Astăzi locuiește în Franța, la granița cu Elveția, e manager de comunicare la o organizație internațională și face stand-up comedy în patru limbi, 10 țări și două continente.
Am fost cu Magda la un spectacol în limba engleză la Barcelona și la unul în franceză la Geneva, am vizitat-o acasă, în Prévessin-Moëns, la granița Franței cu Elveția, și în Ferney-Voltaire, la sediul World Medical Association, unde lucrează.
Suntem într-un club din cartierul Gòtic din Barcelona, o zonă plină cu baruri de hipsteri, cluburi de noapte și restaurante. Am străbătut străzile aglomerate, unde limbile se amestecă; spaniolă, catalană și toate limbile imigranților și ale turiștilor care umplu cartierul medieval din centrul vechi al orașului. Miroase puternic a paella, fructe de mare și marijuana, vânzătorii iliciți te îmbie, iar uneori poți vedea tineri care rulează relaxați un joint, pentru că în Spania drogurile ușoare sunt tolerate și ai voie să crești plante pentru consumul propriu.
Enlarge
Barul Las Cuevas de Los Rajahs organizează în fiecare lună un spectacol Drag Queen cu travestiți. Printre comedianți se numără și Magda Mihăilă, invitată a treia oară aici ca să facă stand-up comedy. Îi place publicul din serile de Drag Queen, unde majoritatea celor care vin să o vadă sunt gay, „oameni mai deschiși, care judecă mai puțin“.
Stăm la masă cu iubitul Magdei, Pablo, și cu câțiva prieteni de-ai lui spanioli și îi urmărim pe comedianții care deschid spectacolul în limba engleză. Publicul e amestecat, pentru că în Barcelona locuiesc oameni din toată lumea, și în seara asta cunoaștem mexicani, australieni, ciprioți, algerieni, americani. Doi bărbați se țin de mână și se sărută, câțiva sunt îmbrăcați în rochii și își aranjează din când în când sânii falși și ascuțiți.
Muzica e tare și oamenii cântă, bat din palme și dansează. Nimeni nu aruncă nicio privire insistentă, nimeni nu se uită strâmb. Magda avea dreptate: publicul e bine-dispus și încurajator. Au ieșit în oraș ca să se simtă bine, nu ca să-i judece pe cei din jur cum sunt îmbrăcați, cum dansează și pe cine sărută.
Enlarge
Suntem singurii care privim în jurul nostru cu uimire, pentru că purtăm cu noi toate prejudecățile și complexele pe care le-am adus din România. „Ce-o să zică ceilalți?“, „Ai grijă să nu“, „Cum ieși așa pe stradă?“ sunt ridicole aici. E ridicol să-ți fie rușine de corpul tău, de mișcările tale, de felul în care dansezi sau râzi, de hainele în care te simți confortabil, de identitatea ta.
Magda a crescut cu aceleași temeri ca noi și nu i-a fost ușor să se urce pe o scenă și să spună glume, să se expună publicului misogin din România, unde a făcut prima oară stand-up comedy și unde comediantele erau aproape inexistente, să facă oamenii să râdă în engleză, spaniolă și franceză la New York, Barcelona și Geneva, să simtă toate privirile ațintite asupra ei în timp ce reflectorul o orbește.
Magda în barul Las Cuevas de Los Rajahs în Barcelona la un spectacol Drag Queen. Ianuarie, 2019
Multe glume din spectacolele ei sunt legate de România – de cătunul din județul Bacău în care a crescut, cu veceu în curte și fără apă curentă, de mentalitatea tradițională a românilor, de leacurile băbești cu ceapă și oțet, de nerăbdarea părinților de a o vedea măritată și cu copii, de experiența ei de imigrant român în Franța.
Viața într-un „cătun de care nu a auzit nimeni“
Magda s-a născut în Adjud, județul Vrancea, și e al cincilea copil al familiei. „Un accident, pentru că în comunism nu existau metode contraceptive“, glumește ea. Între Magda, născută în 1987, și cea mai mare soră a ei sunt 22 de ani diferență.
Când Magda avea doi-trei ani, părinții ei s-au mutat în satul Vârlănești din județul Bacău, în casa bunicilor în care nu mai stătuse nimeni de 20 de ani. Au reparat găurile din tavan prin care ploua, au tras curent electric, au gonit șobolanii din pod, au curățat fântâna. Tatăl ei, care fusese mecanic de locomotivă la CFR, ieșise la pensie anticipat, iar mama ei, care lucrase la o creșă și la o spălătorie, stătea acasă și avea grijă de Magda. Nu-și mai găseau locul în Adjud și au decis să se mute la țară.
Au început să crească vaci, oi, capre, porci, păsări și iepuri. Nu era ușor să scoți apă din fântână pentru atâtea animale, să faci fân, să le hrănești, să le mulgi, să vinzi produsele la piață. Le trimiteau copiilor și nepoților carne, ouă, brânză și o parte din banii pe care-i câștigau din vânzarea produselor. „Cu mintea de acum îmi dau seama în ce hal au muncit“, spune Magda. „Erau doi oameni și atât. Niciodată n-am auzit-o pe mama plângându-se.“
Când era mică, Magda dădea de mâncare la pui, aduna iarbă pentru porci, culegea perele și merele de sub pomi, păzea vacile să nu se miște când părinții ei încărcau fânul în căruță, dădea oile la strungă, ducea găleata goală la stână, unde o aștepta tatăl ei, și se întorceau acasă împreună după ce acesta mulgea oile. În timp ce mama ei vindea brânză în piața din Bacău, Magda vindea frezii și gladiole – împletea niște buchete frumoase, în care punea și flori de câmp.
Enlarge
„Vârlăneștiul e un cătun de care nu a auzit nimeni pentru că l-a ascuns Chuck Norris între niște copaci“, scrie Magda. Drumul nu e nici astăzi asfaltat și cele opt case sunt despărțite de o pădure. În sat nu există grădiniță, așa că Magda a intrat direct în clasa I – erau doar 12 copii care învățau în clase simultane. După un an, învățătoarea i-a întrebat pe părinții ei dacă nu pot s-o trimită la oraș, unde ar avea un viitor mai bun.
Magda s-a mutat în clasa a II-a în garsoniera surorii ei mai mari, Claudia, care locuia la Târgu Ocna împreună cu soțul ei și lucra la fosta Schelă de Foraj. Claudia, care n-a avut niciodată copii, i-a fost a doua mamă: Magda a locuit cu ea până când a plecat la facultate, la București.
România după incendiul din Colectiv
Magda a făcut Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar în anul III a plecat prima oară din țară la Lyon, în Franța, cu o bursă Erasmus. S-a întors acolo în 2010 ca să-și termine masterul și a lucrat o vreme pentru primăria din Lyon, apoi s-a angajat la o asociație non-profit. Magda vorbește trei limbi străine – franceză, spaniolă și engleză – și a absolvit un master în comunicare corporativă și resurse umane.
În 2012, s-a mutat la Bruxelles împreună cu Pablo, iubitul ei spaniol pe care îl cunoscuse în România și care lucra în comunicare politică. Au locuit acolo trei ani, iar Magda a lucrat în diverse organizații internaționale pentru imigranți și artiști. Nu s-a simțit bine în Belgia: cerul era mereu cenușiu și belgienii o făceau să se simtă ca un „cetățean de rangul doi“.
În Franța, avea dreptul să lucreze ca orice francez pentru că terminase un master, dar în Belgia angajatorul trebuia să demonstreze că nu a găsit pe acel post un cetățean belgian și că e obligat să caute la categoria „și restul“, din care făcea parte Magda.
A simțit mereu că duce „o viață dublă“. „Le spuneam colegilor mei [din Bruxelles] că mă duc la ai mei în sat, dar își imaginau un sat ca-n Belgia. Nu puteai să le explici că ai mei aveau o oliță în casă pe care o goleau dimineața dacă era prea frig. Nimeni de la muncă nu știa.“
„Mă spălam cu cana [când îi vizitam pe ai mei] și mi se părea că e o contradicție foarte mare între viața pe care o aveam la Bruxelles, unde mergeam la o întâlnire și mâncam homar prima oară, și viața alor mei.“
În toamna lui 2015, Magda s-a angajat la o firmă franceză din România și s-a mutat la București împreună cu Pablo. Contractul dura doi ani și Magda avea „un salariu de Franța“. „Nu m-aș fi întors pentru un salariu de România“, spune ea.
Enlarge
După ce Magda s-a întors în România, a avut loc incendiul din Colectiv, tinerii au murit în spitale din cauza infecțiilor nosocomiale în timp ce ministrul sănătății, Nicolae Bănicioiu, spunea că avem de toate, mii de oameni au ieșit la proteste, Guvernul Ponta a căzut, a apărut investigația jurnalistică despre dezinfectanții diluați din spitale.
Magda simțea o neconcordanță la prietenii ei care ieșeau la proteste împotriva corupției, dar care, în același timp, acceptau să fie plătiți la negru de companiile pentru care lucrau. „Protestau împotriva nedreptăților făcute de guvern, dar, în același timp, făceau parte dintr-un mecanism corupt“, spune ea.
Nu era singura ipocrizie pe care o observase: a fost uluită să descopere rasismul unor foști colegi de facultate și ideile lor de dreapta. „După Colectiv, nu-mi dădea pace gândul că, dacă în loc de 60 de oameni din bula noastră mureau 60 de romi într-un club de manele, reacția prietenilor mei ar fi fost cu totul alta“, spune ea.
„Experiența cu spitalele românești a contribuit la decizia mea de a pleca.“
Magda s-a hotărât să se întoarcă în România și pentru că starea de sănătate a mamei sale, diagnosticată cu sindrom mielodisplazic și hepatită C, se înrăutățise. În ultimul an de viață, a stat mai mult internată la Bacău și la Onești, iar pentru Magda acela a fost primul contact cu sistemul medical românesc.
Enlarge
„Prima dată a fost internată la Bacău și sora mea a mers cu salvarea din sat până la spital“, povestește Magda. „Mama băuse și nu mai știu dacă medicul sau asistentele au urlat la ea că «Nu putem să-ți facem nimic dacă ai băut» și «O să mori».“
La spitalul din Onești totul se prăbușea, la baie nu puteai să te așezi pe veceu, asistentele și infirmierele erau lipsite de empatie, Magda o găsea pe mama ei cu scutecele murdare, deși sora ei împărțise „atenții“ cu care sperase să cumpere privilegiul așternuturilor curate.
„Într-o seară de luni m-a sunat sora mea să-mi spună că mama e rău și că ar trebui să vin“, povestește Magda. „Când am intrat în salon, se auzea un sunet ascuțit, ca un vițel la tăiere, și mi-am dat seama că era mama, care scotea un fel de tânguit. Nu-i mai dăduse nimeni apă de foarte mult timp, scutecul nu era schimbat, cel mai probabil nu-i dăduseră nimic pentru durere.“
„A doua zi, mama intrase deja în comă și atunci a urmat faza aia care nu e ca în filmele americane, când te duci să-ți iei la revedere de la cineva care e în ultimele clipe de viață, persoana aia e singură în salon, patul curat, te așezi pe scăunel și ai momentul tău de intimitate, vorbești și îți aude vocea. Eu stăteam în picioare lângă patul ei, știam că alea sunt ultimele momente și încercam să trec prin clipa aia de durere. În același timp, în patul de alături, era o femeie care se chinuia groaznic – îi puseseră sonda urinară prost – și țipa la noi și ne ruga să chemăm o asistentă că nu mai poate de durere.“
„Experiența cu spitalele românești a contribuit la decizia mea de a pleca din nou din țară“, spune Magda. „Dacă mai aveam dubii sau nostalgii, m-a făcut să nu le mai am. Îți creezi o bulă, dar nu poți să ți-o creezi la nesfârșit. Când ai apăsat butonul «help», când ai nevoie de doctori sau de poliție, butonul ăla ar trebui să funcționeze rapid, fără relații și intervenții.“
Enlarge
Pablo, care s-a născut în Spania într-o familie de profesori din clasa mijlocie, a fost alături de Magda la înmormântare și nu i-a fost greu să doarmă la țară, în același pat cu sora și cumnatul ei, nici să folosească veceul din fundul curții. N-a întrebat de ce au acoperit oglinda, de ce au legat batiste de găleți și de ce au aruncat o găină peste groapă. L-a șocat însă că au stat trei zile cu trupul în casă, așezat pe o masă, în sicriu. În Spania, nu se mai duce cadavrul acasă de 100 de ani din motive de igienă – cei care vor să-și ia la revedere merg la tanatorio, la casa funerară, iar înmormântarea e simplă și aseptică.
„De ce să nu urcăm într-o mașină a timpului?“
Ne plimbăm pe străzile din Prévessin-Moëns, un mic sat francez la granița cu Elveția, între Munții Jura și Alpi. Trecem pe lângă ferma cu vaci, nu găsim măgarii de care ne-a zis Magda, dar urmărim o pisică neagră cu șosete albe, în depărtare se vede vârful Mont Blanc și într-o curte au apărut deja ghioceii, deși e ianuarie.
Magda și Pablo s-au mutat aici în iulie 2017, când Magda s-a angajat director de comunicare la World Medical Association, o organizație care stabilește standarde medicale și îi reprezintă pe doctori. Biroul organizației e în Ferney-Voltaire, localitatea vecină, la 20 de minute de mers pe jos de casa lor.
Enlarge
Sunt doar 7-8 kilometri până la Geneva, iar Magda face jumătate de oră cu autobuzul atunci când are spectacole de stand-up comedy sau când iese cu Pablo în oraș ca să mănânce ramen.
Locuiesc într-o casă închiriată din Prévessin-Moëns, cu șemineu în livingul mare și cu toaleta la parter, deși dormitorul e la etaj – una dintre ciudățeniile francezilor, spun ei. E prima oară când mâncăm raclette și învațăm să turnăm brânza caldă peste cartofii fierți în coajă.
Magda, crescută în România, n-a scăpat niciodată de „grija zilei de mâine“, deși a avut mereu joburi bine plătite. E una dintre diferențele culturale dintre ea și Pablo, care e mai relaxat și ia lucrurile așa cum vin. Magda e cea care planifică totul, iar nevoia ei de siguranță îl irită pe Pablo.
Șemineul din casa Magdei (stânga); Magda la ea în bucătărie (dreapta). Prévessin-Moëns, Franța, ianuarie, 2020
„El zice mereu «Lasă, că vedem», pentru că n-a avut niciodată frica asta a zilei de mâine“, spune Magda. „Familia lui nu era bogată, dar Pablo nu auzea zilnic conversații că «N-avem bani», «Vrei ghiozdan, stai să duc brânza la piață» sau «Vrei trening, stai să vând vaca».“
Pablo înțelege românește și amestecăm spaniola, cu engleza și româna. Discutăm despre decizia lor de a pleca din România și Magda spune că în țară nu s-a simțit în siguranță din cauza serviciilor publice deficitare.
„De ce să stăm în România dacă știm că putem să ne facem o viață OK în altă parte, unde totul funcționează deja și nu mai trebuie să așteptăm 20 de ani ca lucrurile să ajungă la nivelul acesta? De ce să nu urcăm într-o mașină a timpului?“
„Dacă ești român, regulile de corectitudine politică nu se aplică.“
Suntem la Caustic Comedy Club în Carouge, o suburbie a Genevei, unde Magda are în seara asta un spectacol în franceză. Vor urca pe scenă doar comediante, pentru că proprietara clubului vrea să încurajeze femeile care fac stand-up comedy.
Magda e pasionată de mulți ani de stand-up comedy, dar abia când s-a mutat la București a avut curaj să urce prima oară pe scenă, la o seară de open mic, unde comedianții amatori sau experimentați își testează glumele. Se temea că o să iasă rău, că o s-o filmeze cineva și o s-o pună pe YouTube – „Moldoveancă proastă spune glume de rahat“ –, că o să se viralizeze și o s-o recunoască lumea la coadă la covrigi.
Enlarge
Dar trebuia să încerce, pentru că de câteva luni se gândea numai la asta. Publicul a râs la glumele Magdei, iar un comediant cunoscut a invitat-o în deschidere la un spectacol de-ale lui. Apoi a fost invitată de altul și de altul, așa că în perioada în care a locuit la București avea trei, patru show-uri pe săptămână.
Primul spectacol în limba engleză l-a avut la Londra, apoi în spaniolă la Madrid și la Barcelona și în franceză la Zürich și la Lausanne. Până acum, a avut peste 100 de spectacole în română, engleză, spaniolă și franceză în România, Anglia, SUA, Elveția, Spania, Portugalia, Franța, Olanda, Islanda și Georgia.
Enlarge
N-ar putea trăi din stand-up comedy – la București primea 50 sau 100 de lei pe un spectacol, la Barcelona câteva băuturi gratis, la Geneva în jur de 30 de euro și o băutură gratis, iar în Franța cel mai bine a fost plătită când a primit 100 de euro –, dar câștigul ei e legat de încrederea în ea și de bucuria de a-i face pe oameni să râdă.
Când merge la Geneva, face glume cu francezi – există o mică antipatie între francezi și elvețieni. „Îmi place să zic chestii nașpa despre francezi, pentru că în Franța m-am simțit discriminată și îmi crește inima când râde lumea la glumele mele“, spune Magda.
Am tradus și comprimat câteva glume de-ale Magdei bazate pe întâmplări adevărate cu francezi:
— Când eram studentă, mi se întâmpla adesea să mă întrebe francezii: „După ce-ți termini studiile, te întorci la tine-n țară, da?“.
— Anul acesta, înainte de Crăciun, le-am spus colegilor de la birou că mi-e groază să mă întorc în România pentru că iernile sunt grele și la mine în sat toaleta e în fundul curții. Iarna sunt -10°C și 20 de centimentri de zăpadă, iar noaptea, când ies la pipi, trebuie să mă îmbrac și să iau lanterna. Colegei mele i s-au luminat ochii crezând că ceea ce urmează să-mi spună îmi va salva viața. M-a întrebat: «Magda, de ce nu faci pipi la duș?».
— Sunt români în sală? (Ridică mâna câteva persoane.) Vedeți? Nu sunt singura româncă care-și permite bilete de avion.
— Am învățat despre corectitudine politică în Franța. Dacă ești negru sau evreu, oamenii vor fi atenți cu tine. Dar dacă ești român, regulile de corectitudine politică nu se mai aplică.
Enlarge
— Când merg la petreceri în Franța, vorbesc jumătate de oră cu cineva și, la un moment dat, mă întreabă: «De unde vii cu accentul ăsta?».
— Din România.
— Dar n-arăți ca ceilalți.
— Nici tu nu arăți ca un rasist.
Magda s-a simțit discriminată în Franța. N-au afectat-o grosolăniile din timpul facultății, când colegii o întrebau dacă le cunoaște pe prostituatele de pe stradă sau spuneau în glumă „Vine Magda, aveți grijă la portofel“. Dar au afectat-o niște situații mai subtile, în care știa că cei care o rănesc sunt conștienți de ceea ce fac.
La master, la Lyon, un profesor a venit la facultate cu un ziar și i-a pus pe studenți să despartă șapoul de conținut. În ziar era o știre despre o familie de români care fusese evacuată, iar pe unul dintre băieți îl chema Trompetă. Magda și colega ei din România au început să râdă când au citit știrea. Profesorul le-a întrebat: „Îi cunoașteți? Sunt prietenii voștri?“.
A mers la un târg de vechituri din Lille cu o colegă spaniolă. Colega ei nu vorbea bine franceza, așa că Magda a negociat în locul ei biberonul vintage pe care aceasta voia să-l cumpere. Vânzătorul le-a întrebat de unde sunt și Magda i-a spus că ea e din România, iar colega ei, din Spania. Bărbatul a luat-o pe colega Magdei pe după umăr, s-a uitat la ea și i-a spus: „Ici on préfère les espagnols“ [Aici noi preferăm spaniolii].
Publicul din Elveția
Cele cinci comediante care urcă pe scenă la Caustic Comedy Club lucrează în diverse domenii și fac stand-up comedy din pasiune. Publicul e format mai mult din femei, doar câte un bărbat rătăcit lângă iubita lui și un tânăr care a venit cu mama.
Enlarge
Femei îngrijite, cu părul lucios, de toate vârstele. Femei care își permit să dea 6,5 franci elvețieni pe berea de 330 ml și 8 franci pe 50 g de prosciutto. Femei care zâmbesc relaxate, femei care ies în cluburi chiar dacă au 60 de ani, femei fără „grija zilei de mâine“.
Am vorbit mult cu Magda despre calitatea vieții în Europa de Vest și calitatea vieții în România. Despre mama ei care avea grijă de animale, făcea casa lună, aduna merele din iarbă ca să nu putreazească, făcea paturile în fiecare zi ca la hotel. Despre viața mamelor în comunism și viața lor în perioada de tranziție, despre grijile care le-au măcinat și despre puținele bucurii pe care le-au avut în viață.
Magda în drum spre serviciu (sus). Magda la biroul ei din Ferney-Voltaire (jos). Magda în autobuz, în drum spre Geneva (dreapta, jos). Ianuarie, 2020
De când lucrăm la proiectul Plecat, despre românii din diaspora, îi privim cu invidie pe oamenii din Spania, Franța, Elveția sau Germania care trec pe lângă noi zâmbitori și relaxați, bine îmbrăcați și îngrijiți. Pe cei care merg cu bicicletele, pe bătrânii care se plimbă cu cadrul într-un oraș prietenos cu persoanele cu dizabilități, pe fetele care ies la alergat în pantaloni scurți și sutien fără să fie hărțuite, privite, amenințate.
Nu mai simțim că viața ne apasă, așa cum simțeam atunci când ne plimbam prin Balș, Zalău sau Baia Sprie, în Bucureștiul sufocat de mașini sau în Târgu Neamț, unde rampa pentru persoanele cu dizabilități de la Poștă are 45 de grade în loc de 8. Nu mai simțim povara sărăciei și nu mai vedem corupția pe străzile cu gropi, trotuarele cu pavajul stricat, construcțiile hidoase de la parterul blocurilor. Orașele sunt construite ca să-ți servească ție, cel care te plimbi pe străzile lor, iar viața e o bucurie, nu o greutate.
Magda urcă pe scenă și începe să spună o glumă despre bunica cu Alzheimer care o sfătuiește să nu-și uite rădăcinile. Urmează ironiile despre francezi xenofobi, despre leacurile tradiționale românești cu ceapă și oțet, despre veceul din fundul curții și viața la țară în România. Femeile cu păr lucios aplaudă și râd. Nu înțeleg întotdeauna glumele cu veceul din fundul curții și Magda știe asta, dar continuă să le spună.
Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.
Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.
Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu