Două românce au emigrat în Anglia ca să se poată căsători: „Nu vreau să duc nicio luptă, vreau doar să-mi trăiesc viața liniștită”

În Anglia au găsit normalitatea unei societăți care le recunoaște relația. S-au căsătorit, și-au cumpărat o casă în rate și se plimbă ținându-se de mână, fără să se teamă.

„De ce ne-am expune?”, m-a întrebat Ella* atunci când i-am spus că am vrea să scriem despre ele. Știam la ce se referă, pentru că toți am citit comentariile homofobe ale românilor pe rețelele de socializare și în subsolul articolelor.

Atunci când au plecat din România, Ella și Crina au lăsat în urmă stânjeneala de a-l minți pe administratorul de bloc că sunt verișoare, ura din perioada Referendumului „pentru familie” din 2018, comentariile pe care le auzeau în București atunci când își arătau afecțiunea în public, marșurile Noii Drepte și discursurile homofobe.

„Pentru că în România trăiesc zeci de mii de cupluri gay care sunt discriminate, se tem și se ascund”, i-am răspuns. „Pentru că o societate nu poate evolua fără să afle aceste istorii. Pentru că voi ați fost printre cei norocoși.”

După ce am intrat în Marea Britanie, ne-am petrecut cele 10 zile de carantină pe aleea din fața casei lor din Tamworth, Staffordshire, unde ne-am parcat autorulota. Călătorim de doi ani și jumătate cu o autorulotă prin Europa și documentăm poveștile imigranților români.

Ella și Crina și-au cumpărat în februarie 2020 o casă în rate în apropiere de Birmingham, care a costat 205.000 lire și care este, în sfârșit, proprietatea amândurora, pentru că acum sunt căsătorite. Apartamentul lor din București, pe care l-au vândut după ce au emigrat în 2018, era trecut doar pe numele Crinei.

Ella este director de operațiuni și de marketing la o companie din Birmingham care vinde suplimente alimentare cu CBD, iar Crina face subtitrări în limba română pentru Netflix.

Ne strecurăm printre saci cu glet, chit și adeziv, cutii în care și-au depozitat lucrurile și mobilă acoperită cu folii. Casa e plină de scule pe care fetele le-au cumpărat în ultimul an și jumătate: bormașini, fierăstrău circular, fierăstrău pendular, fierăstrău sabie, rindea electrică, șlefuitor rotativ, polizor, multi-tool cu diverse lame, mixer pentru adezivi și ciment. Ella glumește că singurul lucru care le lipsește e o drujbă.

Au început să-și renoveze singure casa din Tamworth, pentru că, imediat după ce s-au mutat, a izbucnit pandemia – și aveau deja experiență din România, unde și-au amenajat fostul apartament.

Au dărâmat câțiva pereți de rigips care erau plini de mucegai, i-au înlocuit și i-au impermeabilizat, au înlocuit podelele și au ranforsat bârnele de susținere, au schimbat țevile de apă și țevile interne de canalizare, au refăcut instalația electrică și cea de încălzire, au construit un distribuitor (manifold) pentru rețeaua de apă caldă, astfel încât fiecare calorifer și robinet să poată fi reglat individual, au montat cada, gresia și faianța din baie.

Ella și Crina poartă pantaloni multifuncționali cu genunchiere de spumă și măști de protecție profesionale. Au desfăcut bateria de la cadă, au oprit apa, iar acum pregătesc chitul pentru faianța din baie. În fiecare seară, după ce Ella se întoarce de la serviciu, iau cina împreună, câteodată beau un whisky cu scorțișoară și apoi se apucă de lucru.

În timp ce amestecă chitul, Ella face o glumă despre lesbienele care se descurcă fără o „mână de bărbat” și ironizează misoginismul din societatea românească. Înainte să plece din țară, a auzit toate glumele proaste și comentariile legate de lesbiene, de la „N-ai cunoscut tu un bărbat adevărat” până la „Mie nu-mi plac persoanele gay, dar tu ești OK”.

Crina a fost „tocilară” de mică, glumește Ella, iar părinții au poreclit-o „gușterul prudent”, după un personaj dintr-o carte de copii. A crescut în cartierul Drumul Taberei din București și a învățat la Colegiul Mihai Viteazul, unul dintre cele mai bune din oraș. A fost admisă cu o bursă parțială la o facultate de biologie din Anglia, dar părinții ei nu și-au permis s-o sprijine financiar, așa că a absolvit Facultatea de Biologie a Universității din București.

Ella și Crina învățau la licee diferite, dar s-au cunoscut printr-o prietenă comună. Au mers împreună cu părinții Crinei în Munții Parâng ca să vadă eclipsa de soare de pe 11 august 1999. Apoi n-au mai ținut legătura, pentru că Ella era agasată de fata mai mică și insistentă care îi căuta mereu prezența.

Crina nu-și descoperise încă orientarea sexuală și nici n-ar fi avut cum, pentru că pe vremea aceea homosexualitatea se pedepsea la noi cu închisoarea și nu existau informații despre comunitatea LGBTI, iar persoanele gay se ascundeau. România a fost una dintre ultimele țări din Europa care au dezincriminat homosexualitatea – abia în 2001 a fost abrogat Articolul 200 din Codul Penal, care a permis ca mii de oameni să fie arestați, hărțuiți și umiliți.

Printre ei s-a numărat și handbalista Mariana Cetiner, bătută și abuzată în arest, apoi condamnată la trei ani de închisoare pentru „lesbianism”. După ce cazul a căpătat notorietate internațională și organizații precum Amnesty International au început să facă presiuni, președintele Emil Constantinescu a grațiat-o în 1998.

După facultate, Crina a lucrat la o firmă de resurse umane, apoi în departamentele de vânzări și logistică ale unei companii de produse promoționale. Mai târziu, a făcut un curs de masaj și a început să lucreze ca maseuză.

A avut câteva relații cu bărbați, pe care întotdeauna le-a încheiat ea. „Nu era ceva care să merite cu adevărat și dacă eu nu simt că te iubesc, de ce ne-am pierde timpul?”, spune Crina. Își amintea de conexiunea emoțională pe care o avusese cu Ella în liceu și, într-un fel, continua s-o caute în alte relații.

Prin 2008, când avea 25 de ani, s-a simțit prima dată atrasă de o femeie cu care discuta pe Yahoo! Messenger. Nu au reușit niciodată să se întâlnească în viața reală, dar Crina a început să-și chestioneze orientarea sexuală și „să se documenteze”. „M-am uitat la filme, la seriale și am zis: «Chestia asta mă face să mă simt altfel decât un film de dragoste obișnuit sau un porno obișnuit». Acum puteam să găsesc o explicație a faptului că n-am simțit conexiune cu bărbați.”

Nu a încercat să-și caute o parteneră, pentru că nu știa de unde să înceapă. La vremea respectivă, în București nu existau decât unul sau două baruri gay, de care nu auzise. În 2010, când a regăsit-o pe Ella, Crina era într-o relație heterosexuală.

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, o fostă colegă a întrebat-o pe Ella „Tu ai un iubit?”, iar aceasta i-a răspuns „Nu, am o iubită”.

După reuniune, Crina s-a întâlnit întâmplător cu aceeași colegă care i-a spus, sub formă de bârfă, că Ella e lesbiană. Crina și-a adus aminte că n-a mai vorbit demult cu Ella și a rugat-o să-i dea numărul ei de telefon.

În copilărie, Ella era genul de fată care juca fotbal cu băieții, sărea garduri și se cățăra în copaci. Mama ei, care e medic și a crescut-o singură, a învățat-o să fie independentă.

A absolvit Facultatea de Jurnalism în București și a început să lucreze de când era studentă: a scris pentru PC World, o revistă care acoperă domeniul IT, a fost redactor-șef adjunct la Stuff, o revistă despre gadget-uri și hi-tech, și a colaborat la Softpedia.

A lucrat trei ani la agenția McCann PR, apoi s-a angajat la HTC, unde a fost manager regional de marketing pentru România, Ungaria și Moldova timp de cinci ani, până când s-a mutat în Marea Britanie.

Prima ei relație de lungă durată a fost cu un bărbat cu care a stat șase ani. Le aprecia mereu pe fetele puternice, deștepte și frumoase, dar relațiile heterosexuale erau „singura realitatea pe care o cunoștea”.

„Aveam 25 de ani și ajungeau zero informații la mine legate de LGBTI”, spune Ella. „Nu cunoșteam alți gay, de baruri am aflat mai târziu.”

Prima ei iubită a fost o colegă de serviciu, iar relația lor a durat șase ani. Înainte să se mute împreună cu ea, Ella și-a făcut coming out-ul față de mama ei, singura persoană de a cărei reacție îi păsa. „I-am zis lui maică-mea la micul-dejun: «Vezi că m-am despărțit de Andrei** și acum sunt cu o tipă». Maică-mea, în timp ce-și mesteca dumicatul și se uita cu jumătate de ochi la televizor, mi-a zis: «Bine, dar încearcă să rămâi ambidextră».”

Ella știe că e norocoasă că a trăit în București, într-o bulă cu oameni deschiși la minte. Cei mai mulți gay din România se ascund de teamă să nu fie discriminați sau hărțuiți. În unele comunități conservatoare din provincie, ei riscă să fie agresați.

Potrivit sondajului FRA din 2020, 81% dintre persoanele LGBTI din România evită să se țină de mână cu partenerul lor de același sex, iar 44% evită des sau întotdeauna anumite locații de frică să nu fie agresate. Doar jumătate spun că prejudecățile și intoleranța față de LGBTI au scăzut în România în ultimii cinci ani.

Un studiu realizat de Asociația ACCEPT în 2016 arăta că șapte din zece adolescenți gay din România nu se simt în siguranță la școală, iar șase din zece studenți au fost martori sau victime ale unui act de agresiune.

În 2006, la începutul primei sale relații gay, Ella încă nu învățase să se protejeze și, într-o zi, când se plimba cu iubita ei prin oraș, niște bărbați au început să le hărțuiască și să le urmărească. Nu-și mai amintește dacă le-au văzut ținându-se de mână sau sărutându-se, dar atunci a înțeles că e periculos să-și manifeste afecțiunea în public.

Ella și Crina au reluat legătura în 2010, după ce Crina i-a trimis un sms; vorbeau pe Yahoo! Messenger și de câteva ori s-au întâlnit în oraș. În 2012, după ce Ella s-a despărțit de iubita ei, au început să iasă mai des: făceau drumeții, se plimbau cu barca gonflabilă pe Lacul Mogoșoaia, decorau împreună bicicleta Ellei.

Crina se îndrăgostise, dar nu voia să grăbească lucrurile, pentru că Ella încă suferea din cauza despărțirii. Cele mai importante discuții s-au purtat noaptea, pe messenger, fără să se spună nimic concret. „Aveam un stil semipoetic de a vorbi”, zâmbește Crina.

Când, într-un sfârșit, au stabilit oficial prima lor întâlnire romantică, Crina a început să caute un loc potrivit pentru asta.
— De ce n-ați mers într-un bar? o întreb.
— Tu gândești în termeni de relație hetero. Trebuie să fii singur, să nu te vadă nimeni, spune Ella.
— Nici măcar într-un restaurant discret?
— Vrei să fii tu cu persoana aia, nu să ai radarul pornit și să vezi cine se uită la tine și cum interpretează, spune Crina.

A găsit un apartament gol într-un bloc vizavi de Operă, cu vedere la Dâmbovița. S-au sărutat prima oară pe terasa blocului, dar niște tineri care erau vizavi au început să strige și să fluiere. Seara s-au plimbat prin Parcul Operei și s-au sărutat doar atunci „când era pustiu în jur și beznă din aia fără niciun bec”.

Peste două zile, Ella i-a spus „Te iubesc”, iar peste trei luni, Crina a cerut-o în căsătorie: „Nu știu când și unde și sub ce formă o să întâmple, dar vreau să fii soția mea”. Ella a spus „Da”.

Era iunie 2012, Crina avea 29 de ani, iar Ella, 31. Trei ani mai târziu, trei milioane de români semnau o inițiativă cetățenească prin care cereau interzicerea explicită a căsătoriilor între persoanele de același sex, deși România nu acordă cuplurilor gay niciun fel de recunoaștere legală.

După ce au devenit un cuplu, Crina a simțit că „lucrurile s-au așezat la locul lor”. „Era senzația aia când ajungi acasă și e liniște și te simți bine.”

Și-a făcut coming out-ul față de prieteni, apoi, după câteva luni, s-a hotărât să le spună și părinților. „Mă temeam de asta, dar ești copilul meu și te iubesc și vreau să fii fericită”, i-a spus mama ei, care a jucat rolul de mesager în relația cu tatăl, cu care Crina n-a discutat niciodată direct.

Ella și Crina au mers în vara aceea la Marea Neagră cu cortul, în primul lor concediu împreună. Seara stăteau pe pătură pe plaja din Mamaia și priveau apusul, iar Crina și-a pus brațul împrejurul Ellei. Ella s-a ferit și au început să discute despre riscurile la care se expun dacă-și manifestă afecțiunea în public.

„M-am tuflit un pic”, spune Crina. „Nu neapărat că voiam să ne pupăm pasional în văzul lumii, dar chestii absolut normale: s-o țin de mână, s-o iau în brațe, să ne băgăm amândouă sub o pătură.”

După câteva luni, s-au mutat împreună în apartamentul Crinei din București și au început să-l renoveze. Le-au spus vecinilor și administratorului de bloc că sunt verișoare. Când se plimbau pe stradă, se țineau de braț, ca să treacă drept prietene bune. Uneori se atingeau fugar sau se țineau de degetul mic.

Diminețile de duminică sunt leneșe în Tamworth, unde sunt 15 grade Celsius și plouă de câteva zile, deși e august. Ella și Crina s-au obișnuit cu clima din Marea Britanie și urmăresc pe internet starea vremii din București, unde sunt temperaturi de peste 40 de grade.

Ella pregătește micul-dejun – sandvișuri cu ouă prăjite – și al doilea rând de cafele. Îmi arată cana ei preferată, pe care a primit-o de la colegii de serviciu din Birmingham și pe care scrie „Keep Calm I’m a Lesbian”.

În mod normal, duminica ar lucra la renovarea casei, dar ieșirea noastră din carantină e un pretext bun pentru o plimbare prin orașul Tamworth, pe care n-au avut timp să-l viziteze.

De când s-au mutat în Anglia, acum doi ani și jumătate, viața lor s-a accelerat: au închiriat un apartament în Sutton Coldfield, o suburbie a orașului Birmingham, Ella a început un job nou într-un domeniu nou, s-au căsătorit pe 25 aprilie 2019, au vândut apartamentul din București, au luat un credit și au cumpărat o casă în Tamworth, s-au mutat și au început s-o renoveze, apoi a venit lockdown-ul și n-au mai apucat să-și cunoască vecinii și să viziteze orașul.

Ne plimbăm prin parcul castelului din Tamworth, iar Ella și Crina se țin de mână, un gest care are pentru ele o valoare mai mare decât s-ar gândi trecătorii. „M-a șocat când am ajuns prima oară în gara din Birmingham și curcubeul era peste tot”, povestește Crina. „În România, dacă pui un curcubeu undeva, iese scandal că faci propagandă homosexuală.”

În Birmingham, am observat și noi bannerele și steagurile curcubeu din gară și diverse obiecte colorate de mobilier stradal. Ne-am făcut poze în fața Monumentului Diversității din Piața Victoria, care ilustrează siluetele a 25 de persoane reale, de diverse etnii și orientări sexuale.

E ironic cum admirăm deschiderea și dorința de incluziune a unei societăți care a votat să iasă din Uniunea Europeană, un motiv important fiind teama de imigranți, dar adevărul este că între România și Marea Britanie, care permite căsătoria între cuplurile de același sex din 2014, e o diferență uriașă. Traumele comunismului și sărăcia din perioada de tranziție nu au creat în România mediul propice pentru o cultură a integrării, dimpotrivă.

Românii sunt ortodocși, așa cum se declară aproape 90% dintre aceștia, iar Biserica Ortodoxă are o puternică influență în politica din România, reușind să oprească orice inițiativă privind recunoșterea legală a cuplurilor gay din ultimii ani.

În 2015, trei milioane de români au semnat o inițiativă cetățenească care cerea modificarea definiției familiei din Constituția României, astfel încât aceasta să menționeze explicit că familia e formată din bărbat și femeie. Voluntari ortodocși, catolici și neoprotestanți, precum și diverse asociații religioase s-au implicat activ în strângerea semnăturilor.

În mai 2016, semnăturile au fost depuse la Parlament, împreună cu o propunere legislativă de revizuire a Constituției. Societatea civilă a denunțat această ințiativă drept un demers „fără miză legislativă”, care urmărea să stigmatizeze persoanele LGBTI din România.

Asta s-a și întâmplat în următorii doi ani, până la referendumul de modificare a Constituției, care a avut loc pe 6 și 7 octombrie 2018. În orașe s-au instalat bannere ilegale, cum ar fi cele din Timișoara care spuneau că, dacă nu mergi la vot, homosexualii îți vor fura copiii, în școli s-au distribuit materiale de propagandă cu mesaje similare, iar preoții au vorbit în biserici despre „boala homosexualității”.

„Era viața noastră care se discuta acolo”, spune Crina. „Mi-e scârbă de politicienii care îți aruncă ție viața la tomberon pentru că au de câștigat niște voturi.”

„Trebuia să găsești un inamic comun”, spune Ella. „Găsește pe unii care sunt slabi și n-au cum să se coalizeze, pentru că sunt speriați, și ai o țină sigură. Fiind atât de obișnuit să te ascunzi, e un act de curaj să te expui ca să te reprezinți.”

Referendumul a fost boicotat și doar 21,1% din populația României s-a prezentat la vot, așa că pragul minim de validare de 30% nu a fost atins. Mulți au spus că eșecul referendumului nu înseamnă o deschidere a românilor față de comunitatea LGBTI, ci un vot împotriva PSD, partidul care era la guvernarea la momentul respectiv și care l-a organizat ca să atragă atenția de la modificarea legilor Justiției.

PSD voia să modifice legea grațierii și să amendeze Codul penal în favoarea membrilor de partid cu dosare penale, ceea ce a provocat protestele anticorupție din perioada 2017-2019, când sute de mii de români au ieșit în stradă. Printre ei s-au numărat Crina și Ella, care au protestat la -15 grade Celsius îmbrăcate în pantaloni de schi, ținând în mâini pancarte cu mesaje precum: „Parlament de mafioți”, „Atenție! Borfași în libertate!”, „Fără penali! Jos guvernul”, și „Monstruoasa coaliție atentează la justiție”.

„Înainte să plecăm din țară, România fierbea”, spune Ella. „Eram toți acolo [la proteste] și parcă nu-ți venea să zici că vrei să pleci din țară, parcă ți-era rușine să-i lași pe toți baltă în tranșee.”

„Au fost momente când simțeai în jurul tău energia supărării, a disperării și a dorinței de schimbare”, spune Crina. „Când vedeai că sunt atât de mulți, aveai speranța că se poate.”

Dar relația lor nu era recunoscută legal și nici nu aveau vreo speranță că acest lucru se va întâmpla în timpul vieții lor. Casa lor era trecută pe numele Crinei și aceasta s-a hotărât să-și facă testamentul, dar a aflat că rudele primesc oricum o parte din moștenire, în ciuda dorinței exprimate de decedat, potrivit legii din România care prevede „o rezervă succesorală”.

„Era grija normală pentru bunăstarea partenerei de viață în caz că aș fi pățit ceva – niște chestii la care ți-e silă să te gândești la 30 de ani”, spune Crina. „Despre drept de decizie în caz de boală nici nu mai zic. Sunt multe lucruri pe care le împărtășești cu partenera de viață, pe care părinții poate nu le știu despre tine, și totuși statul lasă decizii de genul ăsta la latitudinea lor.”

Un raport din 2021 al Asociației ACCEPT, realizat în parteneriat cu Consiliul Europei, arată că România le refuză drepturi de bază familiilor homosexuale: dreptul la decizie medicală, dreptul de proprietate comună și de moștenire, dreptul ca partenerul să fie coasigurat la serviciile publice de sănătate, dreptul la pensia de urmaș, dreptul la zile de concediu în caz de deces sau de boală gravă a partenerului. Legea din România interzice explicit ca partenerii de același sex să adopte copilul adoptat al partenerului.

Crina s-a interesat în ce țări din Europa s-ar putea căsători – căsătoria între cuplurile de același sex este legală în 16 țări din Europa, iar Elveția urmează să fie cea de-a șaptesprezecea. Au ales Anglia, pentru că amândouă vorbeau limba engleză fluent și puteau să-și găsească de lucru, deși aveau niște temeri legate de Brexit.

În mai 2018 a plecat Crina, iar Ella i s-a alăturat în octombrie, la o săptămână după ce referendumul „pentru familie” a eșuat. Pentru ele nu mai conta.

Ella și Crina fac parte dintre cei 1.067.200 de cetățeni români care au aplicat pentru statutul de rezident în Marea Britanie în cadrul procedurii EU Settlement Scheme, destinată cetățenilor europeni.

„Văd pe Facebook că acum trei ani postam chestii politice din România și mă întreb cine e fata aia”, spune Crina. „Ne-am pierdut speranța de schimbare. N-avem cum să salvăm România pe care ne-o dorim noi.”

„Atunci când era proaspătă plecarea, încă mai urmăream știrile din România, încă mai simțeam fierberea aia de după protestele la care am participat, încă mai simțeam că contează”, spune Ella. „Până când mi-am dat seama că viața mea n-o să mai fie niciodată în România. Poate că n-o să fie în Anglia, dar cu siguranță n-o să mai fie în România.”

Ella și Crina sunt îngrijorate de consecințele economice și sociale ale Brexitului. Pe de o parte, sunt fascinate de societatea multiculturală pe care au descoperit-o aici – la Ella la serviciu lucrează persoane originare din India, China, Iran, Polonia, Țările Baltice și diverse țări din Africa. Pe de altă parte, au observat că unele produse din supermarket s-au scumpit, iar uneori le deranjează întrebarea „De unde ești?”.

La un fast-food cu Fish and Chips din cartier, proprietarul le-a întrebat de unde sunt pe un ton nepotrivit. Când i-au răspuns că din România, acesta s-a mirat și le-a zis: „You picked up good English” [Ați prins o engleză bunicică]. Ella și Crina au început să învețe engleza din grădiniță, dar bărbatului nu i-a trecut prin cap că o vorbeau de dinainte de a se muta în Marea Britanie.

Pe 15 august 2021, Ella și Crina au mers la primul Pride organizat în orașul Tamworth și la primul Pride de când trăiesc în Anglia. E mai degrabă o petrecere cu spectacole drag queen la barul The White Lion din oraș. Mulți tineri și adolescenți, familii cu copii, steaguri, baloane, îmbrăcăminte colorată, voie bună și normalitate.

„Ce plictisitor e la ei”, glumește Ella.

În România, Pride a fost însoțit întotdeauna de o contra-manifestație organizată de Noua Dreaptă, o grupare ultra-naționalistă, creștin-ortodoxă, de extremă dreapta, care există în România și în Republica Moldova.

Marșul Diversității din București a fost de multe ori scena unor acte de violență: șase tineri au fost bătuți în 2006, după ce au plecat de la marș, fără ca agresorii să fie pedepsiți. În 2007, 150 de protestatari homofobi i-au atacat pe participanți și pe polițiștii care asigurau ordinea cu pietre, coșuri de gunoi, sticle, bucăți de caldarâm și petarde. În 2017, un tânăr care purta bretele în culorile curcubeului a fost bătut la metrou de un grup de patru-cinci persoane.

Pe 14 august, când a avut loc anul acesta Marșul Diversității la București, Noua Dreaptă a organizat o contra-manifestație la Patriarhie. Participanții au ținut în mâini icoane, au fost însoțiți de preoți ortodocși, au spus rugăciuni, au cântat imnuri religioase și au scandat „Europa, continent creștin”. Ei au cerut interzicerea evenimentelor Pride și a educației sexuale în școli.

Ella și Crina spun că evenimentele organizate de Noua Dreaptă nu le mai întristează la fel de mult ca atunci când trăiau în România. „Am făcut multă curățenie mentală”, spune Ella. „Nu mai sunt supărată pe chestii din România pe care am ales să le las în urmă, că de-aia sunt aici. Nu vreau să duc nicio luptă, vreau doar să-mi trăiesc viața liniștită.”

Discutăm cu Ella și Crina despre implicarea comunității LGBTI în societatea românească și despre consecința faptului că multe persoane gay se ascund. „Le ceri să fie primii și nu e ca și cum toată lumea va arunca cu confetti și gata, we’re out. Ar fi frumos, dar hai să fim serioși. Nu poți să scapi decât dacă fugi”, spune Ella.

„În mentalul colectiv e în continuare atât de șocant și atât de greu de acceptat, încât asta nu face decât să te expună mai mult, să fii arătat cu degetul. Și cu ce te ajută asta în relația ta, în viața ta de zi cu zi? Eu n-aș fi vrut să fiu deschizător de drumuri în România, pentru că ar fi însemnat să duc o luptă pe care nu mi-o doresc.”

După ce s-au căsătorit în Marea Britanie, Crina a mers la Evidența Populației în București ca să-și schimbe buletinul. I-a arătat unei funcționare certificatul de căsătorie: „Eu m-am căsătorit în UK cu o femeie. E ceva ce trebuie să luați la cunoștință? Se trece undeva?”. Femeia a privit-o cu compasiune și i-a răspuns: „Din păcate, căsătoria nu e recunoscută, îmi pare rău, dar sper să reușiți la un moment dat să rezolvați și chestia asta”.

*Am decis să folosim în articol doar prenumele ca să le protejăm pe Ella și pe Crina de hărțuire în mediul online.

**Este un pseudonim.

Acest articol a fost realizat în parteneriat cu Centrul Pulitzer. Elena Stancu este bursieră în cadrul programului Persephone Miel Fellowship 2021.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu