Înainte de americani (partea a III-a)

În Cuba, prețurile cresc de la lună la lună, mâncarea a devenit un lux pentru cei angajați la stat, micii speculanți prosperă și diferențele dintre bogați și săraci se adâncesc. 

Când ne gândim la Cuba ne gândim la Viñales, micul sat din Pinar del Rio cu pământ roșu, cu plantații de tutun și ananas, guajiros cu macete la brâu și pălării de cowboy. Când visăm la Cuba auzim dimineața sutele de cucuriguri din curțile crescătorilor de cocoși de luptă și vedem oamenii care se leagănă în balansoare la ora prânzului, pe verandele caselor cu coloane și acoperișuri de țiglă roșie. Aici locuiesc cei mai buni prieteni ai noștri din Cuba, Guillermo, fotograful, și Nicolas, profesorul de engleză, cu care am petrecut zile întregi bând rom și vorbind despre literatură, fotografie, comunism, libertate și revoluție.

În urmă cu cinci ani, când am fost ultima oară la Viñales, pe stradă treceau doar carele cu boi, vânzătorii de fructe și părinții care-și duceau copiii la școală pe portbagajele bicicletelor; rar vedeai câte-o mașină. Câțiva băieți desculți se jucau cu o minge spartă în fața casei noastre până se făcea noapte și voci de femei îi chemau la masă. Localnicii aveau mereu o poveste de spus – despre luptele de cocoși, despre meciurile de baseball ale echipei locale – și noaptea, când stăteam în pat așteptând să adormim, ne țiuiau urechile de liniște.

Acum, centrul localității e o aglomerație de mașini și autobuze, de umbrele, rucsacuri și valize ale turiștilor care s-au adăpostit de ploaie sub terase. 800 de case închiriază camere pentru turiști în Viñales – au mai rămas puține care nu închiriază. Vechile baruri și restaurante pentru cubanezi, cu bere ieftină și pui prăjit, s-au transformat în localuri îngrijite și altele noi s-au deschis pe strada principală. Casele cochete cu verande umbroase au mai crescut cu un etaj și au înlocuit nuanțele liniștitoare de albastru cu tonuri stridente de mov, roz și verde. Dimineața nu te trezesc cocoșii, ci bocăniturile de la clădirile în construcție. Nimeni nu mai are timp de povești. Guajiros cu macete la brâu și pălării de cowboy au acum afaceri cu trabucuri și cai de închiriat pentru turiști.

Guillermo e mai încovoiat, are părul mai rar și vechea lui vestă jerpelită s-a rupt de tot la guler. Casa lui cu două camere pare și mai mică printre vilele nou-construite. Și mama lui parcă s-a micșorat, topită în scaunul cu rotile în care trăiește din 2008, de când a avut un accident vascular cerebral și a devenit dependentă de fiul ei. Îl strângem în brațe pe Guille, pe care-l simțim slab și fragil, cu tenul lui nefiresc de palid pentru un cubanez și cu aerul lui bolnăvicios. Nu știm de unde are energia de a vorbi ore întregi fără să respire despre Platon, Kant, Kundera și Confucius, despre fotografi de care eu n-am auzit niciodată, despre artrita și durerile de șold, despre filmele văzute recent, despre problema cu câinele vecinilor care latră toată noaptea, despre frică și libertate.

Schimbările din Viñales, ne spune Guillermo, nu sunt doar de suprafață. Viața din micul sat de cultivatori de tutun s-a transformat într-o competiție. Prietenii, vecinii și rudele se bat pe turiști: toți vor să-i cazeze la ei în case, să le vândă mâncare și trabucuri, să le închirieze cai sau biciclete. Toți vor ca banii străinilor să intre în buzunarul lor și din cauza asta frați sau prieteni vechi sunt acum în conflict. „Banii au alungat bunătatea și au schimbat sufletele oamenilor“, spune Guillermo.

De câțiva ani, turismul e singura industrie care aduce bani în localitate. Deși satul e renumit pentru solul său fertil, țăranii nu mai lucrează pământul – mulți se plâng că nu au utilaje agricole și sisteme de irigații. Cei tineri fie pleacă la oraș, fie dezvoltă mici afaceri, iar bătrânii cultivă doar ananas și tutun, preferatele străinilor.

Din noiembrie anul trecut, de când Cuba s-a umplut de turiști, consumul a crescut enorm. Străinii mănâncă, beau și fumează, iar cubanezii, care au acum mai mulți bani, mănâncă, beau și fumează produse care mai demult erau prea scumpe pentru ei. Prețurile au explodat în Viñales: o apă de 1,5 litri, care se vinde în Havana cu 70 de cenți, aici costă 1,2 peso. Cu toate astea, la magazinul din centru nu găsești apă, carne de pui, ulei și cafea – pe rafturi sunt doar sticle cu rom, produse de curățenie, conserve spaniole cu fasole verde și biscuiți din Republica Dominicană. Cu cinci ani în urmă, magazinele din Cuba erau goale din cauza socialismului, astăzi sunt goale din cauza capitalismului.

Când se aduc pui sau ulei la magazinul din centru, Guillermo cumpără câte trei ca să fie sigur că nu rămâne fără mâncare. Prețurile la fructe și legume sunt, de asemenea, foarte mari din cauza restaurantelor și a proprietarilor de casa particular: jumătate de kilogram de papaya costă 10 peso cubano, de patru ori mai scumpă decât în alte orașe. Și prețurile locuințelor au crescut: o casă tradițională care în 2011 costa 25.000 peso, acum se vinde cu 80.000.

Producția insuficientă de apă, mâncare și bere, distribuția proastă și corupția din Cuba cresc și mai mult prețul produselor care încep să se vândă pe sub mână. Mărcile locale de bere, Bucanero și Cristal, se găsesc în Viñales doar la restaurantele și barurile scumpe, care-și permit să-i mituiască pe distribuitori. De la magazinul din sat poți cumpăra doar Heineken și bere braziliană.

În Viñales, ai nevoie de 100 peso pe lună ca să-ți cumperi alimentele de bază: orez, fasole, legume, fructe și ulei. Mâncarea e cea mai mare cheltuială pentru Guillermo – haine nu și-a mai cumpărat de ani de zile, iar apa și electricitatea sunt încă foarte ieftine în Cuba (un metru cub de apă costă 1 peso cubano, adică 0,15 lei, și factura lunară la curent nu depășește 5 peso convertibili, adică 20 lei).

Cubanezii primesc de la stat o rație lunară de orez, fasole, zahăr, țigări și cafea la un preț foarte mic, dar aceasta e insuficientă și se micșorează de la an la an. Planul guvernului este s-o elimine definitiv, însă există zone foarte sărace din Cuba în care oamenii ar muri de foame și din cauza asta decizia se tot amână.

Guillermo, care are acum 47 de ani, îi întreține pe mama lui bolnavă și pe tatăl său vitreg. Pensiile lor adunate sunt 25 peso, adică aceeași sumă pe care noi o plătim pentru o noapte de cazare aici. Trăiește din fotografiile pe care le face pentru proprietarii de casa particular și din tururi foto – e ghid și traducător pentru fotografii care vizitează Viñales. Și Guillermo câștigă mai bine de când Cuba s-a umplut de turiști: americanii îl plătesc și cu 50 peso pe zi ca să-i ducă la lupte de cocoși și pe plantații de tutun.

Însă niciodată nu știe dacă luna viitoare va mai avea sau nu de lucru. Acum e liniștit pentru că tocmai a câștigat 70 peso și a cumpărat ulei, pui și medicamente pentru mama lui, ceea ce înseamnă că „are următoarele 10 zile asigurate“. Mica lui afacere nu e înregistrată la stat, așa că nu va avea la bătrânețe nici măcar pensia mică pe care o au părinții lui. Sunt mulți cubanezi în aceeași situație, dar oamenii n-au timp să se gândească la asta: sunt prea stresați de goana lor după turiști, după mâncare și după bani. „Am amestecat capitalismul cu socialismul și am luat ce era mai rău din ambele lumi“, spune Guillermo.

Pinar del Rio, orașul aflat la 30 kilometri depărtare, și-a păstrat tihna pe care Viñales a pierdut-o atunci când s-a umplut de turiști, spune Guillermo. Dar oamenii sunt foarte săraci. Nu e nimic de lucru acolo, iar pictorii și sculptorii din oraș, renumiți pentru talentul lor, nu au nici un client. În Viñales un tablou cu mașini vechi sau cu Che se poate vinde și cu 300 peso.

Lucrurile s-au relaxat în Cuba în ceea ce privește libertatea de exprimare. Jurnaliștii critică guvernul, artiștii și sportivii pot afirma public că cred în Dumnezeu, homosexualii sunt acceptați și internetul e la liber, dacă-ți permiți să platești. Cu toate astea, oamenii și-au păstrat vechea teamă de regim.

„Totul a fost închis ani de zile și brusc regulile s-au schimbat – nu știi cum să te comporți“, spune Guillermo. „Toată lumea vorbește despre libertate, dar libertatea înseamnă responsabilitate și nu cred că suntem pregătiți pentru asta. Nu suntem olandezi, nu suntem germani; suntem latini și asta implică multe lucruri, inclusiv violență. Cea mai mare frică a mea e că am putea avea acces la droguri și arme. Noi suntem o societate care nu s-a mai schimbat de 50 de ani și vom face greșelile pe care nu le-am făcut 50 de ani.“

Când se termină șirul de casa particular, picioarele mi se afundă în pământul roșu și cleios, înmuiat de ploaia care nu se mai oprește de trei zile. De aici încep plantațiile de tutun care se întind ca un covor până la baza dealurilor. În depărtare se văd crestele munților renumiți pentru traseele de cățărare și formațiunile calcaroase bizare, ca niște schelete de animale preistorice. Începe să plouă mai tare și fugim prin mocirla lipicioasă până la prima casa del tabaco, șopronul în care viñalezii usucă tutunul.

Un bărbat mic de statură, cu pielea pătată de soare și încrețită în sute de riduri, stă sprijinit de prag și se uită cum plouă. Bătrânețea nu i-a topit mușchii de pe brațe și Miguel are un corp robust, de bărbat în putere. E un guajiro adevărat, cu macetă la brâu și cizme de cauciuc pline de pământ roșu. Are 76 de ani și lucrează pământul de când se știe: a crescut pe plantațiile de tutun alături de ceilalți nouă frați ai lui și a trăit toată viața la Viñales.

Muncește pe plantația de tutun pentru că nu-și poate imagina viața altfel. Deși are o casa particular care e plină tot timpul anului, Miguel spune că dacă n-ar mai lucra pământul ar intra în depresie. Țăranii din Viñales nu câștigă foarte mulți bani din tutunul pe care sunt obligați să-l vândă statului, singurul autorizat să fabrice și să comercializeze țigări; 45 kilograme de tutun (100 de livre) se vând cu 40-50 peso, dar prețul depinde de calitate – în Cuba există 17 categorii de tutun.

Copiii lui Miguel au plecat la oraș: fiica lui e inginer, iar băiatul, șofer. Bătrânul se bucură că generațiile mai tinere merg la facultate și-și găsesc alte meserii, în loc să lucreze pământul, o muncă grea și murdară. Ce se va întâmpla cu plantațiile de tutun când generația lui va dispărea? îl întrebăm. Miguel ridică din umeri.

„Atunci când fermierii bătrâni ca Miguel vor muri, va dispărea și tradiția“, spune Nicholas, vechiul nostru prieten din Viñales, care rulează și vinde trabucuri turiștilor. E pasionat de țigări și poate vorbi ore întregi despre tipurile de tutun, despre gustul și mirosul lor. Bunicul lui a avut o mică fabrică de țigări înainte de Revoluție și de la el a învățat cum se rulează un trabuc; tot de la el a moștenit cuțitele și mașina de presat tutunul.

Acum Nicholas găsește tot mai greu tutun de calitate pentru trabucurile lui. Țăranii nu mai folosesc rețeta tradițională de curado del tabaco, un proces de fermentație prin care frunzele își îmbunătățesc aroma, pentru că e minuțioasă și lungește procesul. Pe la fermele cultivatorilor de tutun trec mii de turiști care vor să cumpere trabucuri, așa că țăranii nu mai au nici timp, nici răbdare. „Mai demult, guajiros erau mândri de tutunul lor, îți spuneau: «Uite tutunul pe care l-am uscat anul ăsta, miroase-l». Acum dacă fumezi trabucurile lor ți se îngălbenesc buzele și te ustură gingiile.“

Nicholas își amintește de bunicul lui care stropea frunzele cu lămâie, le stivuia și le închidea într-un plastic. Tutunul se încingea până la aproape 60°C și toată ferma mirosea ascuțit în perioada din an cunoscută drept „febra tutunului“. Mătușile lui selectau apoi frunzele mici, mijlocii și mari și urma un alt proces complicat de uscare. Trabucurile se puneau în cutii din lemn de pin, iar o țigară se fuma abia după ce stătea acolo cel puțin o săptămână.

Bem rom pe veranda casei lui Nicolas și privim cum cele două lumi se amestecă zgomotos pe strada principală: autocarele-acvarii pline cu turiști, care se revarsă roșii și transpirați pe trotuarele din Viñales, și carele cu boi mânate de țărani în cizme de cauciuc. Cuvintele noastre sunt acoperite de turațiile scuterelor și motocicletelor, de claxoanele care nu mai au răbdare.

Cuba din 2016 se grăbește, a înghițit Cuba noastră continuă și domoală, copiii care se jucau pe străzi și oamenii care ne zâmbeau dezinteresat, a înlocuit salsa cu reggaeton, s-a încălțat cu Nike, Reebok și Converse, s-a dat cu gel și a ieșit pe stradă să vândă fete, țigări, mojito cu 7 peso, cartele de internet la suprapreț, cafea, guarapo sau pizza la preț de turist, adică de două ori sau de 50 de ori mai mult decât fac.

„Totul e diferit acum datorită turismului“, spune Nicholas. „Câteodată mă plimb prin Viñales și nu recunosc străzile: casa asta frumoasă nu era aici, restaurantul ăsta nu era aici. Dar nouă nu ne lipsește Cuba cea veche pentru că viața noastră s-a îmbunătățit un pic.“

Când i-am cunoscut pe Nicholas, pe soția lui, Ondina, și pe fiica lor, Alicia, locuiau într-o casă din lemn, cu o singură încăpere de 20 de metri pătrați. Stăteau acolo din 2008, de când uraganul Ike le-a distrus locuința. Alături era o construcție în paragină, o casă nouă începută cu fonduri de la guvern, insuficiente ca s-o și termine.

Nicholas e profesor de engleză și vorbește impecabil, cu accent britanic. În 2011, când l-am văzut ultima oară, preda engleză medicală la un colegiu și câștiga 20 peso pe lună. Acum s-a angajat vânzător la librăria din centrul orașului. Salariul e 14 peso, dar acolo are acces la turiști: le spune de unde pot închiria mașini sau biciclete și câștigă din comisioane și bacșișuri. În plus, predă turiștilor lecții de spaniolă și e plătit cu 5 peso pe oră.

Banii din trabucuri, lecții de spaniolă și mici comisione i-au ajutat să-și termine de construit casa în care au acum și două camere de închiriat pentru turiști. Ondina și-a pus cei doi dinți care-i lipseau și e îmbrăcată într-o rochie vaporoasă. Nicholas s-a îngrășat un pic, dar kilogramele în plus îi stau bine. Toamna trecută au fost în Anglia, la niște prieteni care i-au invitat la ei.

Amândoi muncesc foarte mult și Ondina nu prea mai are timp pentru poezie. Ea se ocupă de birocrație și contabilitate, o muncă destul de complicată pentru o poetă. Camerele din casa lor sunt rezervate de luni de zile și telefoanele sună încontinuu. Nicholas e surprins de numărul mare de turiști care vin aici și îi întreabă pe toți oaspeții din casa lui: „De ce ați venit în Cuba tocmai acum?“. „Pentru că am vrut să vedem Cuba înainte de americani“, îi răspund majoritatea.

Fluxul enorm de turiști a golit magazinele, se plânge și Nicholas. Luna trecută, l-a rugat pe un prieten din altă localitate să-i cumpere ulei pentru că în Viñales nu se găsea. „Țara asta nu e pregătită pentru turism“, spune Nicholas. „Nu există resurse: Cuba n-are suficientă bere, hârtie igienică, apă, cafea, camere și mașini de închiriat pentru toți.“

Ne gândim la casa întunecoasă în care dormim, unde prosoapele nu se usucă niciodată și în care noaptea, când sunt 16-17°C, dârdâim de frig – majoritatea caselor din Viñales n-au geamuri, doar niște obloane de metal care nu se închid bine și prin care intră țânțarii. Apa de la duș e călâie și nu are presiune, iar dimineața ne trezește zgomotul casei. Julio și Heliodora, gazdele noastre, pregătesc micul dejun, vorbesc tare, bocănesc și troncănesc. Ne-au cazat între chiloții, copiii și tabieturile lor, iar ei trăiesc în două camere mici, se înghesuie ca să ne facă nouă loc, mănâncă orez cu fasole și banane prăjite ca să păstreze langusta, peștele și broasca țestoasă pentru turiști.

Viñales e cel mai scump oraș din Cuba vizitat de noi, iar prețurile sunt adesea mai mari pentru turiști decât pentru cubanezi. Pizzeta de 10 peso cubano e vândută turiștilor cu 1 peso convertibil, adică 4 lei în loc de 1,6. Un pahar de guarapo, suc din trestie de zahăr, care costă în mod normal 2 peso cubano, e vândut turiștilor cu 2 peso convertibili – adică 8 lei în loc de 30 de bani. Aceste mici înșelătorii sunt favorizate și de confuzia pe care o creează cele două monede.

Din cauza turiștilor pentru care 1 sau 2 peso nu reprezintă mare lucru, prețul pizzetei s-a dublat și pentru localnici. Pizzeta, o chiflă cu puțină brânză și bulion – sau varianta nerecomandată cu șuncă –, este gustarea sau masa de prânz pentru mulți cubanezi. Acum șase ani, pizzeta era 5 peso cubano, apoi s-a făcut 8, iar acum o cumpărăm cu 10 peso cubano de la singurul chioșc care ne vinde la preț de cubanez, nu de turist. În centru, un bărbat refuză să ne vândă pizzeta dacă nu plătim 1 peso convertibil, deși îi spunem că știm care e prețul real.

David, un francez de 45 de ani, care locuiește de 10 ani în Viñales, cumpără numai el pizza, bere și fructe atunci când are musafiri din Europa – altfel, rudele și prietenii lui ar plăti prețuri duble sau triple. „Îi înțeleg de ce cer 1 peso pentru pizza“, spune el. „Trebuie să trăiască, iar viața aici e o nebunie. Oamenii au salarii de 12-16 peso, iar 1 litru de lapte costă 2 peso. Uneori mă roagă să nu le spun prețurile prietenilor mei sau turiștilor.“

Casa în care locuiesc David, soția lui cubaneză, Liset, și fiica lor de nouă ani, Aina, a fost construită de stră-străbunicul lui Liset. E o casă colonială cu încăperi înalte, răcoroasă și umedă, cu tavanul pătat de igrasie, ticsită de mobilă veche, cărți și reviste aduse din Franța și Spania, jucăriile fetiței și toate nimicurile pe care nu te înduri să le arunci. Stăm pe canapea, în living, și prin geamul larg deschis intră în cameră claxoanele și frânturile de conversații ale trecătorilor.

„Chiar dacă n-am cunoscut vechiul Viñales de care-mi povestesc prietenii mei, atunci când am ajuns aici oamenii erau buni și solidari“, spune David. Are ochii albaștri și un zâmbet cald care-i pune în evidență trăsăturile copilăroase; doar părul cărunt te face să-i ghicești vârsta. David a venit prima oară în Cuba în 2001 și atunci a cunoscut-o pe soția lui, Liset. S-a mutat în Cuba cinci ani mai târziu, când s-a născut fiica lor. Trăiesc cu 500 euro (554 peso)/ lună, chiria apartamentului din Spania al lui David, o sumă destul de mică pentru o localitate atât de scumpă.

În Viñales, poți câștiga 1.000 peso pe zi cu un restaurant, bani pe care nu trebuie să-i declari, spune David. Un inspector financiar are un salariu de 15-20 peso pe lună, așa că pentru o mită de 50 peso va declara că totul e-n regulă. „De 50 de ani, cubanezii fură de la stat benzină, lemn, făină, produse pe care le vând, iar banii nu-i depun la bancă, ci îi ascund. Dacă-ți faci o casă cu patru etaje nu vine nimeni să te-ntrebe de unde ai banii. Guvernul nu zice nimic pentru că vrea să pună în circulație banii ascunși la saltea.“

În ultimul an, de când turiștii se grăbesc să vină în Cuba, cubanezii s-au împărțit în bogați și săraci. Bogații au mai multe camere de închiriat sau restaurante în centrul orașului, ceea ce înseamnă o groază de bani. Săracii sunt cei care nu au bani să-și construiască nici măcar o cameră de închiriat și lucrează la stat. Iar diferențele dintre ei se adâncesc tot mai mult. În momentul de față, cele mai râvnite joburi din Cuba nu sunt cele de doctori sau de ingineri, ci cele de hamali și barmani.

„Cubanezii iubesc banii mai mult decât cei din alte țări“, spune David. „Probabil că vor să recupereze toți anii în care n-au putut avea o afacere a lor. Vor turism, nu le pasă ce fel de turism, și acum așteaptă sosirea în masă a americanilor. Cel mai rău e că distrug orașul pe care turiștii vor să-l vadă.“

Recent, niște francezi care-și petrec concediile la Viñales din 1994 i-au spus lui David că nu o să mai vină aici pentru că nu sunt respectați, iar localnicii îi tratează ca pe niște „portofele umblătoare“. Toți locuitorii, inclusiv profesorii sau avocații, se bazează exclusiv pe turism: cei care n-au restaurante și casa particular închiriază cai sau biciclete, lucrează ca ghizi sau cultivă ananas.

De anul trecut, din noiembrie, un număr foarte mare de turiști a început să vină în Viñales, spune David. „Toți zic că vor să vadă Cuba înainte de americani, pentru că americanii schimbă totul: «Cât costă să mă duci acolo cu mașina?» «20 de dolari.» «Îți dau 40 și faci ce vreau eu, îmi găsești fete și droguri, ești sclavul meu.». Normal, nu toți americanii sunt la fel, dar mulți se comportă așa. Iar pentru cubanezi nu contează cum sunt tratați, tot ce contează e câștigul. Turistul e doar un turist, un obiect.“

Turismul înseamnă sfârșitul tihnei din Viñales. Mulți localnici lucrează până la epuizare, își construiesc încă o cameră de închiriat, deși abia se descurcă cu cele două pe care le au deja. „Chiar dacă le spun prietenilor mei «Îți strici sănătatea și nu le poți oferi turiștilor servicii bune dacă închiriezi atâtea camere», ei îmi răspund: «David, tu vii din Europa, unde-ai avut bani; nu ai trăit niciodată aici în anii ’90, așa că nu ne poți spune ce să facem». Au trăit atâția ani în sărăcie și îi văd pe turiștii care vin aici cu trei valize, cu laptopuri și tablete, cu o pereche de pantofi pentru călărie, una pentru cățărat și alta pentru ieșit în oraș și își doresc și ei toate lucrurile astea.“

Am lăsat rucsacurile pe verandă, iar noi ne învârtim de 20 de minute prin fața casei. Așteptăm un taxi colectivo care ar fi trebuit să fie aici la opt dimineața ca să ne ducă la Playa Larga. Ne uităm după un minivan cu opt locuri, așa cum ne-a zis intermediarul din centrul Viñalesului cu care am negociat. Din cauza asta nu ne dăm seama imediat că taxiul e Chryslerul hârșit, fabricat în ’50, care intră pe strada noastră.

Bagajele nu încap în portbagaj, așa că șoferul, Mundi, le leagă cu sfoară de suportul metalic de pe mașină. Urcăm pe bancheta din față, lângă șofer; în spatele nostru sunt alte două banchete și șase pasageri. Șoferul conduce încet prin oraș, îi claxonează pe cunoscuți, apoi se întâlnește cu un prieten, oprește și scoate capul pe geam ca să discute cu el. Motorul merge, iar fumul negru și puturos intră pe geamurile larg deschise.

Mașina pornește, dar pe stradă e plin de cunoscuți de-ai lui Mundi și, după ce intrăm pe drumul principal din Viñales, oprim din nou. Șoferul coboară, merge la un chioșc și se întoarce cu un sandviș mare cu salam, care miroase a parizer românesc, a muștar și a grăsime topită. Privirile mele probabil că-i par pofticioase, pentru că ne întreabă dacă nu vrem să ne luăm și noi sandvișuri, că ne-așteaptă.

Conduce cu mână dreaptă, iar în stânga ține sandvișul din care mușcă cu poftă. Poala i s-a umplut de firimituri care atârnă albe de tricou, se împrăștie pe blugii lui și pe banchetă, lângă mine. Viteza pe care o prinde mașina mă surprinde și primele gropi le simt direct în coloană.

Mundi a terminat sandvișul și-și scutură firimiturile din poală. I-au rămas câteva resturi de salam între dinți și le scoate cu unghia. Aceeași unghie pe care o va folosi mai târziu pentru curățarea minuțioasă a nărilor și a urechii drepte. Dar mai târziu deja nu-mi mai pasă, încerc să ghicesc cu ce viteză merge mașina, pentru că vitezometrul e stricat, și mă întreb dacă și celorlalți din mașină le e frică. GPS-ul de pe telefonul lui Cosmin arată 120-130 km/h. Mundi ne zâmbește și ne spune cu mândrie că totul e Hyundai – motorul, cutia de viteze, frânele, volanul – doar caroseria e originală.

Playa Larga este un mic sat de pescari de pe malul Mării Caraibilor, în Golful Porcilor din provincia Matanzas, acolo unde în 1961 cubanezii din exil, susținuți de americani, au invadat Cuba încercând să răstoarne regimul lui Castro. Mesajele de pe ziduri le reamintesc turiștilor de victoria cubanezilor împotriva „yankeilor imperialiști“.

Cu cinci ani în urmă, Playa Larga era un sat adormit, în care rar întâlneai vreun turist. În mare se varsă un râu roșu și, câteva luni pe an, apa de aici e sângerie și plină de frunze, iar turiștii preferă de obicei plajele frumoase, cu apă transparentă. Autobuzele Viazul, rețeaua de transport de stat, nu treceau încă pe aici și trebuia să mergi la Jagüey Grande, un oraș la 30 kilometri depărtare, și să iei un taxi de acolo.

Privim uluiți șirul de vile si pensiuni care s-au înșirat de-a lungul plajei înguste. Palmierii și cocotierii au fost tăiați ca să facă loc pentru plajă și case de închiriat. Casele particular sunt la unu, doi metri de apă, iar pe fâșia mică de nisip abia avem loc să trecem printre turiști și șezlonguri. Nu e nici o cameră liberă, dar Cosmin întreabă totuși de un habitación con vista al mar. Fidel Silvestre, patronul vilei El Caribeño, îi răspunde tolănit la umbră, pe șezlong, că numai camera lui are vista al mar, cele ale turiștilor, nu.

E o atmosferă de Vama Veche, doar că barurile și restaurantele sunt mult mai aproape de apă decât au visat vreodată patronii din Vamă. Alte vile și pensiuni sunt acum în construcție, camere făcute la repezeală pentru turiști, cu acoperișuri din azbest și fără geamuri, doar cu obloane de metal care nu te apără nici de insecte, nici de frig.

Găsim camere libere la pensiunea lui Francis, patronul clubului de scuba diving, și e prima oară în Cuba când stăm într-o casă construită special pentru turiști, fără să-i cunoaștem pe cubanezii care ne găzduiesc, fără să-i vedem cum își pregătesc dimineața copiii pentru școală, fără să știm cum trăiesc sau ce gândesc.

De casă are grijă Odelys, bucătăreasa, o femeie masivă, cu ochii bulbucați și o cicatrice roz pe toată suprafața gâtului. Ea și fiica ei, menajera pensiunii, stau toată ziua pe șezlonguri, râd și vorbesc tare, își invită cunoscuții în curte, să râdă și să vorbească și ei tare, ca nu cumva turiștii să doarmă. Nu fac niciodată curat în camere și, când le cerem să ne schimbe prosoapele, se uită la noi lung și încruntat. Mic dejunurile întârzie jumătate de oră, iar în timp ce mâncăm, menajera scuipă pe gazon.

Carlito, vânătorul subacvatic din Playa Larga, nu s-a schimbat deloc. E același bărbat modest, cu brațe musculoase și piele tăbăcită de soare, îmbrăcat în haine ponosite și încălțat în sandalele pe care Cosmin i le-a dăruit acum șase ani. Carlito vânează cu harponul la zeci de kilometri de țărm, aproape de granița cu Mexic, și înoată printre broaște țestoase și pești de trei metri lungime. Ultima oară când ne-am întâlnit câștiga 12 peso pe lună din pescuit. Acum își construiește și el o casa particular.

Mergem la picnic cu Carlito, pe drumul către Playa Girón, unde găsești multe locuri cu apă bună pentru înotat și scuba diving. Ne întindem prosoapele într-o pădurice răcoroasă, pe pietre, iar Carlito își ia costumul de pescuit, harponul și se scufundă. Costumul lui Carlito, adică o pereche de pantaloni scurți și un pulover cu fermoar, în care pune peștii pe care-i prinde.

În jumătate de oră, Carlito se întoarce cu mai mulți pește-leu și câțiva pești frumos colorați. Îi curăță, păstrează doar fileurile și resturile le aruncă în mare. Taie carnea de pește-leu pe laba de scafandru, o amestecă cu sare, lămâie și bame murate, o lasă 15 minute să se frăgezească, apoi înfulecăm cel mai bun sashimi din lume. Restul fileurilor le prăjește în untură de porc și le servește pe a doua labă de scafandru.

Cuco, vechiul nostru prieten din Playa Larga, vine să ne ia de la picnic cu mașina, un Chevrolet cu motor de Volga. Anul acesta Cuco nu mai are timp să stea cu noi la picnic. Și-a deschis casa particular și toată ziua aleargă, iar azi a dus și a adus un grup de turiști de la Playa Girón. Ne-a invitat însă la petrecerea de ziua lui și a soției sale, Carmen.

El împlinește 49 de ani, iar soția lui, 30. Îi merge bine, spune Cuco. Construiește a treia cameră de oaspeți, iar pe plajă, o vilă pentru turiști. A betonat curtea în care ultima oară când l-am vizitat tăia un porc, a ridicat ziduri de beton între el și vecini. În curând o să taie și cei trei mango din curte pentru că fac mizerie. „Mucho trabajo“, zice Cuco.

Cuco e un bărbat binedispus, care zâmbește mereu, roșu în obraji și rotunjor. Soția lui, Carmen, e mai reținută și Carlito ne spune că e cu nasul pe sus pentru că nu-i plac săracii ca el. E îmbrăcată în colanți și maiou alb-portocalii, iar dungile orizontale îi pun și mai bine în evidență colăceii de pe burtă și coapsele enorme, care o împiedică la mers.

Porcul se face întreg pe grătar, la focul de cărbuni ațâțat cu un ventilator, și e acoperit cu o frunză de palmier, care se mișcă artistic în bătaia vântului. Bărbații pregătesc o tavă mare cu salată de roșii, castraveți, avocado și verdeață din care mâncăm doar avocado până când Cuco ne dă peste mâini și ne ia tava din față.

Înainte să ajungem la tort, petrecerea se sparge. Fratele lui Carmen s-a îmbătat și se ceartă cu Cuco, așa că bărbații îl scot din curte înainte să se ia la bătaie. Nu aflăm ce au de împărțit, însă ne amintim ce ne-a spus Guillermo: că acum frații, vecinii și prietenii vechi se ceartă pentru turiști, bani și teren. Mergem spre casă pe străzile întunecoase și călcăm în băltoacele de pe drumul de pământ. În Cuba, casele și restaurantele se construiesc mai repede decât drumurile și stâlpii de iluminat.

***

Ajungem la aeroport cu câteva ore bune înainte de zbor. Găsim cu greu două locuri libere în sala de așteptare mai mică decât cea de la Otopeni. Sute de turiști stau la coadă la check-in. Coada de la ghișeul Air France se încolăcește în fața magazinelor până la intrarea în aeroport și face o buclă la mijlocul holului. Dacă vrei să mergi până la baie trebuie să ocolești mulțimea urmând un traseu complicat sau să treci pur și simplu prin mormanul de valize. E cald și turiștii și-au pierdut răbdarea. La ghișeul Iberia se face o altă coadă, care se intersectează cu cea de la Air France.

Pe 20 martie, Barack Obama şi soţia sa, Michelle Obama, aterizează pe aeroportul din Havana, prima oară după 88 de ani când un președinte american vizitează Cuba. Obama se întâlnește cu președintele cubanez Raúl Castro, un pas important pentru „normalizarea relațiilor“ anunțată de cele două state. Patru zile mai târziu, Rolling Stones susține un concert gratuit în aer liber pe stadionul național din Havana, unde se estimează că vor veni 400.000 de cubanezi. În scurt timp, avioanele americane vor începe să zboare în Cuba. Birocrația și licitația pentru alegerea companiilor aeriene durează câteva luni, dar, cel mai probabil, în octombrie va ateriza la Havana, după 50 de ani de embargo, primul avion american. Valurile de turiști abia încep să vină.

Aceasta este a III-a parte din călătoria noastră de 48 de zile în Cuba. Citește partea I și partea a II-a.

Umblăm Teleleu, în căutare de povești. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.