Magazine, restaurante și tarabe românești într-o piață a diversității unde migranții români din Belgia și-au reconstruit lumea din piețele de acasă. Aici se întâlnesc în weekend cu prietenii, își fac cumpărăturile, mănâncă mici și ciorbă de burtă, iar pentru câteva ore au sentimentul că România s-a mutat la Bruxelles.
Duminica nu se lucrează în construcții, așa că Iulică vine să ne ia dimineața cu duba să mergem la Doi Boi în Bruxelles, în piața din Anderlecht, unde sunt mai multe restaurante, tarabe și magazine românești, printre magazine africane, italienești, portugheze, ucrainene și spaniole. Găsești aici orice fel de produs gândești: chiloți Gucci, cercei africani și condimente marocane, pești din toate mările și oceanele, fructe care nu știi cum se numesc, scule furate și țigări de contrabandă din Ucraina, dar cele mai multe produse din hală sunt românești.
De altfel, în jurul nostru auzim mai mult română decât franceză, pentru că 46.572 de români locuiesc în zona Bruxelles, a doua cea mai mare comunitate de imigranți după francezi. Bem o cafea în hală la Bistro Brussels, între patiseria românească Theodor și patiseria marocană, unde angajatele sunt tot românce, vizavi de magazinul portughez.
„S-a mutat toată România aici”
Halele unui fost abator din secolul al XIX-lea din cartierul Anderlecht se transformă sâmbăta și duminica într-o piață uriașă, ale cărei tarabe se întind și în aer liber, în parcarea închisă în weekend.
Piața e un freamăt de lume, de cărucioare și de mărfuri diverse. Când mergi pe Rue Ropsy Chaudron și te apropii de intrarea principală, cu statuile celor doi tauri de bronz în mărime naturală (de unde vine denumirea „La Doi Boi” dată de români), vezi fumul de mici care plutește în aer. La intrare, înainte de tarabele cu haine, cosmetice și produse de igienă, ești îmbiat cu „țâgarî, țâgarî, țâgarî” într-o limbă universală.
Ne cumpărăm sana, kefir, lapte bătut, pate de Sibiu, leuștean uscat, telemea de oaie și Puturoasă de Trascău. Cât așteptăm la coadă la brânză, bătrânul de lângă noi îi spune vânzătoarei: „S-a mutat toată România aici. În 1966, când am venit eu, nu auzeai românește”.
Bărbatul are 81 de ani, e grec și vorbește română aproape perfect. A studiat Arhitectura în România comunistă pe vremea lui Gheorghiu-Dej, apoi a emigrat în Belgia, unde a uitat limba română până la începutul anilor 2000, când au început să vină muncitorii români. Șantierele s-au umplut de români, așa că a reînvățat limba română în timp ce lucra cu ei. Acum e pensionar și vine să-și cumpere smântână de la Doi Boi.
Bem vin fiert cu Marian, Iulică, Marius, Mihai și Ghiță la Tabs, barul care are ieșire și spre piață, și spre strada principală, pe Rue Ropsy Chaudron. La terasă se perindă cerșetori români, iar muncitorii aruncă monede în paharele întinse. Primesc la schimb binecuvântări în limba română. Un marocan vinde la mese căciuli și tricouri de firmă, aparate de tuns și parfumuri. Marian și Cosmin își cumpără căciuli Hugo Boss pe care le negociază la cinci, respectiv patru euro, pentru că a lui Cosmin are logoul decolorat.
Muncitorii români au cearcăne și sunt obosiți – aseară s-a băut până târziu la cazări. Încă mai au vin de țară adus din România după Crăciun, când s-au întors la muncă în Belgia. Merg să se dreagă cu ciorbă de burtă la unul din restaurantele românești, unde zic ei că se mănâncă cel mai bine. Sunt atâtea restaurante și magazine românești, încât fiecare are locul lui unde mănâncă, de unde își ia brânză de oaie, carne tocată, lapte bătut și pui galben, „ca de țară”.
128.898 de români trăiau în Belgia la 1 ianuarie 2024, dintre care 73.320 bărbați și 55.578 femei. Numărul lor s-a dublat față de acum 10 ani, în 2014, când erau înregistrați 56.688 de români. Față de 2004, când trăiau în Belgia 4.665 de români, numărul lor a crescut de peste 27 de ori în 20 de ani.
21.344 de persoane născute în România aveau cetățenie belgiană la 1 ianuarie 2024. Nici aceste persoane, nici descendenții lor nu sunt incluși în statistica de mai sus deoarece sunt luați în considerare doar ca cetățeni belgieni.
Cifrele oficiale primite de la Statbel, biroul de statistică belgian, nu-i iau în considerare pe românii neînregistrați. Sunt însă români care lucrează fără documente în agricultură, în construcții, la baruri și cafenele din Belgia și care nu sunt incluși în nicio statistică.
Istoria recentă a României în inima Europei
Intrăm în micul restaurant de lângă hala de pește, La Ilișca și Dan, care au venit acum șase ani din Sighetu Marmației. Cei doi soți lucrează de luni până vineri la curățenie, iar sâmbăta și duminica gătesc și servesc la restaurantul din piață pe care l-au deschis în urmă cu un an. Muncitorii comandă ciorbă de burtă și rădăuțeană, mici, plăcinte și palincă la țoi. Miroase puternic a prăjeală și a usturoi, iar la boxe se aud ceterași din Maramureș. Cosmin cere Frații Petreuș, așa că ascultăm pe repeat „Măi, pretine, eu și tu”, pentru că Ilișca nu are timp să schimbe melodia.
Enlarge
Un du-te-vino de muncitori români intră să mănânce ciorbă și plăcinte. Pe mulți dintre colegii lui Iulică i-am întâlnit săptămâna asta pe șantiere în Bruxelles, Zellik, Ghent, Antwerp și Oudenaarde. Duminica se îmbracă toți în hainele bune și vin la piață să-și facă cumpărăturile și să socializeze.
La Ilișca și Dan stăm de vorbă cu români din Ucraina și din Republica Moldova. Muncitorii din Cernăuți se plâng că se simt „părăsiți”, că își pierd identitatea românească și că, la fel ca românii din România, s-au împrăștiat prin toată Europa, în timp ce familiile lor îi așteaptă acasă, sărăcite de război.
Atunci când suntem pe teren, în mijlocul oamenilor, o poveste se deschide într-o altă poveste într-o altă poveste și cunoaștem mereu istorii uimitoare din care nu apucăm să scriem și să fotografiem decât o mică parte. Ne-ar mai trebui o viață să le înregistrăm pe toate, să consemnăm istoria recentă a României pe care o întâlnim aici, „la Brúxel”, în inima Europei.
Petru Marchiș, 37 de ani, este din Glod, un sat la 60 de kilometri distanță de Baia Mare, unde Cosmin a făcut fotografii acum 20 de ani. Imaginile de arhivă sunt postate pe Facebook și îl întreabă dacă-i recunoaște pe nuntașii din poze. Petru se uită la ecranul telefonului: „Asta e Felicia a lu’ Hotima, mireasa e Ileana a lu’ Ștefan a lu’ Mihai, ceterașii sunt Ion Ivanciul și Ștefan Petreuș, ăștia au murit tăți – Liucu, Mache, Ionu lu’ Pop, Ureche, Ștefanu Ioanii Lungii – asta e Măria lu’ Nuțu Bărsănește, asta Ioana lu’ Filip, asta Măria lu’ Gyuri.”
Privim chipurile care primesc nume după 20 de ani într-un restaurant românesc din Bruxelles, privim strada neasfaltată din Glod și pantofii plini de praf ai nuntașilor, rochia pe care mireasa o ridică să nu se murdărească. Fotografiile au fost făcute de Cosmin în 2004, cu doi ani înainte ca Petru să plece în Belgia să lucreze în construcții la fel ca mulți tineri de vârsta lui. Astăzi majoritatea localnicilor din Glod culeg căpșuni și sparanghel în Belgia și în Olanda, în timp ce acasă au rămas numai bătrânii. „Satu’ nostru se duce de râpă”, spune Petru.
Muncește de când avea 12 ani și se trezea la patru dimineața să culeagă ciuperci pe care le vindea la marginea drumului – făcea 30-40 de lei pe zi. Iarna mergea cu calul pe câmp să împrăștie bălegar. Tatăl lui a murit când avea 14 ani, iar Petru a rămas singur să aibă grijă de mama lui, care a băut de tristețe până a căzut de pe un podeț și a murit trei ani mai târziu.
Petru nu a apucat să facă mai mult de opt clase.
La 19 ani a plecat să muncească în construcții în Belgia, unde este astăzi șef de echipă și unde urmează să i se nască cel de-al treilea copil. A ridicat o casă la el în sat, deși nu plănuiește să se mai întoarcă vreodată. Vine în weekend la Doi Boi să mănânce ciorbă de burtă la Ilișca și Dan și „să ia doi-trei găini la soție, să facă zamă”.
„Dragostea e pe primul loc, apăi restul vedem noi”
Ilișca și Dan au emigrat din dragoste – au fugit din Sighetu Marmației ca să scape de gura lumii și să se poată iubi. Ilișca Vida, 60 de ani, și iubitul ei, Dănuț Mihai, 55, s-au mutat în Belgia în 2018.
S-au cunoscut cu un an înainte, când Dan căuta un restaurant unde să mănânce o ciorbă de burtă bună. Era divorțat și lucra ca agent de vânzări, iar Ilișca avea un restaurant în piața din Sighet. A devenit client fidel, întâi pentru mâncare, apoi pentru că s-a îndrăgostit de Ilișca.
Enlarge
Familiile n-au fost de acord cu relația lor, mai ales copiii, care erau mari și aveau, la rândul lor, copii. Ilișca și Dan s-au hotărât să plece din țară fără să spună nimănui. „Am zis: dragostea e pe primul loc, apăi restul vedem noi.” Dan și-a dat demisia de la firma unde lucra, și-a vândut porcii și caprele, iar Ilișca a închis restaurantul.
Au plecat cu 1.100 de euro într-un Renault Scenic cumpărat second-hand cu câteva zile înainte, iar în portbagaj au pus doar niște valize cu haine. I-au sunat pe părinți de pe drum. „Tu, la vârsta asta, faci prostii ca la 19 ani?”, au întrebat părinții lui Dan. „Mergeți așa, pe furiș? Fugiți?”, au întrebat părinții Ilișcăi.
Enlarge
S-au dus întâi în Italia, pentru că Dan trăise acolo între 2004 și 2013 și vorbea italiană. Au locuit la o fermă în Elice, Abruzzo, unde Ilișca a lucrat ca badantă, dar Dan nu și-a găsit de lucru. După câteva săptămâni, o prietenă de-ale Ilișcăi i-a chemat în Belgia, să lucreze la curățenie la un hotel din provincia Namur.
Au început să lucreze cu diverse firme – au făcut curățenie în săli de conferințe, în case particulare și la un parc de distracții. Erau zile în care străbăteau 300 de kilometri de la o adresă la alta și, cu tot cu navetă, lucrau câte 10-12 ore pe zi. Câștigau între 1.200 și 2.000 de euro pe lună fiecare.
„Dacă era să stăm în țară, nu ne permiteam să mergem în Egipt două săptămâni”
Acum locuiesc în Thorembais-Saint-Trond, la 45 de kilometri distanță de Bruxelles, și lucrează de luni până joi, de la 6.00 la 11.00 dimineața, la un centru pentru persoane cu dizabilități. De la 13.00 la 16.30, inclusiv vinerea, când programul e până la 19.00, lucrează la un azil de bătrâni. Sâmbăta și duminica, de la 6.00 la 14.00, gătesc și servesc la restauranul românesc de la Doi Boi.
Enlarge
„Noi împreună nu avem nimic”, spune Dan atunci când îl întreb de ce muncesc atât de mult. Visul lor este să-și cumpere o casă în Spania sau în România, unde să se retragă la bătrânețe, pentru că Ilișcăi nu-i place frigul și umezeala din Belgia.
Ilișca e pasionată de gătit și, după ce a închis restaurantul din Sighet, a rămas cu un regret. Anul trecut au dat întâmplător peste spațiul de la Doi Boi administrat de o româncă din Maramureș și de soțul ei. S-au hotărât să deschidă acolo un restaurant. „Să nu mă îngrașe doar pe mine, să-i mai îngrașe și pe alții”, glumește Dan.
Au început cu o oală de sarmale, ciorbă și plăcinte. În prima zi n-au făcut nici 100 de euro. Plăcintele le-au cumpărat patronii de la un magazin românesc ca să le dea la angajați. Apoi, pe măsură ce lunile au trecut, restaurantul s-a umplut. Acum câștigă în patru weekenduri cât într-o lună la curățenie.
„Deja ne-am făcut clientela”, spune Dan. „Vin băieți muncitori de pe șantiere. O fo’ și niște băieți din Olanda. Am încercat și cu ciorbă de fasole cu ciolan, și cu ciorbă de perișoare – s-o trecut, dar tot ciorba de burtă și ciorba rădăuțeană îi baza.”
Ilișca și Dan se trezesc de luni până vineri la 4.30 dimineața, iar sâmbăta și duminica, la 4.00. În fiecare zi aranjează 58 de paturi la centrul pentru persoane cu dizabilități. Cea mai grea zi din săptămână e lunea: trebuie să facă curățenie după weekend, când la centru lucrează o echipă de brazilieni de care nu sunt mulțumiți.
Marți merg la Lidl și la Cora să facă primele cumpărături pentru restaurant – apă, suc, bere și făină pentru „brânzoici” și brioșe. Miercuri o altă serie de cumpărături. Joi seara Ilișca frământă aluatul pentru pâine. Vineri cumpără carne pentru sarmale de la Intermarché, fierb cartofii pentru plăcinte, iar Dan îi dă pe răzătoare și curăță usturoiul. Sâmbătă și duminică gătesc și servesc la Doi Boi.
Muncesc enorm, dar sunt mulțumiți de viața lor în Belgia. „Dacă era să stăm în țară, nu ne permiteam să mergem în Egipt două săptămâni”, spune Ilișca. „Nu ne permiteam nici măcar în Grecia și până acum am fost de două ori în Grecia. Nu ne permiteam nici măcar o mașină mai ca lumea și, de când suntem în Belgia, am schimbat deja a treia mașină.”
Aceasta este partea a V-a dintr-o serie de reportaje despre muncitorii români care lucrează în construcții în Belgia.
Citește partea I despre șantierele din Belgia unde se construiește în limba română.
Citește partea a II-a despre muncitorii din Belgia care n-au plecat niciodată cu adevărat din România.
Citește partea a III-a despre un român care în 2003 era imigrant ilegal și spăla vase la negru în Bruxelles, iar în 2024 are o afacere de 20 de milioane de euro.
Citește partea a IV-a despre imigranții din Belgia care tânjesc după România.
Citește partea a VI-a despre românii care lucrează în construcții în Belgia până când îmbătrânesc și spatele cedează.
Citește partea a VII-a despre familiile de români suspendate între două țări.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
