Lipsă locuință

Patru băieți stau înghesuiți pe canapea și ne privesc curioși, puțin emoționați, de parcă ar fi la un examen. Respirațiile lor miros a vopsea proaspătă. Degetele lor sunt negre, iar încălțările, rupte și murdare. Pielea, hainele și părul lor miros a vopsea proaspătă. Ar vrea să se comporte bine, să n-o dezamăgească pe Mirela Molnar, asistentul social care a lucrat cu ei în ultimele luni și de care s-au atașat, la fel cum se atașează de fiecare om care le arată puțină bunăvoință.

Kutyas e șaten, cu ochi albaștri, și are un corp subțire, de adolescent, deși are 26 de ani. E cel mai vorbăreț dintre ei, singurul care ne-a întrebat de unde suntem și ce facem aici. Levi, 19 ani, și-a pus telefonul la încărcat și se uită în surdină la un videoclip de manele, iar Norby, 16, și Fernando, 14, se înghesuie în el, să vadă și ei.

Florentina e slabă și fragilă, cu tenul maroniu și pătat, și arată mai în vârstă decât cei 29 de ani pe care-i are. Fiecare vârstă pe care o aflu mă surprinde, pentru că toți arată îmbătrâniți; strada a lăsat urme pe fețele lor obosite și pe mâinile lor pline de tăieturi. Florentina poartă o bluză de trening, colanți cu pete de leopard și adidași aurii. Stă lângă Robi, 31 de ani, iubitul ei ziua și protectorul ei noaptea, atunci când iese la lucru pe străzi. El e tatăl celor doi copii ai ei, o fetiță de opt luni și un băiat de doi ani, amândoi dați în plasament.

Copiii au fost luați de Protecția copilului după ce Mirela a făcut zeci de sesizări. Fetița avea doar câteva luni astă iarnă și dormea împreună cu Florentina și Robi într-o clădire abandonată de pe malul Someșului, fără curent electric, fără încălzire și fără geamuri. În fiecare noapte cu -15 sau -17°C, Mirela se gândea că bebelușul o să moară înghețat. Dimineața, înainte de serviciu, trecea pe la ei ca să vadă dacă mai trăiește.

Zsolti, 30 de ani, și Jozsi, 26, stau zgribuliți pe scări, cu gecile pe ei, deși înăuntru e cald. Moțăie absenți, indiferenți la zgomotul de fond din încăperea mică în care urmează „activitatea de însușire a abilităților sociale“. Adică Mirela îi învață lucrurile pe care nu le-au știut niciodată sau pe care le-au uitat de când trăiesc pe stradă: să spună „Mulțumesc“,„Cu plăcere“, „Bună ziua“ și „Scuză-mă“, să se spele, să se asculte unul pe altul, să-și controleze nervii și să-și exprime sentimentele.

Piri, 32 de ani, mă ia de mână și-mi povestește nimicuri: apa nu-i face bine la stomac și de-aia bea Pepsi, cafeaua nu e bună fără zahăr, aseară un bărbat a făcut scandal la adăpostul de noapte. E tunsă scurt și poartă haine bărbătești, iar când o vezi prima oară o confunzi cu un băiat.

Și Viorica, 28 de ani, poartă haine bărbătești și are părul scurt. Pentru fetele care trăiesc pe stradă, hainele și atitudinea masculine sunt o metodă de-a se apăra de violuri. Ambele fete au dizabilități intelectuale, iar Viorica se lovește uneori singură ca să se pedepsească.

Sediul asociației Stea, care se ocupă de persoanele fără adăpost din Satu Mare, e o casă cu două camere, un hol de trecere și o bucătărie la parter, plus o mansardă în care e biroul Mirelei, mașina de spălat și câteva spații de depozitare. Activitatea se face într-una dintre încăperile de la parter, care la prânz se transformă în sală de mese, iar după-amiaza, în sală de clasă pentru copiii care vin la centru să-și facă lecțiile. De aici se iese către dușurile și băile pe care le folosesc beneficiarii, tinerii care fac parte din programul de terapie prin grădinărit. În a doua încăpere e biroul Cristinei Bala, directorul asociației, pe care-l împarte cu ceilalți colegi.

Scaunele cu schelet metalic stau sub scări, unele peste altele, și aranjatul lor în cerc face un zgomot îngrozitor. În fiecare dimineață, înainte de a lucra în grădină, tinerii stau de vorbă cu Mirela: îi spun cum sunt azi, dacă sunt nervoși sau triști, dacă-i doare capul pentru că s-au drogat. Asta o ajută pe Mirela să știe cum interacționează cu ei în ziua respectivă.

— Așază-te, Piri, că începem activitatea, găsiți-vă scaune.
— Mă bucur că au venit colegii noi să vadă cum facem noi agtivitate.
Levi, Norby și Fernando ascultă muzică la telefon.
— Când vorbim, ne ascultăm.
— Eu nu sunt chiar așa bine azi, că mă doare capul de ieri.
— Eu azi sunt supărat.
— De ce, Norby?
— Nu știu.
— Eu mi-am găsit buletinul ars, în parcare. Mi-am pierdut portofelul.
— Oi fi fost drogat, Zsolti.
— Eu sunt bine, că acum nu sunt nervos.
— Nu m-a lăsat Jozsi să dorm, la cinci jumate m-am culcat.
— Era să mă bată poliția aseară, am avut noroc cu…
— Mă doare capul și stomacul, mi se uscă buzele.

Norby și Jozsi se hârjonesc și nu-i mai ascultă pe ceilalți, iar Mirela face „șșș“ din două în două minute ca să-i potolească. Sunt ca niște adolescenți care vor atenție și dragoste și care o lasă pe Mirela stoarsă la finalul fiecărei zile. Până la 33 de ani, Mirela s-a plâns mereu că nu-i place ce face: a locuit o vreme în Italia, unde a îngrijit copii și bătrâni, apoi s-a măritat și s-a mutat la Satu Mare, unde s-a angajat la o firmă de cablaje. De doi ani lucrează la Asociația Stea și pentru ea asta e cea mai mare realizare profesională.

În primul an de muncă aici, Mirela făcea o mulțime de planuri pentru tinerii care veneau la centru. Pe parcurs, și-a dat seama că orașul e mic, că oamenii nu se grăbesc să-i angajeze pe „boschetari“, ba nici măcar nu-i acceptă într-o perioadă de probă. În Satu Mare toată lumea cunoaște pe toată lumea, iar buletinul provizoriu, pe care scrie „lipsă locuință“, îi dă de gol oricum.

5.754 de români au buletine provizorii cu motivul „lipsă locuință“, iar 236 dintre aceștia trăiesc în județul Satu Mare.

Mirela se ocupă de programul de terapie prin grădinărit, care-i ajută pe tinerii fără adăpost să învețe o meserie (câțiva lucrează sezonier la Florisal, serviciul de salubrizare), îi obișnuiește să respecte un program și niște reguli. Nu e puțin lucru, având în vedere că majoritatea tinerilor nu au ceasuri sau telefoane mobile, nu știu să scrie și să citească și și-au petrecut cea mai mare parte din viață pe stradă.

Astăzi, băieții sapă rândurile, iar fetele seamănă ridichi în sera din curtea mică a asociației. De doi ani, de când a început proiectul, Mirela și colegii ei au învățat laolaltă cu tinerii cum se îngrijește o grădină, care sunt diferențele dintre semănat și plantat sau dintre sapă și hârleț. I-au ajutat și câțiva specialiști, cum e Adrian, un student francez la agricultură, care s-a mutat un an în Satu Mare ca să facă voluntariat la Stea.

Florentina poartă pantofi cu toc și se clatină cochetă printre răsaduri. Piri mă ia de mână să-mi arate sera: „S-o fi văzut anul trecut, ce roșii am mai avut aici!“. Kutyas sapă via din curte, iar Norby se ia la întrecere cu el, să vadă care-și termină primul rândul.

Dimineața, tinerii primesc o gustare și cafea, iar la prânz, o masă caldă. Asistenții sociali de la Stea îi ajută să-și facă acte de identitate, îi duc la doctor dacă sunt bolnavi, îi vaccinează, le dau medicamente, lame de ras, șampon și tampoane. Aici, tinerii simt că aparțin unui grup, că cineva le poartă de grijă, că și viețile lor contează.

Pe malul Someșului, în clădirile abandonate ale unui fost ștrand, în niște ruine din beton fără geamuri și fără curent electric, care stau să se prăbușească, locuiesc cei mai mulți dintre tinerii care vin la Stea. Florentina și Robi trăiesc într-o încăpere cu pereți cenușii, puțin mai mare decât o debara, unde au înghesuit o masă mică și o canapea stricată, sprijinită pe lăzi de bere. Lucrurile lor sunt în plase, sub pat. Atunci când e frig pun o pernă la fereastră în loc de geam, iar în cameră se face beznă.

Lângă ei trăiește Szandy, de 24 de ani, împreună cu fata ei de un an și cu băiatul de trei. Femeia tocmai a spălat hainele copiilor și le-a întins la uscat – apă de spălat ia din Someș, cu PET-urile, iar apă de băut, de la cimitir. E plin de câini în jurul nostru și Szandy spune că-i ține de frică, pentru că nu se știe cine vine noaptea peste ei.

Pentru multe dintre familiile de aici prostituția este singura sursă de venit. Mama lui Fernando își întreține cei trei copii din banii pe care-i face pe străzi: David, 18 ani, Fernando, 14, și Claudiu, 11. David e paralizat de doi ani.

Băiatul stă întins pe pat, afară; azi e una dintre puținele dăți când a fost de acord să iasă la soare. E slab și fragil și are pielea albă. Trupul lui plin de escare și puroi e acoperit cu o pătură. Mirela i-a spălat la asociație hainele care miroseau a sânge și a secreții. David e paralizat de când a sărit de pe un bloc de patru etaje pentru că a avut halucinații din cauza prenadezului. Acum îl îngrijește Fernando, care îl întoarce de pe o parte pe alta, îi dă să mănânce și îl spală cu apă din Someș.

Fernando nu trage din pungă și jură că după ce l-a văzut pe fratele lui paralizat nici n-o s-o facă vreodată. Familia lui a ajuns aici, pe malul Someșului, după ce a pierdut locuința socială în care trăia din cauză că nu și-a plătit chiria și utilitățile.

Zsolti e cel mai vechi beneficiar al asociației și locuiește de 16 ani la ștrand. După ce părinții lui au divorțat și au vândut apartamentul în care locuiau, mama lui s-a mutat cu cei nouă copii dintr-o parte în alta, până când a ajuns aici. În încăperea în care trăiește Zsolti e o harababură de pături, covoare și obiecte găsite la gunoi. Înăuntru e întuneric și miroase a mucegai și a vopsea.

În jurul Mirelei s-a strâns un grup de bărbați și de femei care vorbesc tare și deodată: nu au acte, au nevoie de medicamente, ar vrea să meargă la lucru. Aici trăiesc oamenii pe care lumea îi ocolește pe stradă, învinovățindu-i pe ei că se află acolo, săraci, vulnerabili și bolnavi.

154.728 de români mai mari de 14 ani nu au acte de identitate, iar 4.388 dintre aceștia trăiesc în județul Satu Mare.

Prima oară când Mirela s-a dus pe teren a crezut că nu va putea lucra niciodată la Stea. Era noiembrie și era frig, iar câteva copile blonde, cu păr cârlionțat, i-au ieșit în întâmpinare desculțe și pe jumătate dezbrăcate. S-a gândit la băiatul ei de patru ani care, deși nu a primit luna de pe cer, a primit dreptul la o viață normală.

În Satu Mare sunt mai multe locuri în care trăiesc persoanele fără adăpost, cartiere cu nume bizare – Ostrovului, La ștrand, La cazane, Sub pod, La stadion –, care s-au integrat în realitatea locală, fără să mai mire pe nimeni că în locurile acelea în care nu se poate trăi trăiesc oameni.

Sub pod, pe unde trec țevi cu apă caldă, sunt niște spații în care un adult ar încăpea doar dacă ar merge în patru labe. Acolo locuiau o parte dintre tinerii care trăiesc acum La ștrand. S-au mutat după ce primarul a închis spațiile respective cu gratii, fără să adune măcar gunoaiele înainte. Aceasta a fost soluția Primăriei de a rezolva problemele persoanelor fără adăpost.

Robi și Florentina îi dau Mirelei două plase cu haine murdare. Mirela merge la etaj, acolo unde e mașina de spălat, își pune o mănușă de cauciuc și bagă în mașină hainele impregnate cu un miros greu. De când lucrează aici s-a obișnuit să spele haine murdare de prenadez, urină sau puroi.

Tinerii sunt foarte atașați de Mirela și se simt bine la centru, poate singurul loc în care nu sunt respinși și disprețuiți. „Mai mult țin la doamna Mirela decât la maică-mea“, mi-a spus Levi, care trăiește pe stradă de la 14 ani. „Dacă nu era centrul ăsta, pușcăria mi-ar mânca viața.“

Uneori, tinerii o rănesc pe Mirela, deși n-ar vrea. Cu două zile în urmă, când Piri s-a enervat că Mirela a certat-o, i-a spus că „se pișă pe Stea“. Mirela, care merge la nutriționist și ține dietă de două luni, s-a ascuns în birou, a mâncat tot ce a găsit de mâncare, a vorbit cu psihologul, apoi a mers acasă și a plâns în baie, să n-o vadă băiatul ei. A durut-o faptul că Piri i-a desconsiderat așa ușor munca și eforturile. A doua zi, Piri i-a spus că-i pare rău.

La parter, băieții aranjează scaunele în cerc. Astăzi Mirela o să-i învețe – din nou – cum se scrie un CV, ce trebuie să faci și să nu faci la un interviu și cum să te comporți după ce ai fost angajat.

— Ce trebuie să treci într-un CV? Ce înseamnă studii?
— Câte clase ai.
— Ce înseamnă loc de muncă anterior?
— Unde lucrezi, în interior.
Kutyas adoarme pe canapea, iar Robi se întinde pe scaun și își pune un picior în poala Florentinei.
— Erly, ce treci la hobby?
— Furat, spart.
— Erly, tu știi să scrii? Ce mai trebuie să scrii în CV? Armată ai făcut?
— Nu, pușcărie am făcut.
— Kutyas, fii atent aici! Nu dormi! Ce hobbyuri ai?
— Muncitor necalificat.
Sună telefonul lui Levi.
— Sunt la ședință, sună-mă mai târziu.
— Ce nu trebuie să faci la un interviu de angajare?
— Nu mergi beat, nu mergi drogat.
— Măcar cu o zi înainte să nu vă drogați.
— Să nu fii cu geaca murdară, să pută.
— Fără șapcă și ochelari de soare. Fără dulce cabana.
— Să vorbești ca lumea.
— Să nu fim agresivi, să strig pe-acolo.
— Cum te îmbraci? Ce zice omul ăla dacă vii machiată strident?
— Că ieși la produs.
— Ce nu mai trebuie să faci la un interviu?
— Să nu te scobești în nas.

Traversăm Someșul pe calea ferată și trecem pe lângă un cartier de blocuri gri, cu ziduri crăpate și pătate de ploi. Terenul de lângă blocuri e plin de gunoaie și sârme cu haine atârnate la uscat. Aproape de calea ferată sunt câteva barăci construite din cartoane, resturi de mobilă și plastic găsite la groapa de gunoi a orașului. Podul de cale ferată e plin de oameni, biciclete și elevi care se întorc de la școală, cu toate că aici au murit călcați de tren mai mulți copii nesupravegheați și adulți amețiți de alcool.

Aici, în Ostrovului, locuiește Jozsi, chiar sub podul pe care trece calea ferată. Într-o parte, podul e închis cu placaje, iar în cealaltă parte, unde e intrarea, Jozsi a pus o ușă de sufragerie cu geam. E întuneric beznă în încăperea pe care o împarte cu Norby. Abia se disting cele două paturi, pe care băieții le-au aranjat pentru vizita noastră. Jozsi și-a făcut patul ca o domnișoară, cu pătura sul, lipită de perete, și cearșaful întins.

Jozsi e mic de statură, la fel ca toți tinerii care au crescut pe stradă cu țigări, spirt și prenadez. Are ochii negri și o privire intensă, în care citești că e conștient de situația lui și că-i e rușine de noi, de Mirela, de toată viața lui de sub calea ferată. Jozsi trăiește în Ostrovului de 10 ani. Dimineața, când vine la asociație, îl doare mereu capul, iar ochii lui negri sunt aburiți.

Mirela îi înțelege de ce se drogheză cu prenadez. „Din păcate, asta e singura lor șansă să nu se sinucidă“, spune ea. „Tinerii de vârsta lui Norby sau a lui Jozsi se gândesc la fete, la muzică, la vacanțe. Ăștia săracii la ce se gândesc? Că de la Stea se întorc în grota aia a lor mizerabilă, înghețată și întunecoasă. Cum să ieși din coșmarul ăsta?“

52.449 de români nu au locuințe și alți 93.830 trăiesc în condiţii improprii. În Satu Mare, 436 de persoane nu au locuinţe și alte 1.482 trăiesc în condiţii improprii.

Jozsi s-a născut la Budapesta, dar mama lui a venit în România împreună cu el și cu sora lui pentru că era căutată de poliție. Când avea 10 ani, mama lui a fost arestată, iar sora lui l-a trimis la cerșit. L-a găsit poliția pe stradă și l-a dus la casa de copii unde a stat până la 16 ani, când mama lui a fost eliberată și Jozsi a fugit ca să fie cu ea.

A făcut opt clase: patru la casa de copii și patru la Penitenciarul Craiova. La 16 ani a primit prima condamnare pentru furt. A făcut un an și opt luni, s-a eliberat, a furat din nou și, după două săptămâni, a fost închis din nou. A avut trei condamnări una după alta.

De patru ani, de când vine la Stea, n-a mai fost închis. „De când umblu aici nu prea mai fur și în fiecare zi de-abia aștept să vin ca să fim împreună.“ Mănâncă la Stea, umblă după fier vechi sau culege frunze de iederă și le vinde la florării. A lucrat și la Florisal sezonier, dar banii pe care i-a primit acolo nu au fost suficienți ca să plătească o chirie.

Nu se gândește niciodată la viitor. Și-ar dori o familie și o casă în care să locuiască, dar nu se gândește la asta. Majoritatea celor care trăiesc pe stradă nu-și fac niciodată planuri, e important să supraviețuiască azi, să mănânce azi, să nu înghețe azi. Tinerii se desconsideră pe ei înșiși pentru că s-au obișnuit cu ura, disprețul și abuzurile și se cred mai puțin buni decât majoritatea. Când lucrează cu ei, Mirela încearcă să le crească stima de sine și să le arate ce pot să facă.

Când ieșim de sub pod ne vede Marika, sora lui Jozsi, care locuiește într-o baracă, vizavi de fratele ei. Femeia țipă la Mirela că n-a primit medicamente de la Stea și n-a fost lăsată să-și spele hainele. Dacă vrea să primească ceva, atunci trebuie să vină la activități și să facă un efort, la fel ca Jozsi, îi spune Mirela. Însă vocea ei e acoperită de țipetele lui Marika: „Ce ajutor e ăsta? Ăsta nu-i ajutor!“. „Dacă nu dai, nu primești“, îi spune Jozsi surorii lui și pleacă rușinat în încăperea întunecoasă de sub calea ferată, ca să nu-i mai audă strigătele.

Mai târziu, după ce plecăm, Jozsi o caută pe Mirela la asociație și o roagă să ne sune și să ne ceară scuze în numele lui: îi e rușine de scena pe care a făcut-o soră-sa și n-ar vrea ca din cauza ei să nu mai venim la Stea. Tot weekendul ne gândim la Jozsi și la dormitorul lui de sub calea ferată. Deși e sfârșitul lui martie, afară sunt trei grade.

În curte intră doi polițiști îmbrăcați în civil. Unul dintre ei merge la Mirela care lucrează în seră, cu tinerii. Ovidiu Bonta, comisar-șef la Investigații criminale, strigă la ea „că adună aici toți infractorii din județ“. Al doilea polițist, al cărui nume nu l-am aflat, intră în biroul Cristinei Bala, directorul asociației, și îi spune: „E o rușine ce faceți aici, asociația asta ar trebui închisă. Pentru că hrăniți toți boschetarii, să nu vă plângeți dacă vă violează pe dvs. sau vă violează fiica“. Fiica Cristinei are trei ani.

Comisarul Ovidiu Bonta îl ia pe Norby cu el, iar lui Jozsi îi spune să vină singur la secție, că altfel… Norby are 16 ani, așa că poliția ar fi trebuit să ia legătura cu părinții lui și să discute cu minorul în prezența unui reprezentant al Protecției Copilului. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Ne uităm năuci la scenă, incapabili să reacționăm. După ce polițiștii pleacă, băieții încep să ne povestească: Fernando a mâncat bătaie de la jandarmi pentru că era în centrul orașului, acolo unde „boschetarii“ n-au voie. Pe Florentina, care se prostitua, un polițist a băgat-o în mașină și-a bătut-o. Adesea, polițiștii îi bagă în dubă și îi lasă la marginea orașului: i s-a întâmplat recent lui Jozsi, care era atât de amețit de la lovituri încât a luat-o spre aeroport, în direcția opusă orașului.

Ovidiu Bonta nu e singurul polițist care îi bate, spun ei, ci e singurul căruia îi știu numele. Ceilalți polițiști care i-au lovit nu s-au legitimat, povestesc Jozsi și Robi, cei care au avut cel mai des astfel de probleme.

Cristina Bala a discutat cu șeful poliției locale după ce unul dintre beneficiarii asociației a fost lovit cu bocancii de un polițist până când i s-a rupt carnea de pe pulpe. Băiatul a fost bătut pentru că a mers în centrul orașului într-o zi de sărbătoare, în timpul unui eveniment. Șeful poliției s-a scuzat: ei sunt în slujba comunității și comunitatea asta vrea.

Nu toți polițiștii sunt însă la fel. Asociația Stea are un parteneriat cu poliția locală, iar în săptămâna anti-discriminare, de exemplu, câțiva polițiști au jucat fotbal cu Norby, Jozsi, Zsolti și Kutyas. Alți polițiști îi ajută, le aduc de acasă donații și haine. Problema ține mai degrabă de fiecare individ în parte, decât de instituție.

După-amiază, polițiștii îi dau drumul lui Jozsi. Băiatul ne arată palmele roșii și ne spune că Ovidiu Bonta l-a bătut cu bastonul la palme și la tălpi. Norby a fost ridicat pentru că e bănuit că a furat un telefon, iar Jozsi, ca să spună că Norby e hoțul.

Seara, o altă patrulă a poliției vine la Ostrovului. Ca să scape de bătaie, Jozsi sparge o sticlă și se taie pe mână. Mai mulți băieți de acolo sunt martori la scenă. Polițistul pleacă fără să se atingă de Jozsi, dar Mirela îi dezinfectează rana mai multe zile la rând.

Comisarul Ovidiu Bonta este un bărbat bine-făcut, stăpân pe el, care vorbește tare, de parcă s-ar răsti tot timpul. Împarte biroul mic, plin de dosare, cu colega lui pe care mi-o prezintă, în glumă, ca fiind „prietena“ lui: subcomisar Roxana Goje Morar. „Ăsta e un grad, nu cumva să interpretați că este sub comisar sau înțelegeți ce zic“, spune Ovidiu Bonta și-mi zâmbește cu subînțeles.

Mă prezint și le spun că eu și Cosmin documentăm proiectele sprijinite de Ambasada Norvegiei. „Dar dacă îi vor, să-i ia în Norvegia, că aci avem destui“, spune comisarul. „Să-i ducă acolo, să scăpăm de ei.“ Bărbatul e vesel și râde tare la propriile glume.

Ovidiu Bonta e supărat că în Satu Mare vin toți săracii din satele dimprejur pentru că „norvegienii ăștia sau cine mai îs le dă de mâncare de-a moca și stau și-și fac veacul pe-aici, prin boscheți“. Mai spune că „nimeni nu-i are la suflet“ pe „boschetari“ și că nu se știe numărul lor pentru că „e ca și cum am număra ciorile din parc“. De ce le spune persoanelor fără adăpost „boschetari“? „Cum să le spun? Om de știință?“, îmi răspunde comisarul.

Poliția merge La ștrand sau la Ostrovului ca să facă „un pic de prevenire, să vadă că nu-s chiar singuri pe lumea asta. Tot timpul îi legitimăm, vedem, au apărut alții noi, au mai plecat, mai crapă câte unul.“

De bătut, nu i-a bătut niciodată, spune Ovidiu Bonta, care se enervează când îl întreb și tonul lui glumeț dispare. „Ei inventează, vă dați seama, ca să se scape“, spune el. Când aude de Jozsi se enervează și mai tare: „Trebuia să-l aduceți aicea să-mi spună mie în față că l-am atins“.

— De ce ați strigat la doamna de la asociație că adună toți infractorii din județ?
— Eu n-am strigat, eu așa vorbesc, domniță, că dacă vorbeam frumos, eram la farmacie. (răstit) Așa vorbesc eu, înțelegeți? De-aia și prietena m-a părăsit și am rămas acuma cu colega. (Zâmbește.) Dvs. ați venit acuma să mă acuzați pe mine?
— Nu, eu am venit să verific niște informații.
— Veniți să mă acuzați. Cine-și riscă meseria? Pentru ce?
— Pentru că nimeni nu-i apără.
— Atunci apărați-i dvs. că văd că… Dacă știam (n. red.: ce vreau să-l întreb), eram pe teren.

Trenul de la Baia Mare către Satu Mare trece pe lângă barăci construite din resturi de mobilă și reclame stradale. În mocirlă și frig, printre gunoaie, trăiesc oameni, iar noi trecem pe lângă ei privind pe geam. Trenul se oprește la Botiz, chiar înainte să intrăm în Satu Mare. Lipsește o bucată de șină, spune controlorul, iar bărbatul care e în compartiment cu noi începe să înjure „țiganii“ că au furat șina și au dus-o la fier vechi. Nu se oprește din bombănit decât o oră mai târziu, când trenul pornește din nou.

Trecem pe lângă alte barăci și copii dezbrăcați și murdari, iar noi ne gândim la Jozsi, la Fernando, care a vrut să ne dea nouă șapca lui cu marijuana, la Norby, la Zsolti și la ura cu care se confruntă zilnic. Viața lor a fost un șir de abuzuri, dependențe și lipsuri. Au trăit în frig și în frică, împinși la marginea societății, fără să primească dragoste sau compasiune. Au văzut în ochii oamenilor doar ură și dispreț, iar asta a adâncit prăpastia dintre „noi“ și „ei“.

Ura celor care nu-i cunosc e amestecată cu frica și cu prejudecata că oamenii străzii sunt periculoși, că orice om care ajunge pe stradă e un hoț. Până și Cristina Bala, directorul asociației, s-a luptat ani de zile cu familia ei, care era convinsă „că nu are rost lucrezi cu țiganii“ și că face rău că sprijină integrarea.

Nici soțul Mirelei nu a fost de acord ca ea să se angajeze la Stea. „Tu ai făcut o școală și ai ajuns să lucrezi cu boschetarii? Asta ți-ai dorit?“, a întrebat-o. „Da, asta mi-am dorit“, i-a răspuns Mirela. Când vorbește cu prietenii ei despre ce face la Stea, Mirela încearcă mereu să le arate doar partea bună a lucrurilor. Nu le spune că băieții ei se droghează sau că uneori vin nespălați la centru, pentru că îi e teamă că n-ar înțelege. Nu ar vrea să zică și ei, la fel ca polițiștii, că strâng la centru „tăți tâlharii din Satu Mare“.

Empatia se învață, crede Mirela. Și-a dat seama de asta când i-a cunoscut pe voluntarii francezi. „Vin de la cel mai bun liceu din Paris și dacă vezi cum stau și se joacă cu mucoșii ăștia ai noștri, cum îi iau în brațe așa păduchioși și se umple de tăte și fac caravane la ei, în Crângului. Și să-i vezi pe-ai noștri, voluntari români: în primul rând nu-i găsim și, când vin, rămân doi pe centru, restul se împrăștie.“

Norby colorează pe un carton literele desenate cu creionul de un voluntar francez. „Suntem mult mai asemănători decât diferiți“ scrie pe pancartă, dar Norby nu știe să citească. Azi e marșul împotriva discriminării organizat de Asociația Stea – e 22 martie și ieri s-a sărbătorit Ziua internațională de luptă împotriva discriminării.

„Discriminare e când omori un om“, spune Zsolti. „Să arătăm cum suntem noi“, spune Norby. „Anul trecut am fost și în televizor, m-o pus la știri“, spune Kutyas. „Să ne vadă lumea că chiar dacă suntem oamenii străzii și suflăm în pungă, tot putem face și noi ceva“, spune Jozsi.

În centrul orașului ne așteaptă un grup de vreo 30 de elevi de clasa a IX-a de la Colegiul Brătianu. Copiii sunt bucuroși că au scăpat de ultima oră și se gândesc cum să facă să meargă la un biliard. Fetele și băieții stau în grupuri separate și din când în când își trag ocheade.

— De ce ați venit azi aici?
— Ne-a zis profesoara. Dacă ea vrea…
— Credeți că oamenii străzii sunt discriminați în Satu Mare?
— Nu, de ce-ar fi?
— Vă jucați cu băieții ăștia care locuiesc La ștrand? Îi chemați la fotbal?
— Asta înseamnă discriminare, bă.
— Îi discriminare. Dacă vezi un om de-al strazii, no, poate acea persoană nu e chiar așa rea sau ceva de genu‘.
— Sunt mulți oameni care stau pe străzi în Satu Mare?
— Normal, în fiecare colț.
— De ce crezi tu că-s acolo?
— Dacă ar lucra, dacă ar ști să facă ceva, n-ar fi. Da‘ mai bine stau și întind mâna.
— Ai vrea să-i cunoști pe băieții de-acolo? (Arăt spre Fernando și Norby.)
— Eu am destui prieteni, nu mai vreau alții.

Copiii au venit împreună cu profesoara lor de franceză, Andrei Anca, care spune că i-a adus „să susțină acceptarea“. La liceul Brătianu învață și elevi de etnie romă, spune ea, „sunt peste 10 la nivel de liceu“: „Pe mulți dintre ei poate nici nu-i depistăm a fi romi pentru că se comportă civilizat, sunt sufletiști și ne respectă“.

„E prenadez din ăsta de lipești pantofii. Se toarnă în pungă, amesteci și dup-aia tragi. Sufli, tragi, sufli, tragi. Și de la ăla te amețești.“ Mergem spre adăpostul de noapte din Satu Mare, unde dorm Piri, Viorica și Kutyas. Pe drum, Kutyas ne povestește cum e să tragi din pungă.

„Acum cinci, șase ani am tras bronz. Lac-aluminiu cu care vopsești. Ăla a fost mai rău, ăla e pericol public. Te amețea și aveai senimente din ălea că visezi, ioi, ce frumos. De la bronz foarte multe halucinații am avut. Bronzul de-aia n-o fo‘ bun că când se usca, praful ăla tot mergea pe plămâni. După bronz, o fost diluant. Ăla n-o fo‘ bun că dacă se turna un pic pe piele sau pe mână, gata, ți-o rămas alb, o rămas pielea urâtă.

Prenadezul ăsta e galben-galben, ca un fel de lichid. Lipești papuci, adidași, totul poți să lipești cu el. Se ia la sticlă și din sticlă toarnă-n pungă. Îl amesteci și dup-aia tragi. Dintr-o sticlă, depinde cum folosești: un deț, o juma de deț, depinde cât bagi în pungă. Tragi trei, patru fumuri, dup-aia gata.

Eu ziua nu-mi plăcea să trag din el că mă vedea lumea, poate că trecea o fată sau un băiat pe lângă mine: «Ni, du-te, mă, mai încolo că tragi din pungă, pute.» Nu ca să mă laud: eu deja am un timp de două luni și ceva de când nu mai trag din pungă. Mai bine beau o bere.

Câți au murit de la ăstea! Nu că s-au ’bolnăvit, au murit. A fost verișoru-meu, Istvan. Frate-su lui Robi, care stă cu Florentina. Ăla de la atâta droguri și-a făcut trei sau patru găuri în plămâni. Înțelegi? S-o paralizat la picior săracul, noi tot am dus la adăpost că n-a mai putut să umble, noi trebuia să ducem și la W.C., pantalonii noi trăgeam jos de pe el. Doi prieteni o murit din cauza lui prenadez, unul s-a înecat în Someș, unul iară s-o aruncat în Someș de pe pod, pentru prenadez. Și am zis: «Eu nu vreau să ajung așa, la 25 de ani să mor».

Prima oară când m-am lăsat de prenadez m-a durut foarte mult dinții, n-am mai putut noaptea să dorm, am mers unul după altul la W.C., am fumat țigară, am băut spirt ca să-mi treacă durerea aia de dinte. Apăi când am mâncat ceva bun, o supă sau un pireu de cartofi, am vomitat afară. Trei zile au durat durerile.“

Kutyas ne lasă în fața adăpostului și pleacă: l-a chemat nașul lui să descarce un tir de lemne și îi dă 40 de lei și mâncare. La adăpost trebuie să intre înainte de 10 seara, când se închide, dar tirul e mare și nu termină până atunci. Dacă nu-l credem, ne dă numărul să-l sunăm pe patron. Îl credem.

Kutyas vine la Stea de 10 ani, de când era copil. Fugea de acasă, îl găsea poliția pe străzi, îl ducea la orfelinat, taică-su îl lua înapoi acasă, fugea din nou, îl găsea poliția pe străzi, îl ducea la orfelinat.

Femei și bărbați, plase și sacoșe așteaptă în fața adăpostului de noapte să se facă ora șase seara ca să poată intra. O femeie tânără e întinsă pe o saltea, chiar în fața intrării: a fost operată de chist pe uter și trebuie să stea în pat. De dimineața, când trebuie să părăsească adăpostul, și până seara, când poate intra înapoi, stă pe saltea, în fața clădirii. Majoritatea celor care așteaptă aici sunt gârboviți și bolnavi, bătrâni care au fost dați afară de copii sau au fost escrocați și și-au pierdut casele.

Adăpostul are 60 de locuri în paturi și 25 de locuri pe jos, pe saltele; în caz de urgență, pot dormi și pe scaune. Iarna e cel mai aglomerat pentru că atunci vin și tinerii drogați sau băuți – care în mod normal n-au voie să intre – sau cei pe care îi aduce poliția ca să nu înghețe.

2 persoane fără adăpost au murit înghețate iarna trecută (2015-2016) în Satu Mare. Alte 10 au ajuns la Spitalul Județean de Urgență în stare de hipotermie.

Persoanele fără adăpost care ajung la Spitalul Județean sunt subnutrite și, în funcție de anotimp, deshidratate sau degerate. 35% dintre ei sunt în stare de ebrietate. Majoritatea suferă de afecțiuni cronice, cardiopatii, afecțiuni hepatice, pneumonii, TBC pulmonar, depresii, schizofrenii etc.

În aprilie 2016, o tânără de 24 de ani din Satu Mare a fost adusă la urgență în comă de gradul I din cauza inhalării vaporilor de prenadez. Cei intoxicați cu vapori de prenadez prezintă stări confuzionale, amețeli, tulburări de echilibru. Consumul în exces poate duce la depresie respiratorie, stări de comă sau, în cazuri extreme, la deces.

Piri ne arată patul ei plin de jucării de pluș; paturile sunt unul lângă altul, într-o încăpere în care dorm 22 de persoane laolaltă. Locuia într-o centrală abandonată și, când clădirea s-a renovat, poliția a adus-o aici. Părinții ei au murit când avea 11 ani și Piri a crescut la casa de copii, iar de la 18 ani trăiește pe stradă. De cinci ani doarme la adăpost, iar Timea Șipoș, asistentul social de-aici, a ajutat-o să-și facă actele. Piri are două portocale pe pernă: ne oferă una nouă și alta Timeei.

Viorica a fost găsită pe stradă de coordonatorul centrului: dormea pe jos, ghemuită ca un câine, și era foarte speriată. Timea crede că diagnosticul de „retard mental ușor“ pe care îl au fetele e legat de viața și de abuzurile pe care le-au trăit. Viorica, de exemplu, e foarte bună la matematică și face socoteli rapide în minte.

La adăpost primesc o cină caldă, un mic-dejun, își fac duș și își spală hainele. Cei care vin aici în fiecare seară au câte un spațiu mic de depozitare într-un dulap de metal, unde își țin haine de schimb, deodorante și mâncare. Adăpostul nu are un spațiu de uscat hainele, așa că tricourile, rochiile, pantalonii și prosoapele atârnă pe uși, pe balustradă și pe calorifere.

***
Traversăm calea ferată, trecem pe lângă cimitir și ne îndreptăm către casă. Ne întâlnim cu Fernando, care a venit cu trotineta să ia apă de la cimitir. Îi spunem că am fost la adăpost, unde ne-am întâlnit cu Piri și Viorica; Kutyas n-a mai venit pentru că a avut de lucru.

Kutyas e jos, la ștrand, cu Zsolti, și se droghează, ne spune Fernando. Când ne întâlnim cu Kutyas, începe să se bâlbâie. A fost la muncă cu Zsolti, tocmai s-a întors. Respirația lui miroase a vopsea proaspătă. Bine, e adevărat, a băut câteva beri, dar nu s-a drogat. Și hainele lui miros a vopsea proaspătă. Kutyas se supără pe noi și pleacă.

Intrăm în Penny să ne luăm de mâncare și Fernando vine cu noi să-și încarce telefonul. Ne învârtim printre rafturi, în timp ce paznicul ne urmărește atent. Ne luăm o conservă de pește și zacuscă și-l întrebăm pe Fernando ce vrea. Nu vrea nimic, nu-i e foame. Ne rugăm de el, dar băiatul ne spune că nu-i trebuie nici mâncare, nici chipsuri, nici ciocolată, nici suc. Aleg eu un suc. „Bine, dar să nu fie scump“. Pun mâna pe o sticlă de Sprite. „Nu din ăla, că e scump“, spune Fernando. Sticla de Sprite costă cinci lei.

Cristina Bala, directorul asociației, lucrează mereu la un raport, e invitată la radio sau la TV, se ocupă de campanii, proiecte, birocrație, e-mailuri. Biroul ei e un morman de hârtii și dosare, și de fiecare dată când trecem s-o salutăm completează un Excel sau un Powerpoint. De câțiva ani, spune cu tristețe, face mai mult muncă de birou decât asistență socială, domeniul care o pasionează de când avea 16 ani.

Când Cristina era în clasa a XI-a a însoțit un grup de voluntari francezi în câteva orfelinate din Satu Mare. Era traducător pentru francezii care veniseră să facă activități socio-educative cu copiii și a mers cu ei ca să-și exerseze franceza.

Prima casă de copii pe care a vizitat-o a fost Ardud, la 15 kilometri depărtare de oraș, iar experiența a șocat-o. A văzut acolo copii înfometați și neîngrijiți, a auzit povești despre abuzuri sexuale. Nu-și imaginase niciodată că 150 de copii pot trăi în condiții mizerabile, atât de aproape de Satu Mare, fără ca ea sau oamenii din jurul ei să știe ceva despre asta.

În următorii ani, chiar și după ce a plecat la Cluj, la facultate, Cristina a continuat să facă voluntariat pentru asociația franceză care organiza tabere și cursuri de teatru în 12 orfelinate din Satu Mare.

Prin 2001, copiii au început să dispară din centrele de plasament. Atunci când întreba de ei, Cristinei i se răspundea că au fost reintegrați în familie. România se pregătea să intre în UE și una dintre condiții a fost să rezolve problema orfelinatelor. Așa că asistenții sociali de la Protecția copilului aveau normă să scoată din sistem zeci de copii pe zi, care erau trimiși peste noapte în familii ce nu-i vizitaseră niciodată.

Și Cristina, și voluntarii francezi criticaseră de multe ori condițiile din orfelinate, dar atâta timp cât erau acolo, copiii mergeau la școală. În momentul în care ajungeau în familii, renunțau la școală. Copiii erau luați înapoi ca să aibă grijă de animale sau de frații mai mici, iar fetele erau măritate sau exploatate sexual. 10 dintre cele 12 centre de plasament din Satu Mare de care se ocupau voluntarii francezi au fost închise între 2001 și 2005. Direcția de protecție a copilului și-a îndeplinit norma.

Prin 2003, străzile din Satu Mare s-au umplut de copii fugiți de-acasă. A fost o experiență dureroasă pentru Cristina să-i vadă pe copiii pe care-i cunoștea din orfelinate trăind acum sub pod, desculți, înfometați, trăgând din pungă. Aurolacul, îi spuneau copiii, îi ajuta să reziste, să nu le mai pese, să nu simtă frigul și foamea.

Când vorbea cu ei, copiii îi spuneau că și-ar dori să se spele, să meargă la școală, să trăiască în condiții mai bune. În 2004, francezii au înființat Asociația Stea, iar Cristina a devenit director. S-a ocupat întâi de nevoile lor de bază: i-a dus pe copii la doctor, le-a făcut acte de identitate, i-a chemat la centru să-și facă duș și să-și spele hainele.

Copiii și tinerii care trăiesc pe străzi în București, un studiu realizat de Salvați Copiii în 2014:
În București trăiesc 1.100 de copii și tineri ai străzii (0-35 de ani).
41% sunt minori și 59% adulţi.
50% se află în această situaţie de mai bine de 10 ani, ceea ce înseamnă că ei sunt foștii copii ai străzii din anii ’90, ajunși acum adulți.
Majoritatea au ajuns pe stradă după ce au fugit de acasă sau din centre de plasament, după ce au fost izgoniți de rude sau externați din instituţii de protecție.
Trăiesc din cerșit, din solicitarea banilor pentru parcare, colectarea deşeurilor și prostituţie (fetele).
36% dintre ei au fost bătuți pe stradă de persoane cunoscute sau necunoscute, 24% dintre fete (14-18 ani) au fost violate și 17% obligate să se prostitueze.
Jumătate afirmă că au fost bătuți de poliție.
Majoritatea sunt bolnavi de hepatită C, HIV și TBC.

Grădina de la Curtuiuș se află pe un teren donat de Primăria Satu Mare. Aici, tinerii au construit două sere în care cultivă roșii, castraveți, ridichi, ceapă, morcovi, spanac, fasole, dovleac și zucchini, pe care le împart apoi beneficiarilor asociației. Suntem la șapte kilometri de centrul orașului, într-o zonă cu case țărănești, printre care s-au ridicat recent câteva vile mari și kitschoase.
— Mă crezi, Elena, că mie nu-mi trebuie casa aia? spune Kutyas.
— Nici mie, că e prea mare.
— Îmi trebuie mie, zice Piri.
— Când o să vie rândul nostru, atunci o să avem o casă luxoasă, spune Levi.
— Nu trebuie casă luxoasă – o familie bună, casă mică.
— Cea mai luxoasă casă o să fie când murim: nu trebuie să plătim chirie, apă, nici țigări nu ne trebuie.

Astăzi tinerii culeg spanac, dar înainte de-a începe să lucreze Kutyas ne cere scuze în fața tuturor că „ne-a fentat“ ieri, deși i-am spus că nu suntem supărați pe el. Își împart sacii și încep să adune spanacul cu râvnă. La sfârșitul zilei, vor pleca acasă cu sacii de spanac și unii îl vor găti, alții îl vor împărți la rude, iar Kutyas îl va vinde în piață.

După 15 minute de cules, Zsolti și Jozsi obosesc: „Tot trebuie să culegem?“. Deși sunt tineri, ei nu sunt în putere: drogurile, foamea și lipsa somnului i-au slăbit și nu pot lucra două ore fără pauză. Zsolti, care se droghează de când era foarte mic, nu rezistă la efort și începe să tremure.

„Oamenii aceștia nu funcționează la fel ca noi, nu au aceleași cunoștințe, nu pot să-și gestioneze banii, pentru că ei sunt obișnuiți să trăiască de la o zi la alta“, spune Cristina. „Nu sunt capabili să facă planuri, iar când au un loc de muncă și un salariu lunar, nu reușesc între cele două salarii să-și economisească banii“.

Mirela crede că Jozsi, Zsolti sau Norby ar avea o șansă la o viață normală doar dacă ar lucra într-un mediu protejat, cu persoane care știu la ce să se aștepte de la ei și care sunt conștiente de abuzurile pe care le-au suferit.

Planul asociației este să transfome grădina de la Curtuiuș într-un proiect de antreprenoriat social și să-i angajeze pe Jozsi, pe Norby, pe Zsolti și pe alții. Anul acesta, legumele vor fi vândute online și livrate cu bicicleta de unul dintre băieți. Vor avea doar patru angajați la început, dar banii pe care îi vor câștiga îi vor investi tot în grădină și peste un an sau doi, poate toți tinerii aceștia vor lucra în serele de la Stea.

Proiectul de terapie prin grădinărit și campania împotriva discriminării au fost finanțate prin granturile SEE și norvegiene 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Echipa Teleleu, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, documentează o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda și Liechtenstein. O versiune a acestui articol a apărul pe Adevărul.ro.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de astăzi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.