Crăciun în Italia, unde se naște a treia generație de români: „Ne-am strâns laolaltă cum doar în diaspora poți să întâlnești”

Am mers la Forlì, în regiunea Emilia-Romagna din nordul Italiei, ca să documentăm pregătirile și sărbătoarea Crăciunului în diaspora. Am cunoscut aici două generații: părinții plecați din România la jumătatea anilor 2000 și copiii lor, născuți și crescuți în Italia, care au acum între 20 și 25 de ani. Istoriile lor de familie poartă traume care i-au marcat și care vor rămâne cu ei toată viața, dar această poveste nu este despre suferință, ci despre curaj, generozitate, familie, sprijinul comunității, credință și vindecare.

Cătălin Nechifor, 47 de ani, frământă aluatul pentru cozonaci, soția lui, Alina, 41, fierbe urechile, picioarele și coada de porc pentru răcituri (au primit pachet acum câteva zile de la Moldova), iar fiica lor, Daria, 21, prepară crema pentru prăjitura Tosca, pe care a învățat s-o facă de la Bianca, soția preotului de la biserica ortodoxă din Forlì. Pe masa din bucătăria mică e deschis caietul cu rețete scrise de mână de Alina, unde e și rețeta de cozonaci a mamei lui Cătălin, singura care le iese, pentru că o fac cu plămădeț, drojdie amestecată cu zahăr, făină și lapte.

Ziua lui Cătălin a început cu „o porție de bocet”: „O sun dimineață pe mama: «Te-ai apucat de treabă?». Cu jumătate de gură zice: «Am frământat cozonacii, dar nu-mi vine să fac nimic. Pentru cine fac? Nu-i nimeni acasă»”. Din cei patru copii ai ei, doi trăiesc în Italia, o fiică lucrează la căpșuni în Spania, iar alta locuiește la Timișoara.

Cătălin e din Dealu Mare, comuna Zorleni, la trei kilometri distanță de Bârlad, iar soția lui, Alina, e din Timișoara. În 2006, locuiau la părinții Alinei, într-un apartament semidecomandat cu două camere: părinții dormeau în sufragerie, bunica bolnavă în bucătărie, iar ei doi împreună cu fetița lor, Daria, împărțeau dormitorul cu cele două surori mai mici ale Alinei.

Nu aveau nicio speranță că ar putea să-și cumpere un apartament în România. Depuseseră un dosar la primărie pentru un program de locuințe pentru tineri (ANL), dar trecuse un an fără să primească răspuns. Plăteau rate la bancă pentru un telefon și un frigider, iar cu salariile pe care le câștigau la fabrica de cablaje abia reușeau să le acopere.

Cătălin îi avea în Italia pe sora lui mai mare, Gabriela, și pe cumnatul lui, Constantin, care i-a găsit de lucru în construcții la Forlì. Au venit cu autocarul în mai 2007, iar pe Daria, care avea patru ani, au lăsat-o la bunicii din Timișoara. Era o soluție provizorie. „Am zis că ne plătim datoriile și după aia ne întoarcem acasă”, spune Cătălin.

Daria era răsfățată de bunici, dar asta nu-i alina dorul. „Cred că o să-mi amintesc toată viața vara când au venit părinții și dup-aia trebuia să plece înapoi în Italia”, povestește ea. „Venise că hai să stăm un pic împreună, dar eu deja aveam lacrimi la ochi că înțelegeam că trebuia să plece. Și aia mi-amintesc, că au plecat și eu am rămas acolo.”

Daria vorbește cu un amestec de accente din Banat și Moldova, iar cuvintele pe care nu le știe în română le spune în italiană. Face eforturi să vorbească frumos și corect, de parcă ar da un test de limba română.

Alina și Cătălin au locuit în primul an acasă la Gabriela și Constantin, care stăteau într-un apartament de două camere închiriat în Forlì. Bărbații lucrau împreună în construcții, iar femeile la curățenie.

După un an, s-au mutat singuri și au adus-o și pe Daria în Italia, pe care au înscris-o la școală. Nu știa niciun cuvânt în italiană, nici măcar să ceară la baie, așa că a făcut pe ea. Se simțea marginalizată și nu avea prieteni printre copiii italieni. „Mi-era rușine să-mi zic numele, că nimeni nu știa să-l pronunțe. Și, na, ești străină, ești româncă, era ideea asta că vii să furi.”

Cătălin lucrează acum ca șofer pe motostivuitor la o cooperativă de îmbuteliat ulei de măsline în Forlì, iar Alina la un depozit de echipamente de lucru. Locuiesc într-o casă închiriată, cu o curte mică în care copiii au loc să se joace și în care cresc lămâi, kaki și rodii.

Ceilalți trei copii ai lor s-au născut în Italia: Matei, 12 ani, Luca, 8, și Miriam, 3. Acum sunt în vacanță, așa că Matei e la el în cameră și se joacă, Luca mănâncă lapte cu biscuiți, iar Miriam a primit puțin aluat pe care îl întinde cu un mattarello (sucitor) de jucărie.

„Mulțumesc Domnului că am venit aici, că altfel nu cred că mai făceam copii”, spune Alina. „Poate la încă unul ne-am fi gândit, dar la patru niciodată”, spune Cătălin. „Trebuie să le oferi măcar minimul.”

Mama lui Cătălin a avut 10 frați, iar mulți dintre verișorii lui sunt acum împrăștiați prin lume: Germania, Anglia, Belgia, Spania, Franța și Italia. Părinții sunt legătură lor cu România și motivul pentru care se întorc în fiecare an. „De multe ori suntem geloși: «Uite bă, românii se duc și fac concedii». Concediile noastre unde sunt? În România, acasă la părinți, pentru că stăm departe un an de zile, poate chiar doi, și de-abia aștept să ajung acasă.”

Viața lor în Italia e liniștită și decentă – niciodată nu și-au dorit mai mult de atât. Uneori Alinei i-a fost greu, mai ales atunci când s-a simțit exclusă din grupurile de părinți de la școală. Cătălin n-a băgat în seamă toate înțepăturile. „Mai zic pe la muncă: «Voi, străinii». «Tu de unde ești?» «De la Napoli.» «Păi tu ești mai străin ca mine.»”

Cel mai greu i-a fost Dariei, mai ales în clasa a VI-a, când a fost hărțuită de colegi la școală: „Se luau de aspectul tău fizic, se luau de orice. Profesorii chiar făceau diferență: dacă vedeau că ai mers prost și ești română, îți dădeau notă și mai joasă. Te întrebau de unde ești, ce fac părinții tăi, ce lucrează. Și când eram mai micuță, mi-era rușine să zic că mama face curățenie.”

„Acum trei, patru ani am realizat că nu e o rușine să fii român”, spune Daria. „Până atunci nu ziceam că sunt româncă. Ba, din contră, mulți spuneau «Nu pari româncă» și mă bucuram. Dar acum chiar zic de fiecare dată.”

Un grup de 11 tineri îmbrăcați în costume populare românești traversează centrul orașului Forlì. Unii au ii, cingători și cojoace primite de la bunici, din localitățile din care provin, iar alții le-au împrumutat – preoteasa Bianca i-a dat Annei costumul ei din Maramureș, lucrat de mama unei enoriașe. Timp de trei zile înainte de Crăciun, tinerii merg la colindat la 45 de familii de români.

Au între 20 și 25 de ani și s-au născut sau au crescut în Italia. Părinții lor lucrează în fabrici, în depozite, la curățenie, în construcții și ca badante. Când erau mici, părinții lor îi duceau la colindat cu mașinile. De când au crescut, merg singuri la colindat cu mașinile lor.

Deși mulți lucrează, tinerii s-au întâlnit în serile de decembrie la Biserica Ortodoxă Sf. Grigorie Teologul din Forlì și au repetat colinde. Cei mai mulți se simt români și italieni în egală măsură – cele două identități care i-au format. Colindă în română, dar vorbesc între ei în italiană, pentru că aceasta e limba în care au studiat, au crescut și au trăit. Româna e limba familiei și a Sărbătorilor, pe care unii o vorbesc mai bine, alții mai puțin bine.

Româncele au pregătit colaci și prăjituri pentru colindători. Îi întreabă de ce nu au traiste în care să le pună nuci și mandarine. Liliana plânge când îi aude colindând și le spune că pentru ea Crăciunul înseamnă România, țara în care nu mai are pe nimeni. Mama ei a murit în urmă cu patru ani, dar a făcut rețeta ei de cornulețe cu magiun cu care îi servește pe colindători.

Pentru cele 45 de familii pe care le vizitează, prezența colindătorilor înseamnă acasă, dor, bunici, tinerețe, iarnă, Crăciun, nostalgie. Le oferă sentimentul că identitatea lor e importantă și valoroasă, că nu trebuie să le fie rușine de cine sunt, așa cum s-a întâmplat uneori chiar cu tinerii care au crescut aici atunci când s-au simțit marginalizați la școală pentru că erau români.

Costumele pe care le poartă sunt un mod de a arăta că nu le e rușine de istoriile lor de familie și de locul din care vin. Iar istoriile lor de familie sunt complicate, pentru că de multe ori migrația a fost o ruptură, o suferință care i-a marcat.

Ștefan, 21 de ani, băiatul cel mare al Nicoletei și al lui Ionică Muntianu, a fost prima oară la colindat în Forlì în 2011 împreună cu mama și cu verișoara lui, Daria. Când copiii au mai crescut, grupul s-a mărit și au mers singuri. „Acum câțiva ani mergeam la colindat cu bicicleta sau pe jos, acum mergem cu Land Rover-ul și cu Audi”, spune Ștefan, care a absolvit un colegiu de informatică și lucrează ca administrator de rețea.

„Nu mergem pentru bani, mergem ca să păstrăm tradițiile”, i-au anunțat tinerii pe români la biserică, atunci când s-au făcut listele cu familiile care au dorit să fie colindate. Din punct de vedere logistic, efortul e uriaș, departe de amintirile părinților care „luau satul dintr-o parte în alta”.

Orașul Forlì are 116.700 de locuitori, iar cei 2.768 de români care trăiesc aici sunt împrăștiați prin toate cartierelor. Ștefan s-a ocupat de planificarea traseului, dar tot au fost case în care au ajuns după miezul nopții.

Tinerii au strâns 2.260 de euro, iar adolescenții care au fost pe jos la colindat, 490; o parte din bani i-au donat copiilor defavorizați din România, o parte la biserică și o parte i-au păstrat pentru activitățile de anul viitor de la școala parohială.

„Acum câțiva ani, eram foarte indiferent despre România și voiam să stau departe”, spune Ștefan. „Nu știu, nu-mi plăcea, poate uneam România și cu faptul că de fiecare dată am stat la țară, la Bârlad, și mi se părea plictisitor.”

Interesul lui pentru România a fost încurajat de părintele Florin, care discută cu copiii la școala parohială despre identitatea lor românească, dar și despre experiențele de bullying cu care unii dintre ei s-au confruntat. Ștefan se consideră norocos că n-a avut astfel de probleme în copilărie: „Poate mi-ar fi fost și mai rușine de-a fi român, de-a fi ortodox, de-a fi diferit”.

La școala parohială a cunoscut-o pe logodnica lui, Alexandra Radu, care are 22 de ani. Sunt împreună de cinci ani, iar anul acesta, pe 14 decembrie, a cerut-o în căsătorie. Împreună cu ea a vizitat și alte locuri din țară, care l-au făcut să-i placă România – București, Timișoara, Târgu Jiu și zona Maramureșului.

Alexandra a crescut fără mamă până la vârsta de 11 ani. Mama ei lucra ca badantă în Italia, iar cei trei copii se mutau de la o bunică la alta și de la o școală la alta în satele Popricani, Gropnița și Larga-Jijia din județul Iași. Amintirile ei sunt fragmentate și marcate de suferință și nu reușește să le ordoneze cronologic.

Își amintește că mama ei venea în România doar de două ori pe an, că îi suna duminica de la un internet café (familia la care lucra în Italia n-o lăsa să iasă în timpul săptămânii) și că stăteau foarte mult singuri, fără să fie supravegheați de un adult, crescându-se unii pe alții.

Sora ei mai mare cu doi ani era cea care îi trezea, le dădea să mănânce, avea grijă de ei, ducea dimineața vaca la păscut și o aducea seara. „A fost greu, adică de multe ori o consideram pe mama că nu ține la noi”, spune Alexandra. „La un moment dat, când eram supărată pe ea, i-am zis: «Tu ai ales să pleci de lângă noi și să vii aici». Dup-aia am înțeles cu timpul că ea, de fapt, a plecat pentru binele nostru.”

Când Alexandra avea nouă ani, l-a pierdut pe fratele ei mai mic, Ionuț, care avea patru. Fiecare copil avea câte o vafă, dar el o cerea și pe cea a surorii mai mari, pe care Alexandra n-a vrut să i-o dea. Băiețelul s-a supărat și a plecat de-acasă.

„În curte aveam o fântână și nu era acoperită și am crezut că s-a aruncat. El a mers prin grădină, a depășit calea ferată și a plecat în satul vecin. Am avut noroc cu o femeie care l-a adus acasă. A fost ziua cea mai urâtă, dar a fost și momentul care ne-a apropiat foarte mult. De-atunci: ochii și Ionuț. Acum îi dau orice.”

Cel mai tare dureau diminețile în care se trezeau și mama lor nu mai era, pentru că plecase înapoi în Italia fără să-și ia la revedere. „Niciodată n-o vedeam când își făcea bagajele. Ne spunea: «O să vină momentul în care trebuie să plec din nou, dar o să mă întorc». Nu știam ziua efectiv când se întâmpla; ne trezeam că nu mai era. Știa că o să plângem și încerca să evite.”

Alexandra se îneacă cu lacrimi de mai multe ori în timpul interviului, pe care îl facem cu pauze de respirație. Atunci revine în prezent și îmi spune: „Acum suntem bine”.

În 2013, mama lor i-a adus pe toți trei în Italia: Alexandra avea 11 ani, sora mai mare, 13, iar Ionuț, șase. Până în clasa a VIII-a, Alexandra n-a avut nicio prietenă la școală. Singura care vorbea cu ea era o colegă albaneză. „N-am avut alegere; mama a vrut să ne dea un viitor mai bun. Ea nici acum nu știe că nu mi-am găsit locul aici [în Italia] și că nu o numesc acasă.”

Însă Alexandra nu simte că s-ar mai putea întoarce în România. „Dacă te întorci înapoi, se uită la tine ca și cum ești un străin, pentru că îți simt accentul. În România persoanele sunt rele. Nu ești niciodată acasă.”

Singurul loc în care se simte acceptată e grupul de tineri de vârsta ei de la biserica românească: „Toți ne înțelegem, fiecare ne dăm seama cum e să trăiești și aici, și acolo.”

Cătălin și cumnatul lui, Constantin, așteaptă în parcarea de pe autostradă să sosească pachetele cu carne de porc, slănină, cârnați, murături, zacuscă, nuci și turte Scutecele Domnului trimise de familiile lor de la Dealu Mare și de la Ivești, de unde e verișoara Nicoleta, care locuiește tot la Forlì, dar n-a putut pleca azi de la serviciu. Aici, „la piadineria de lângă autostradă”, acolo unde se face celebra piadină din regiunea Emilia-Romagna, opresc de obicei microbuzele care aduc pachete din România.

„Stăm bine noi”, spune Constantin Munteanu, 52 de ani, primul din familie care s-a stabilit la Forlì, în august 2002. În 2003 a adus-o pe soția lui, Gabriela, și pe băiatul lor, Iustin; în 2006 au venit verișoara Nicoleta și soțul ei, Ionică, iar în 2007 Cătălin, fratele Gabrielei, și soția lui, Alina. Acum sunt toți împreună, cu copiii și nepoții care s-au născut în Italia.

„Ne adunăm duminica și sâmbăta, am stat mereu împreună. Punem pe masă ce este și mâncăm cu toții. Nouă nu ne lipsește nimic în Italia. Numai că, vezi, e altă lume față de România. Italienii sunt fiecare cu casa lui, «Bună ziua», «Bună ziua» și atât. Dacă noi nu ne-am cunoaște cu ceilalți români, am fi singuri, iar ca să trăiești o viață singur…”

La sfârșitul anilor ’90, Constantin locuia împreună cu soția sa, Gabriela, la părinții lui din Dealu Mare, în județul Vaslui. Muncea în construcții, dar câștiga puțin, așa că în perioada 1995-1997 a lucrat împreună cu Cătălin, cumnatul lui, în agricultură în Serbia și la o fabrică de clor din Turcia, unde dormeau noaptea și se trezeau îngrețoșați de miros.

În noiembrie 1997, când Gabriela era însărcinată, Constantin a trecut granița fraudulos în Grecia împreună cu un verișor și cu un prieten din Bârlad. Avea 25 de ani și împrumutase 250 de mărci de la un cumnat ca să aibă bani de călăuză. A plecat doar cu hainele de pe el și cu o plasă cu conserve.

A trecut granița pe la Turnu Severin, apoi a luat autocarul spre Niš în sudul Iugoslaviei, un punct de tranzit pentru migranții care mergeau spre Macedonia de Nord și Grecia. Acolo a tocmit o călăuză, pe Marian, un craiovean care vorbea grecește. S-au strâns un grup de 20 de români, 19 bărbați și o femeie, soția unuia dintre ei.

Călăuza i-a urcat într-un camion de vite și au traversat Macedonia până aproape de granița cu Grecia, unde au ajuns când se lumina. Ninsese și Constantin s-a udat la picioare, pentru că era încălțat în pantofi. S-au ascuns în grajdul unui țăran macedon care le-a vândut țuică și i-a lăsat să doarmă pe paie. În depărtare se vedea frontiera și se auzeau lătrăturile câinilor de pază.

Au pornit din nou la drum când s-a întunecat, camuflați printre tufișuri și copaci. O patrulă a trecut pe lângă ei și călăuza le-a făcut semn să se ascundă. „Mergea cu farul, cu lumini, ca în război, câinii, «hau-hau-hau».” Au trecut granița pe la Gevgelija și au continuat să meargă toată noaptea. „Câmpuri, mlaștini, o gaură într-un gard, am intrat. Spre dimineață am ajuns la o cale ferată și am urcat spre munte. Am dormit lângă Salonic, în pădure. Era frig, că era sfârșit de noiembrie.”

Au mers cinci-șase zile până la Katerini, de unde urmau să ia trenul spre Atena. Când s-au terminat conservele, au mâncat ardei de pe câmp și au copt porumb la lumânare în cutii de conserve.

Primii au abandonat doi bărbați în jur de 50 de ani. „Mergeam pe arătură, noaptea. De trei-patru zile nu mai mâncase nimeni. Beam apă din bălți, din râu, poate nici nu era bună. Ăștia n-au mai putut. Călăuza le-a arătat un sat și le-a spus să meargă acolo la poliție. S-au predat, ca în război.”

În apropiere de Katerini, când treceau pe lângă o fermă, au fost atacați de un grup de albanezi care au oprit tractorul în fața lor și le-au băgat farurile în ochi. „Erau patru, cinci și ne-au pus furcile la gât. Tot strigau: «Lefta, lefta». Călăuza, dacă știa grecește, a zis: «Bă, ăștia vă cer banii. Nu dați nimeni nici pașapoarte, nici bani. Ne apucăm de țipat și sărim pe ei». Noi aveam pietre de la calea ferată, că pe drum ne-a zis să ne umplem buzunarele. Am sărit cu pietroaie pe ei. La un moment dat, pac, pac, pac, aud împușcături. Ne-am împrăștiat toți și ei au fugit.”

„Când ne-am strâns: «Băi, suntem toți?». Soțul zice: «Mirela nu-i». Ne-am întors înapoi; era împușcată în cap, am văzut cu ochii mei. «Mirela, Mirela!», o striga soțul. Erau tineri, de vârsta mea, 25-26 de ani. Am pus-o pe o pătură și călăuza a zis: «Decât să ne aresteze pe toți, vă ducem în gară și noi ne ascundem». Era ca în război, nu puteai să te duci înapoi. A venit salvarea, a venit poliția. Noi ne-am ascuns la calea ferată și am așteptat trenul.”

Ca să poată urca în tren fără să atragă atenția, s-au curățat de noroi în băltoace. Drumul a durat patru, cinci ore; nu le venea să creadă că se odihnesc la căldură, în timp ce privesc pe geam dealurile cu măslini.

Au coborât la Atena și pe Constantin l-a izbit mirosul de portocale – când era mic, tatăl lui aducea de Crăciun două portocale pe care le împărțea la patru copii. Călăuza a cumpărat ziare de la chioșc și i-a pus să-și acopere fețele în timp ce așteaptau trenul.

A doua zi au ajuns la ferma de portocale și i-au dat banii călăuzei; 50 de români lucrau la fermă, toți veniți noaptea, cu călăuze, prin câmpuri și păduri. Dormeau în corturi de nylon, se spălau la bidon și mâncau mai mult portocale, pentru că n-aveau bani de mâncare. Cineva i-a dus la groapa de gunoi, de unde și-au luat saltele, pături, ligheane și tigăi. „Uleiul îl furam de la troițe. L-am întrebat pe părinte: «E furt?» «Nu-i furt, că doar îl luai să-l mănânci, Dumnezeu vede».” Alții furau câte o oaie de la stână pe care o mâncau până dimineața, iar resturile le îngropau.

Trei luni mai târziu, când s-a terminat culesul de portocale și măsline, Constantin s-a întors în România, pentru că n-a mai găsit de lucru. Câștigase 300-400 de mărci, cât să-și plătească datoria.

Gabriela Munteanu, 50 de ani, soția lui Constantin, face scoici Saint-Jacques la cuptor și gnocchi cu fructe de mare. În seara asta vin la cină Iustin, băiatul lor de 26 de ani, soția lui, Diana, 25, și nepoata de patru luni, Ilinca. Aluatul pentru colaci e pe masa din bucătărie, acoperit cu un prosop – Gabriela se pregătește să primească mâine colindători.

Apartamentul cu două camere e mic, dar cochet; Gabriela și Constantin l-au cumpărat în 2021 cu 65.000 de euro, dar au mai cheltuit 35.000 cu renovarea lui (au făcut credit la bancă). Puteau să-și cumpere demult un apartament, dar n-au fost convinși că rămân în Italia.

În România, au investit de-a lungul anilor 60.000 de euro în casa părintească de la Dealu Mare. „Am făcut frumos – nu zic numai eu, zice și alții –, dar păcat că e acolo. Cât mai e mama, mai taie o iarbă, dup-aia nu știm ce va fi.”

Mama lui Constantin are 83 de ani și n-a fost niciodată mai departe de Iași, oricât au încercat s-o convingă să vină la ei în Italia. „Eu am zis că dacă n-o mai fi mama, o dată pe an tot o să mă duc acasă. Sunt alții care nu merg șapte, opt ani. Bă, dar voi sunteți nebuni. Cum să nu te duci tu acasă, unde te-ai născut?”

Primii ani în Italia au fost grei pentru Gabriela și Constantin, mai ales când au fost nevoiți să-l trimită pe Iustin o perioadă în România, pentru că n-aveau condiții să-l crească. „Alții au venit cu valiza, hai, ăsta e patul, culcă-te, dar eu n-am găsit așa. Eram singur; mă bucuram dacă auzeam vorbind pe stradă, mergeam după om să-l aud că vorbește românește.”

„Acum stăm bine”, spune Constantin. El lucrează în construcții, Gabriela la o fabrică de lămpi stradale împreună cu verișoara ei, Nicoleta, iar Iustin e șofer de tir.

Când sunt în Italia, le e dor de România; când merg în România, abia așteaptă să se întoarcă în Italia. „Nu că noi nu suntem români, că de-acolo am plecat, dar parcă nu ne mai potrivim, gândim divers [în italiană, „diverso” înseamnă „diferit”]. Stau două săptămâni, dup-aia mi-e dor de cafeaua din Italia, de comportamentul din Italia. Noi zicem, în teorie, hai că ne întoarcem, dar nu cred că mai reușim. Prea mulți ani; e o generație de om care nu poți să ștergi.”

Gabriela și Constantin Munteanu, verișoara lor, Nicoleta Muntianu, și preoteasa Bianca Haniș cântă colinde împreună cu mai mulți români la Biserica Ortodoxă Sf. Grigorie Teologul din Forlì. Peste două zile are loc Festivalul de Colinde de la Ravenna, unde au fost invitate toate parohiile românești din regiunea Romagna, așa că astă-seară s-au întâlnit la biserică pentru ultima repetiție.

Sincronizarea nu e perfectă, versurile au mici variații la ardeleni față de moldoveni, iar corul pierde 15 minute dezbătând dacă se pronunță „adoră” sau „adoară”. Toți sunt după 9-10 ore de muncă, dar nu-i deranjează oboseala, pentru că au un pretext bun să se strângă laolaltă, chiar și atunci când colindele nu sună cum și-ar dori.

Parohia Ortodoxă din Forlì a fost înființată în 2006 de părintele Florin Haniș, iar de atunci funcționează ca un loc de întâlnire pentru comunitatea de români de aici. La biserică se întâmplă mereu ceva: școala parohială în fiecare sâmbătă, activități, tabere, excursii și repetiții la cor cu copiii și adulții, se strâng cadouri pentru copiii din România, tinerii fac biscuiți și ornamente înainte de Crăciun, iar duminica, după slujbă, adulții beau cafea și socializează în cele două încăperi strâmte din spatele sacristiei, unde se întâmplă totul.

Nicoleta Muntianu, 45 de ani, a fost printre primii români care s-au implicat în activitățile de la biserică. Ea și părintele Florin au înființat școala parohială în 2011, iar primii elevi au fost chiar băieții ei, Ștefan și Alex, care au acum 21, respectiv 14 ani, și verișoara lor, Daria, 21, fiica cea mare a Alinei și a lui Cătălin.

Nicoleta și soțul său, Ionică Muntianu, 54 de ani, au venit prima oară în Italia în 2003, când poliția l-a prins pe Ionică fără viză și l-a expulzat. A doua oară și-au încercat norocul în 2006, când s-au stabilit la Forlì și au locuit la Gabriela, verișoara Nicoletei.

„Gabi mă lua cu ea la curățenie, pentru că nu-mi găseam de muncă”, povestește Nicoleta. „Dacă câștiga 20 de euro, mie-mi dădea 10, deși eu nu făceam cât ea, dar împărțea totul cu mine. Mă ducea pe bicicleta ei, pentru că nu știu să merg pe bicicletă, și pedala ea.”

Nicoleta e din Bârlad, județul Vaslui, iar Ionică din Buhuși, județul Bacău. Părinții Nicoletei au o casă la Ivești, la 12 kilometri distanță de Bârlad, acolo unde Nicoleta și-a petrecut vacanțele în copilărie lucrând la câmp și având grijă de păsări și de porci împreună cu fratele și cele două surori mai mici.

A fost învățătoare la Huși și educatoare la București. La Bârlad a locuit împreună cu Ionică în apartamentul părinților, iar la București au închiriat o garsonieră împreună cu surorile ei, care erau studente. Cele trei surori și Ștefan, fiul Nicoletei, dormeau într-un pat dublu, iar Ionică într-un pat de o persoană.

Visul ei a fost să trăiască în Italia, mai ales că în clasele V-VIII a făcut italiană la școală. „Noi nu aveam o casă a noastră, deci trebuia să stăm cu părinții mei la Ivești. Eram sătulă de țară și de muncit la câmp. Îmi doream să plec din România, să locuiesc într-un bloc în care să nu fie rece când mă mut dintr-o cameră în alta, că la țară faci foc aici, dar când te-ai dus la baie sau afară, îți îngheață picioarele.” Orașul Bârlad i se părea gri, urât și sărac, așa cum îl vede și acum.

În vara lui 2006, când Nicoleta a plecat în Italia (Ionică era deja acolo), Ștefan a rămas la Ivești cu bunicii; urma să-l revadă peste un an. Amintirea acelei zile îi frânge inima și acum, când izbucnește în plâns. „Cred că am încercat să șterg din memorie lucrurile astea care m-au afectat. Mi-aduc aminte că în ziua aia n-a vrut să mănânce nimic la prânz și nici nu voia să doarmă, el care dormea după-amiază – ca și cum simțea ceva. Avea o cămilă micuță pe care i-o adusese sora mea din Tunisia și se urca pe ea și încerca să mă facă să râd și nu voia să doarmă. Într-un final, nu știu cum, l-a adormit mama și tata m-a dus la Buhuși. Ca să pot să plec, nu m-am gândit că eu, de fapt, plec.”

După plecare ei, Ștefan, care avea trei ani, n-a vrut să mănânce și să doarmă câteva săptămâni. Se așeza pe prispa de la Ivești și se uita în gol, spre disperarea bunicilor care nu i-au spus Nicoletei ca să nu-i facă viața și mai grea.

În Italia, Nicoleta a lucrat la curățenie, a fost bonă, a avut grijă de un cuplu de bătrâni, a fost curier la un spital și de doi ani lucrează la o fabrică de lămpi stradale, unde s-a angajat recent și verișoara ei, Gabriela. Ionică a lucrat în construcții, a fost electrician și custode la un castel, iar acum lucrează la o fabrică și șlefuiește țevi de metal.

„În primii ani, am avut momente când mergeam pe stradă și mă simțeam atât de străină, încât mă deranja să aud italiana. Mi s-a întâmplat la câteva birouri, la primărie și la poștă, să mă simt tratată ca un străin care le ia locul.”

Îi lipsea munca de învățătoare, așa că în 2011 a început școala parohială. Numărul copiilor a crescut de-a lungul anilor, iar astăzi sunt în jur de 50. Se ocupă de ei primii elevi ai Nicoletei, tinerii care au acum în jur de 20 de ani și care fac ore de religie, îi învață lucruri de bază despre istoria și geografia României, joacă mimă, îi duc în tabere, fac biscuiți și îi pregătesc la cor. Nicoleta ține uneori câte o oră de gramatică atunci când o exasperează cratimele din mesajele copiilor, care vorbesc mai bine italiana decât româna.

„Facciamo încă o dată. Ascultato bene la pronuncia: «Vântul dulce tragănă».”
„Când cântăm, vă rog să stați così. Ripetiamo la seconda strofa.”
„Allora facem a treia strofă: «Cântă îngerii în cor/Să vestească tuturor».”
„Bambini, fiți atenți! Voi due non cantate.”
„Allora, ultimo ritornello. Io ho dato un’indicazione l’ultima volta.”
„Va benissimo! Facciamo de la capăt.”

Alessandra Beldean, 20 de ani, coordonează corul de copii de la Biserica Ortodoxă Sf. Grigorie Teologul din Forlì. Cei 28 de copii au între 4 și 14 ani, iar cei mici își pierd repede răbdarea și concentrarea. Alessandra îi lasă să se așeze pe covor când obosesc, însă energia le revine la pauză, când preoteasa Bianca îi servește cu biscuiți. Mâine vor participa la Festivalul de Colinde de la Ravenna și nimeni nu se așteaptă să fie perfecți.

Copiii vin la școala parohială ca să socializeze cu cei de vârsta lor și să nu uite limba română. Părintele Florin îi încurajează mereu să vorbească românește, chiar dacă știe că între ei preferă italiana. Alessandra face parte din prima generație de la școala parohială, tineri care fac acum activitățile cu copiii în locul adulților.

„În viața mea am întâlnit mai multe persoane de vârsta mea care nu știau nici măcar un cuvânt în română – și chiar voiau să ascundă că erau români –, decât persoane care ziceau: «Da, știu să vorbesc»”, spune Alessandra. „Ce am trăit eu și ceilalți de vârsta mea e că nu ești foarte apreciat dacă ești străin și sunt prejudiții mai mari dacă ești din Est.”

Pentru ea, cel mai greu a fost în clasele primare, când colegii nu o băgau în seamă. „A fost o atmosferă generală care se respira în fiecare zi: când trebuia să se aleagă un coleg cu care să te joci, eu rămânea ultima. Mici chestii care, unul lângă alta, au creat un pic de suferință în mine. Și eu am avut momente în care am încercat să ascund că sunt străină. Dacă nu mă întrebau, nu mă duceam să zic.”

„Profesorii făceau foarte mari diferențe cu colegele mele italience. Dacă spuneam ceva corect, nu era bine, pentru că aveau deja prejudițiu despre mine. Și de fiecare dată când aveam profesori noi «A, de unde vii?» și iar trebuia să spun și mi-era teamă ce-ar putea să gândească. Unicul loc în care n-am văzut diferență este la universitate, doar că până să ajungi aici, treci prin atâtea. Pe mine m-a ajutat biserica și persoanele de aicea să înțeleg că nu e nicio problemă să fiu româncă, dar alții poate nu au.”

Alessandra este studentă în anul II la Arhitectură la Universitatea din Bologna. Ea și cele două surori ale ei, Elisabetta, 16 ani, și Sofia, 15, s-au născut în Italia, așa că Alessandra a primit la 18 ani cetățenia italiană.

„Chiar dacă am cetățenia, n-o să mă simt niciodată italiancă. Noi, copiii născuți aici cu părinții din altă țară, avem o criză de identitate. La biserică și acasă părinții îți spun că ești româncă și de fiecare dată când mergi în lume, aici, în Italia, ești înconjurată de italieni, dar ei nu te consideră italiancă. Nu am avut o viață în România, dar nici aici n-am avut o viață ca un italian adevărat. E foarte confuzionar câteodată. Adică mă gândesc și zic «Da, sunt româncă», dar îmi lipsește partea de a trăi în România. Tot ce știu despre România învăț aici.”

Mama ei este din satul Fundoaia, județul Bacău, iar tatăl din Ghiroda, de lângă Timișoara. În primii ani, mama ei a lucrat la curățenie, iar acum face serigrafie. Tatăl său lucrează la o fabrică de camioane. Părinții au vorbit întotdeauna cu fetele lor în limba română, dar surorile comunică între ele într-un mix de română și italiană.

„Modul meu de-a fi în comportament este mai mult italian, pentru că am văzut fete italience în jurul meu și încerc să iau ce e mai bun de la fiecare. Am mai multă cultură italiană, pentru că nu știu bine despre România cum știu despre Italia. Și la vorbit mă exprimez mai bine în italiană decât în română. Dar credința este română.”

La Parohia Ortodoxă Română Sf. Grigorie Teologul din Forlì abia reușești să treci de copii dintr-o încăpere în alta. Din sacristie se intră într-o cameră de 2,70×5,60 metri, unde opt tineri repetau colinde când au fost întrerupți de un grup de copii gălăgioși, care au venit să împodobească bradul.

A doua încăpere, cea care face trecerea spre bucătărie și unde se întâlnesc românii duminica, după slujbă, ca să bea cafea și să socializeze, are 3,20×5,30 metri, iar aici repetă colinde un grup de cinci adolescente, care vor merge anul acesta singure la colindat, fără frații și surorile mai mari din prima încăpere.

Și ele au fost întrerupte de copiii gălăgioși care vor să facă biscuiți cu Alex și Laurențiu, adolescenții care întind aluatul cu un mattarello (părintele Florin a învățat astă seară cum se spune în italiană la sucitor) în bucătăria îngustă de 1,80×4,20 metri. Am măsurat cu exactitate fiecare încăpere, fiindcă e greu de crezut că aproximativ 50 de copii și tineri încap într-un spațiu atât de mic.

Copiii fac biscuiți în formă de brazi, steluțe, clopoței și oameni de zăpadă, iar Alex și Laurențiu încearcă să-i organizeze, pentru că vor să facă toți deodată. Biscuiții și ornamentele la care au lucrat tinerii în ultimele zile se vor vinde la Târgul de Crăciun, iar cu banii care se vor strânge vor merge la anul într-o excursie.

În prima încăpere, copiii au terminat de împodobit bradul și acum joacă telefonul fără fir, iar în a doua începere, părintele Florin și câțiva tineri joacă mimă cu cei mai mici dintre ei. În biserică, româncele din comunitate au venit s-o ajute la curățenie pe preoteasa Bianca Haniș, care vrea să scoată petele de ceară de pe covor.

Se va sta până târziu la biserică și în seara asta, pentru că tinerii au multe de făcut, iar adolescentele, care sunt foarte serioase, vor repeta un singur vers de la un colind timp de o oră și jumătate, până când părintele Florin o să ne întrebe în glumă dacă mai avem un loc în autorulotă.

Părintele Florin Haniș, 48 de ani, este cel care a strâns laolaltă comunitatea de români din Forlì. El și soția lui, Bianca, au sosit aici pe 6 decembrie 2006 ca să înființeze a cincizeci și patra parohie ortodoxă românească din Italia. Aveau doar un număr de telefon pe care-l primiseră de la o româncă a cărei fiică lucra la Forlì și banii care le rămăseseră după ce și-au vândut mașina, un Volkswagen Golf 2 din 1984.

Părintele Florin, care slujea într-o parohie din satul Gurani, județul Bihor, a fost impresionat de Preasfințitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei, pe care l-a cunoscut la o slujbă în România, și și-a dorit să meargă și el ca preot misionar pentru imigranții români în Italia. „Am fost avizat de la început: «Noi nu putem să te susținem. Mergi, unde găsești un cap de pod, acolo înființează o parohie».”

Avea 30 de ani și era prima oară când călătorea în străinătate; soția lui, Bianca, 28, terminase Facultatea de Kinetoterapie la Oradea. Au închiriat o cameră la un român Martor al lui Iehova, unde au locuit patru luni. Bianca a început să lucreze pentru o familie care avea o fată cu paraplegie.

La Ravenna exista deja o biserică ortodoxă românescă, iar părintele Florin mergea acolo să slujească. A cunoscut românii din Forlì și a strâns în jur de 100 de semnături cu care s-a dus la instituțiile din oraș ca să ceară un spațiu de slujire. „Din decembrie până în februarie, am mers cu șapca în mână la episcop, la primărie, la tot felul de ordine călugărești.”

„Am slujit Crăciunul lui 2006 într-o sală de ședințe la primărie. Am făcut altar dintr-un birou, iar din alt birou proscomidiar, acolo unde se pregătesc darurile; veniseră vreo 10 români. Eu eram cufundat în gândurile mele, îmi imaginam cum e acasă, cu colinde: «Ce caut eu aici?». Și când m-am întors prima oară, când se face intrarea cu Evanghelia, era plin! N-aveai unde să arunci un ac. Și am zis: «Doamne, uite ce caut aici».”

Cei mai mulți români din Forlì munceau în construcții, la curățenie, ca badante și în fabrici, în special la Marcegaglia, o corporație specializată în prelucrarea oțelului. Părintele Florin a lucrat sezonier într-o fermă de piersici, apoi a fost băiat de parcare și curier la GLS. Bianca a fost infirmieră până în 2011, când i s-a recunoscut diploma și a început să lucreze ca fizioterapeut la un spital cu pacienți ortopedici și neurologici.

În 2006, părintele Florin nu vorbea încă limba italiană și o româncă din Forlì îi traducea atunci când mergea la instituții să ceară spațiu de slujire. „Am umblat și am făcut demersuri după demersuri după demersuri. Italienii sunt foarte evazivi și ne țineau în așteptare, cu speranță, apoi ziceau că nu se poate. Ultima șansă era o biserică a Ordinului Carmelit, care tocmai se închisese. Am mers cu doamna Carmen și răspunsul a fost negativ. Am ieșit de-acolo și ne-am așezat pe o bancă lângă statuia lui Padre Pio, un mistic de-al lor. Amândoi eram pe gânduri – eu deja îmi făceam bagajele în mintea mea. Și doamna Carmen începe să plângă: «Fă ceva, părinte!». Ce puteam să fac? Limba n-o știam, de cunoscut nu cunoșteam pe nimeni. Și am zis: «Hai să facem liturghie». «Unde?» La mine nu puteam, că stăteam la Martorii lui Iehova. Și zic: «La voi în sufragerie».”

A primit cheile de la Biserica Catolică San Giuseppe de pe Via Cesare Albicini în martie 2007. E o biserică mică, construită în 1641-1642 de Confraternita dei Falegnami (Frăția Tâmplarilor), cu picturi baroce de Giacomo Zampa și Guido Cagnacci și cu o orgă cu burduf din secolul al XVIII-lea făcută de Gaetano Callido, opere de artă a căror valoare e considerată inestimabilă. Biserica a primit hramul „Sf. Grigorie Teologul” și a devenit locul de rugăciune și de întâlnire al comunității de români din Forlì. În 2019 s-a montat în biserică un iconostas ortodox adus de la Arad.

Părintele Florin a lucrat până în noiembrie 2010 la un magazin de birotică, de unde și-a dat demisia. Simțea că nu se poate dedica slujirii comunității de români – erau zile în care oficia botezuri în pauza de prânz.

În 2011 a înființat școala parohială împreună cu Nicoleta Muntianu și au început să organizeze tabere pentru copiii românilor din Italia. Mergeau la munte, în cabane care aparțineau Bisericii Catolice, și făceau jocuri de cunoaștere și de cultură generală, prin care copiii învățau noțiuni de bază despre istoria și geografia României. Se întorceau storși de oboseală, pentru că părintele Florin, soția sa, Bianca, și Nicoleta au fost primii voluntari – într-o tabără, Bianca a numărat că a scos copiilor 200 de căpușe.

„Vă dați seama că e responsabilitate mare, dar și bucuria era mare”, povestește părintele Florin. „M-a impresionat foarte mult chestia asta: în orice parohie intram, 10-15 copii alergau spre mine să mă îmbrățișeze. Eu asta îmi doresc, să am un impact pozitiv în viața lor.”

„Ideea școlii parohiale este în primul rând să le dea copiilor un sentiment de apartenență. Ne dorim să supraviețuiască limba, pentru că deja sunt dificultăți mari. Copiii se duc vara la bunici într-o țară în care se vorbește o limbă pe care nu o înțeleg foarte bine.”

Preotul îi încurajează pe părinți să vorbească românește cu copiii lor, pentru că de multe ori italiana e limba cea mai rapidă, mai ales când îi ajută la teme. (La una dintre mesele la care am fost invitați cât am stat în comunitatea de români de la Forlì, un tată a intrat în hol și a întrebat în șoaptă: „E părintele aici? Să știu în ce limbă vorbesc cu copiii”.)

Limba română pe care o vorbesc copiii e de obicei la nivel de conversație, pentru că foarte puțini sunt cei care știu să scrie. Părintele Florin crede că la a treia generație, care a început să se nască în diaspora, limba română ar putea să dispară. Acesta e și motivul pentru care ține o parte din slujbă în italiană – pentru copiii mai mici și pentru familiile mixte.

De când slujește în Italia, părintele Florin a botezat în jur de 1.000 de copii români – doar anul acesta a oficiat 16 botezuri. Preotul implică comunitatea și în timpul slujbei, acesta fiind motivul pentru care are 14 paracliseri cu vârste între 7 și 52 de ani: „Trebuia să fac ceva cu ei”. În timpul liturghiei, copiii citesc din Apostoli, băieți și fete deopotrivă.

Tinerii de 20-25 de ani, prima generație de copii care au crescut sau s-au născut în Italia, îi trimit părintelui Florin textele în română la corectat înainte să le publice pe Facebook sau pe grupul de WhatsApp. „După ce corectez și dichisesc un pic textul, îmi zic în italiană: «Oh, che bello!». Îmi vine să-i mănânc. ”

„Partea de identitate e unul din cele mai importante deziderate pe care le avem, iar asta înseamnă credință, istorie, obiceiuri – în biserică le-am încurajat să se manifeste. Pe de altă parte, trebuie să fim atenți și la integrare, pentru că riscăm să devenim o enclavă și asta nu e de dorit în lumea în care trăim. Sper măcar copiii noștri să găsească un echilibru, pentru că noi suntem o generație de sacrificiu experimentând, practic, cu viața noastră.”

„Oamenii au venit la biserică cu graiul, portul și obiceiurile din zonele lor. În Ardeal, de unde provin eu, nu se face colivă, așa că eu am început să am de-a face cu coliva aici. Ne-am strâns laolaltă cum doar în diaspora poți să întâlnești. E foarte fain să vezi câte un copil crescut și educat aici cum vorbește românește cu accent – maramureșenii se văd cel mai bine.”

Părintele Florin crede că experiența migrației i-a adus pe românii din comunitatea lui mai aproape unii de alții. „Toți resimțim lipsa familiei și biserica suplinește asta; biserica în sine se definește ca fiind adunare. Faptul că suntem printre străini contribuie la dorința de a fi parte dintr-o familie, dintr-o comunitate.”

Masa de Crăciun se servește acasă la Alina și Cătălin Nechifor care au înghesuit două mese în living: una pentru adulți, la care se vorbește în românește, și alta pentru copii și tineri, la care se vorbește în italiană. Au invitat toată familia din Forlì: sora, verișorii, cumnații, cuscrii, copiii și nepoții. Alina și Cătălin au pregătit platouri cu porcării și răcituri, sarmale cu ciolan, friptură de porc, cozonaci și prăjitura Tosca făcută de Daria. Pe masă e o sticlă cu țuică de la Moldova și una cu limoncello de casă, din lămâiul din curte.

Migrația, înstrăinarea, dorul, sentimentele de vinovăție față de cei pe care i-au lăsat în urmă i-au adus mai aproape unii de alții. Nicoleta se gândește astăzi la părinții ei din România, care au avut probleme de sănătate în ultimul timp și care petrec prima dată Crăciunul singuri, pentru că niciunul din cei patru copii (dintre care trei trăiesc în străinătate împreună cu familiile lor) n-a reușit să ajungă acasă.

„Nici nu mi-aș putea imagina cum e să trăiești într-o țară în care să fii singur, înconjurat numai de italieni și să ai contact numai cu italieni”, spune Nicoleta Muntianu. „Pe mine cred că m-ar obosi lucrul ăsta; am avut momente când mergeam pe stradă și mă apucam de plâns. Nu trebuie să fii neapărat credincios ca să-ți păstrezi identitatea românească, dar pentru noi a fost un avantaj faptul că am avut biserica, pentru că ne-a ținut mai apropiați.”

„Cred că astea sunt lucrurile care ne leagă și pe care le ținem în interiorul nostru, fără să le arătăm: dorința de-a fi cu ai noștri, parcursul vieții prin care am trecut toți și sentimentul că mai e cineva care a trăit ce ai trăit tu și atunci cumva îți faci forță unul cu celălalt și legătura e din ce în ce mai strânsă.”

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.