. Viorica n-a avut niciodată copii, așa că i-a luat pe Maria și pe Cornel în plasament familial, și-a dat demisia de la „mătură“ și a rămas acasă să-i crească. Copiii le spun acum „mami“ și „papule“.

Locuiesc într-o casă joasă, cu două încăperi, construită de Feri și de Viorica într-un cartier de case sărăcăcioase de lângă fosta groapă de gunoi a orașului Bistrița. Mergem cu mașina prin câmp și oprim în fața caselor sărăcăcioase în care stau îngrămădite mai multe familii cu cinci, șase sau opt copii. Casele sunt construite fără autorizație și din cauza asta furnizorii de electricitate și de apă au refuzat să le branșeze, deși oamenii care locuiesc în ele au acte pe teren. Unii și-au cumpărat generatoare și cele câteva ore de uitat serile la televizor îi costă cât abonamentul pe o lună la curent electric.

I-am cunoscut pe Maria și pe Cornel la Centrul de zi al Fundației Inocenți din Bistrița, unde mai mulți copii romi vin după ore să mănânce de prânz și să-și facă temele. I-am întrebat ce lucrează părinții lor și, înainte să mergem la ei acasă și să-i cunoaștem pe Feri și pe Viorica, Maria ne-a mințit că părinții lor sunt plecați în străinătate de când erau mici, că mama lucrează la un restaurant și tata la o bezinărie. Îi era rușine de colegii ei și nu voia să se știe că mama lor i-a abandonat.

Pășim cu grijă pe covoarele curate și ne așezăm pe canapea. Încăperea e plină de perdele, milieuri, cuverturi, perne, covoare și covorașe, toate așezate în ordine, de parcă ar aștepta musafiri. E singura casă din cartier în care am văzut mese și scaune, nu doar paturi și canapele pe care se înghesuie toată familia.

Maria este acum în clasa a VI-a, iar Cornel, într-a III-a. Amândoi se descurcă cu școala: Maria are note de trecere la toate materiile și ar vrea să facă liceul de informatică, iar Cornel știe să citească și să socotească. Viorica încearcă să-i țină departe de copiii vecinilor, care vorbesc urât și se bat între ei, așa că nu-i lasă să stea pe-afară. Le-a cumpărat telefoane mobile ca să nu se plictisească și le încarcă pe rând cartelele: o lună lui Cornel, o lună Mariei.

Pentru că n-au frigider, Viorica cumpără vara mâncare în fiecare zi ca să nu se strice. Hainele le spală cu mâinile ei noduroase, ajutată de Maria, care-i aduce apă cu gălețile de la fântâna vecinei. N-o lasă niciodată pe fată să spele, pentru că ea trebuie să învețe și „să-și facă un viitor“. Generatorul îl pornesc doar seara, când își fac copiii lecțiile. „Până la vreo doișpe noaptea consumă trei kilograme de benzină“, spune Viorica. „Vă dați seama atâția bani cât cheltuim noi?“

Viorica a făcut opt clase și o școală profesională, iar Feri, patru clase. Amândoi au lucrat „la mătură“ – ea, 29 de ani, el, 39 – și au acum o pensie de cinci, respectiv șase sute de lei, la care se adaugă indemnizația de 1.200 de lei pe care o primesc pentru Maria și Cornel.

Cea mai mare dorință a Vioricăi este să trăiască până când Maria și Cornel termină școala. „Am zis: «Maria, dragă, să n-ajungi, mamă, la mătură să lucri în frig, în ploaie, cum am lucrat eu, pe un salar de mizerie. Te plătește, nu te plătește, își bat joc de tine. Acum ai posibilitatea să înveți, nu cum am fost noi pe vremea aia».“

Marcel are 18 ani și e închis pentru trafic de droguri la Centrul de Reeducare Buziaș. Marcel și cei trei frați ai lui au fost crescuți de bunici în Bistrița-Năsăud – mama băieților a murit de cancer când Marcel avea cinci ani, iar tatăl lor a vândut casa și și-a abandonat copiii. Marcel l-a văzut ultima oară la înmormântarea mamei lui. „Mama e la cimitirul Lechința, sus, în sat, e acolo, în deal. Mormântul e chiar la intrare, vine două porți de fier și cum intrați în cimitir, pe partea dreaptă, al doilea mormânt. Scrie numele lui maică-mea și e o poză.“

Marcel a auzit că tatăl lui ar fi în Irlanda, dar nu e sigur, pentru că bărbatul se ferește de copiii lui. Cei patru frați au făcut rost de numărul lui de telefon de la un unchi și, după ce l-au sunat, acesta și-a schimbat cartela de telefon ca să nu-l mai găsească. Marcel era închis când a auzit că tatăl lui s-a întors în țară și i-a transmis printr-un prieten că și-ar dori să-l viziteze la Centrul de Reeducare Buziaș. Bărbatul n-a vrut să vină.

Marcel a început să facă trafic de droguri la 15 ani, când era elev la o școală profesională de lăcătuși-mecanici. El nu consuma droguri, dar avea nevoie de bani pentru că familia lui era săracă: bunicul avea o pensie mică după ce a lucrat 44 de ani ca șofer pe camion, iar bunica făcea curățenie pe la oameni.

„Am început să vând «sare de baie» în licee și cămine – e un praf care se trage pe nas, un fel de cocaină. Se câștiga bine: 1.600 de lei pe seară. Frate-meu mai mare știa ce fac, dar i-am zis să nu se bage.

Dacă tata era lângă mine, nu mai ajungeam aici. O suferit mult frații mei – de-aia, nu de altceva. Dacă mai vedea un telefon – ăla are, ei n-aveau. Mai mult pentru ei, nu numai pentru mine. Că eu făceam bani, da’ nu să zic că mă duceam în cluburi. Le cumpăram telefoane, le-am luat laptopuri, mergeam cu cumpărături acasă.

Acum mă vizitează bunicii și fratele. Bunicii se simte vinovați de fiecare dată când vine. Le-am zis să nu se simtă, că o să-mi văd de viața mea când ies de-aicea.“

Antonio, 24 de ani, s-a născut în Cluj Napoca și are un accent cockney pe care îl înțelegem cu greu. Lavinia, educator la Centrul de Reeducare Buziaș, ne-a spus că vorbește limba engleză, dar nu ne așteptam să vorbească ca un nativ. Antonio e închis pentru vătămare corporală: a comis fapta în Londra, orașul în care a locuit mai mulți ani și unde a urmat niște cursuri de marketing (Antonio are 12 clase și e unul dintre puținii băieți de la Centrul de Reeducare Buziaș care au absolvit liceul).

A fost prima oară în Anglia împreună cu mama și cu tatăl lui vitreg. Mama lui lucra la curățenie, iar tatăl lui vitreg, în construcții. Antonio nu e recunoscut de tatăl lui natural și n-a păstrat legătura cu el, dar spune că nu i-a simțit niciodată lipsa, pentru că s-a înțeles bine cu tatăl său vitreg.

„M-am întâlnit cu tatăl meu natural în Cluj, în 2012. Eram cu mătușă-mea pe stradă, meream să îmi fac pașaportul, el stătea la o terasă lângă Casa Studenților cu doi, trei copii – și-a refăcut viața cu altă femeie și-are șapte copii cu ea. Și-am trecut cu mătușă-mea, l-a recunoscut și mi-a spus «Hai să-ți fac repede cunoștință cu cineva», a spus «Bună, Andrei» – așa îl cheamă pe tata – «Tu știi cine e băiatul ăsta?». S-a uitat la mine, a început să îi dea lacrimile, m-a îmbrățișat și a spus «Eu sunt Andrei», nu a îndrăznit să spună «Eu sunt tatăl tău». Dar l-am privit ca pe un străin. Eu n-am știu că-i tata, mi-a spus mătușa dup-aia, după ce am plecat.“

Ionuț are 22 de ani, e din Sibiu și e închis a doua oară pentru furt la Centrul de Reeducare Buziaș, unde a absolvit clasele a X-a și a XI-a. Tatăl său a murit când avea doi ani și nu are nici o amintire cu el.

„Nu e trecut pe certificatul de naștere, că nu era în Sibiu când m-am născut. A murit tânăr, avea 20 și ceva de ani. Acum șase luni, înainte să mă aresteze, am fost la părinții lui acolo, la Bacău. Am fost să mă interesez cum a murit, că mama n-a vrut să-mi spună. I-am cunoscut familia, frații.

Ei mi-au spus tot, mi-au spus că și-a luat viața singur. Îl chema Sofrone Benone. Era acolo, lângă Bacău, la Săucești, când s-a spânzurat. Nici nu știu dacă mai era împreună cu mama, că mama n-a vrut să vorbească. Bunicii știau că au un nepot, dar nu m-a căutat nimeni niciodată. S-au bucurat să mă cunoască, nu văzuseră poze cu mine, aveau doar o poză cu mama.

Am vrut să fac un fel de pomană, am curățat mormântul, am împărțit… Era foarte în spate înmormântat și am vorbit cu părintele de acolo dacă poate să-i dea un loc mai în față. A zis că deocamdată nu. E chiar în spate la cimitir, că ăștia așa se îngroapă.

Eu i-am tot spus la mama că vreau să merg la el, să mă interesez cum a murit, ce s-a întâmplat, să știu 100% dacă e mort sau dacă trăiește. Și mama tot evita lucrul ăsta, nu voia să mă lase să mă duc și până la urmă a veni cu mine, că nu știam să ajung singur.

Normal că am simțit lipsa tatălui. Mama a fost singură, n-am văzut-o niciodată cu un bărbat. Mi-a dat mama tot ce am avut nevoie, atât că simțeam și eu nevoia să vorbesc cu cineva, cu o persoană bărbătească, nu puteam să mă duc să vorbesc cu mama chiar orice.“

Cătălin, 23 de ani, își ispășește a doua condamnare pentru furt la Centrul de Reeducare Buziaș și este din satul Cucuruz, județul Giurgiu. Deși nu e trecut pe certificatul lui de naștere, Cătălin a crescut cu tatăl lui natural: părinții lui erau certați când s-a născut și tatăl lui plecase de acasă. Ultima oară s-a întâlnit cu tatăl lui săptămâna trecută, la vorbitor, când a venit la Buziaș să-i aducă pachet.

Cătălin a abandonat școala în clasa a IX-a. „Am renunțat din cauza condițiilor. Trebuia să mergem cu bicicleta până la Drăgănești și sunt vreo 30 și ceva de kilometri și iarna nu puteam să ne ducem. Nu aveam de la noi de acolo microbuz și iarna cu bicicleta pe câmp e foarte greu. Și frate-meu a abandonat într-a IX-a, tot din cauza condițiilor. “

Gabriel, 19 ani, e din satul Jiana Veche, județul Mehedinți, și a făcut școala în Grecia, lângă Larissa, unde a locuit câțiva ani împreună cu familia lui. Vorbește greaca fluent, dar nu poate să scrie decât în grecește, pentru că nu știe alfabetul latin. A crescut împreună cu cei doi frați ai lui și cu părinții. Tatăl lui natural nu este trecut în certificatul de naștere, deși el l-a crescut, îl vizitează și-i aduce pachete la penitenciar.

Sebi are șase ani și trăiește pe Pirita, într-una dintre pungile de sărăcie ale orașului Baia Mare. Bunica lui, Ecaterina, de 53 de ani, l-a crescut de la două luni, de când mama lui l-a abandonat. Tatăl lui Sebi este fiul Ecaterinei, care nu este trecut pe certificatul de naștere al copilului, pentru că era închis atunci când acesta s-a născut. „Taică-su a făcut pușcărie pentru fier vechi, că din aia trăim aici“, spune Ecaternina.

„Am avut o garsonieră pe Luminișului 13, am stat șase ani de zile acolo. Mi-o urcat restanțele, n-am putut să mă duc să lucrez pentru ajutorul social, n-am avut pă cine să-l las pe Sebi, o trebuit să ies afară și am ajuns aici. El era mic, îmi trebuia lapte.“

Ecaterina și nepotul ei, Sebi, locuiesc de șase ani într-o baracă de pe Pirita, printre gunoaie și șobolani. Stau într-o încăpere mică, în care iarna e frig și vara e cald. Până acum o lună, pământul era ud și oamenii mergeau prin nămol. Oamenii de aici trăiesc de pe rampa de gunoi: adună plastic, cartoane și fier vechi și le vând la centrele de colectare. Lemne și materiale pentru foc strâng tot de pe rampa de gunoi.

Ecaterina e împăcată cu viața ei și nu se plânge: s-a descurcat până acum să-l crească singură pe Sebi, care e îmbrăcat, hrănit și merge la grădiniță. Cea mai mare problemă a femeii este însă încurcătura birocratică: pentru că fiul ei nu e trecut pe certificatul de naștere al copilului, ea n-are nici un drept, din punct de vedere legal, să-l crească pe Sebi. În plus, alocația copilului o ia mama, care nu l-a vizitat niciodată pe Sebi.

„O venit la la mine și mi-o zis «No, eu nu mai pot, unde să-l car după mine, eu îmi văd de viața mea, îs tânără». «No», zic, «lasă-l că-l cresc eu». Am certificatul lui de naștere, că când mi-a lăsat copilul, mi-a lăsat și certificatul. Și eu nu i-am mai lăsat certificatul din mână la maică-sa, tot îmi zicea dă-mi că trebuie să fac ceva; zic «Nu! Iei alocația, iei tăt de pe Sebi și nu-mi dai cinci bani».“

Claudia Costea, prietena noastră care ajută comunitatea de oameni de pe Pirita, încearcă să descurce încurcătura birocratică. A mers cu Ecaterina să-și facă buletin, apoi au vizitat-o împreună pe mama lui Sebi și au convins-o să îi dea Ecaterinei copilul în plasament. Acum bunica și nepotul așteaptă să fie gata actele.

Alexandra are 13 ani și e diagnosticată cu anemie ereditară Minkowski-Chauffard, la fel ca mama și sora ei de 10 ani. Mama și cele două fete locuiesc în Giurgița, județul Dolj. Tătăl fetelor a plecat în Italia atunci când Alexandra era mică și nu l-au mai văzut de mulți ani. Sora ei mai mică, Lavinia, nici măcar nu-și amintește chipul lui. Alexandra a încercat să țină legătura cu el, dar atunci când îl suna spunea că are treabă și că nu poate să vorbească.

Alexandra și-a petrecut multe săptămâni internată la spitalul din Craiova și s-a obișnuit cu injecțiile, transfuziile de sânge și controalele periodice. A recuperat însă tot ce a pierdut de la școală: „Chiar dacă eram în spital, temele tot mi le făceam. Dacă aveam flexura în mână îmi scria mami și recuperam tot, pentru că nu aveam ce să fac în spital“. Anul acesta a terminat clasa a VII-a cu media generală 8,86.

Am cunoscut-o pe Alexandra în tabăra MagiCAMP, unde a fost în luna iulie împreună cu mai mulți copii de la secția de oncopediatrie din Craiova. E un copil tăcut și retras, dar în tabără am văzut-o râzând în hohote, dansând și făcând traseul din parcul de aventuri. În ultima zi petrecută în tabără, copiii și-au scris dorințele lor pe bilețele, le-au legat de baloane și le-au dat drumul la cer. Alexandra a scris: „Eu îmi doresc să nu plec din tabără!“.

Maria s-a născut în 1946 la Merișor, un sat din Maramureș. A fost copil din flori, cum se spunea pe-atunci, și tatăl ei, un bărbat din sat, n-a vrut s-o recunoască, deși bunicii ei au vândut boii ca să-l dea în judecată. A fost crescută de bunici, împreună cu unchii și cu mătușile ei, pe care i-a considerat frați și surori, deși le spunea „unchiu‘“ și „mătușa“. Ca să scape de rușine, mama ei, Ileana, s-a măritat cu un bărbat sărac, pe care nu l-a iubit, și care i-a reproșat toată viața că e o curvă.

Când era mică, Maria știa că ceilalți copii din sat vorbesc pe la spatele ei și îi spun „cópilă“, ceea ce însemnă copil nelegitim în Maramureș. Nu a suferit însă prea mult, pentru că bunicii au iubit-o și s-au purtat frumos cu ea. Când a terminat clasa a VII-a a mers împreună cu mama ei la Baia Mare, unde avea un spectacol – Maria era într-un ansamblu de dansuri populare. Ileana și Maria mergeau pe jos spre satul Bușag ca să ia autobuzul. Pe lângă ele a trecut, Gheorghe, tatăl Mariei, care conducea un camion cu care transporta mineri la Băița. Le-a luat în cabina șoferului și le-a dus până la Baia Mare. Pe drum, i-a zis Ilenei: „E prima data când stă fata asta între noi“. Când au ajuns la Baia Mare, Gheorghe i-a dat Ilenei 25 de lei. Ileana i-a luat, pentru că atât costa o pereche de ciorapi de mătase pe atunci. Maria i-a smuls banii din mână și i-a aruncat lui Gheorghe în cabina șoferului. „Nu cu 25 de lei se crește un copil“, i-a spus. Maria este mama mea. (Cosmin Bumbuț)

Acest material a fost realizat în cadrul burselor Centrului de Fotografie Documentară oferite în 2017. Copiii lui Natural este unul dintre cele șapte albume din ColecțiaCdFD lansată la sfârșitul anului trecut în cadrul expoziției INVENTAR de la Rezidența BRD Scena9.

53.jpg

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu. 

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre oamenii pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. 

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
publicat pe 12/03/2019 la ora 6:46 pm
read more: