„M-am transformat într-o mamă fără trăsături pe chip.“

Oana Ursache avea 38 de ani, locuia la Gura Humorului, avea doi copii și preda literatură comparată la Facultatea de Litere din Suceava atunci când a auzit că la Alicante se deschide primul lectorat de limba română din Spania.

În 2008, Oana, Sorin și cei doi copii ai lor, Sânziana și Mihnea, locuiau într-un apartament cu două camere primit de la părinți. Oana crescuse în acel apartament înghesuit, cu mobilă veche, din micul oraș bucovinean în care sărăcia era din ce în ce mai apăsătoare.

Nici nu știa unde e Alicante atunci când o prietenă a încurajat-o să aplice pentru postul de lector. „E o plajă foarte mișto acolo“, i-a spus. „Nisipul e alb și fin ca sarea.“ A trimis dosarul, deși era convinsă că n-o să câștige concursul. S-a mirat când au sunat-o de la Institutul Limbii Române din București să-i spună că dosarul ei a fost selectat.

N-ar fi vrut să plece de lângă copiii ei – Mihnea avea 8 ani, iar Sânziana, 10. În 2008, mame și tați din Gura Humorului plecaseră deja de acasă din dragoste pentru copiii lor. Li se spunea „căpșunari“. Oana îi cunoștea pe câțiva dintre ei: erau prietenii ei din copilărie sau foștii colegi de școală.

Dar Oana nu se descurca prea bine cu banii. Plătea de doi ani o rată pentru frigider, conducea o mașină pe care i-o cumpărase soțul ei (care avea un service auto) și circula mereu cu becul aprins la benzină. Alimenta de 50 de lei, cât să se stingă becul roșu și să se aprindă din nou peste 30 de kilometri. A rămas în pană de benzină de mai multe ori.

Salariul ei de lector la Facultatea de Litere din Suceava era 1.200 de lei și, ca să-și suplimenteze veniturile, și-a luat al doilea job. Trei-patru zile pe săptămână preda literatură comparată la Suceava, iar la sfârșitul săptămânii organiza evenimente și nunți simandicoase la un hotel de patru stele din Gura Humorului. Era plătită cu 600 de lei pentru asta, deși pierdea nopțile, era într-o continuă alergătură, iar copiii își făceau temele și dormeau pe scaunele din hotel.

„Pleacă mama de-acasă“, le-a spus copiilor în vara lui 2008. Sorin, soțul Oanei, n-a fost de acord cu plecarea ei la Alicante, dar n-a putut s-o oprească. Era a treia oară când ieșea din țară – prima dată fusese la Roma împreună cu Sorin atunci când au împlinit 10 ani de căsătorie, iar a doua oară a fost cu o bursă Erasmus în Mallorca.

Nu palmierii au fermecat-o, nici campusul universitar care arăta ca-n filme, nici sălile de clasă moderne, nici măcar plaja cu nisip fin și alb ca sarea. Ci faptul că, pentru prima oară în cariera ei de cadru universitar, avea biroul ei.

Salariul lunar era 1.780 de euro și Oana s-a gândit „Ce fac eu cu atâția bani?“. Și-a zis că o să se descurce cu 500 de euro, iar 1.200 îi va trimite în România, la familia ei. Încă nu știa cât de scumpă e viața în Alicante și că „o să treacă de la o formă de sărăcie la alta“.

În septembrie, când a ajuns în Spania, a aflat că o să primească primul salariu abia în noiembrie. Oana avea doar 800 de euro, banii de concediu pe care familia ei nu-i cheltuise în anul acela. Nu-și putea găsi o gazdă, pentru că banii nu-i ajungeau să plătească avansul, chiria și comisionul pentru agenția imobiliară. A locuit trei luni la o colegă de facultate.

Îi era dor de copiii ei, Mihnea și Sânziana, cărora le zisese că merge la o universitate frumoasă, pe malul mării. Le-a promis că o să-i ia și pe ei. Îi era dor de kilometrul și jumătate din Gura Humorului în care erau apartamentul ei, casa părinților, casa socrilor și școala copiilor. Îi lipsea familia și familiaritatea vieții din micul oraș bucovinean.

În 2008, era scump să suni acasă. Cu o cartelă de 5 euro vorbeai câteva minute în România. Ca să-ți iei o cartelă cu număr spaniol îți trebuia certificatul de rezidență, pe care Oana încă nu-l obținuse pentru că nu avea un contract de închiriere, pe care nu-l avea pentru că nu primise salariul. Iar când suna de la un telefon public, avea nevoie de „o sacoșă cu fise“.

Pe 12 octombrie, a venit în România pentru câteva zile. A împrumutat bani ca să-i cumpere lui Mihnea un camion de jucărie precum cel din filmul Cars. A întristat-o întâlnirea cu copiii ei, pentru că toți știau că în scurt timp o să se despartă din nou.

Oana și soțul ei, Sorin, se certau tot mai des. Oana ar fi vrut să-i ia pe copii în Spania, dar el nu voia să semneze hârtia care i-ar fi permis să-i scoată din țară. În 10 luni, cât durează un an universitar, Oana a venit de opt ori în România să-și vadă copiii.

Deși avea doar trei zile libere, lua un tren de la Alicante la Valencia, unde e aeroportul, mergea cu avionul până la București, ajungea dimineața la patru, la șase se urca în tren și ajungea la trei după-amiaza la Suceava, ruga o colegă de la facultate s-o ducă până la Gura Humorului, unde stătea o noapte și o zi, apoi se urca iar în mașină, tren, avion, tren.

În vara lui 2009, după ce s-a terminat anul universitar, Oana l-a convins pe Sorin să-i lase pe copii în vacanță la ea. „Aici sunt niște plaje fantastice“, i-a spus. Dar Oana îi înscrisese deja pe Mihnea și pe Sânziana la școală și Sorin bănuia că n-o să-i mai lase să se întoarcă în România.

Oana a închiriat un apartament într-un ansamblu rezidențial din Alicante cu teren de tenis, de baschet și de fotbal, piscină olimpică și loc de joacă pentru copii. Le-a cumpărat role și biciclete, a aranjat apartamentul și a mers în România să-i aducă. Le-a împachetat toate lucrurile în cutii ca să le creeze un mediu familiar în noua lor casă. A ajuns la aeroport cu doi copii, bagajele cu haine, perne, jucării și „păturici“, plină de bășici și îmbrobodită, pentru că luase vărsat de vânt de la Mihnea.

Sânziana avea 12 ani, iar Mihnea, 10 și cei doi copii s-au adaptat perfect la viața din Spania. Au învățat spaniola și valenciana, limba care se vorbește și se predă la școală în Alicante, în Comunitatea Autonomă Valenciană. Nu trăiau cu mult, dar era mai mult decât avuseseră vreodată în România.

Copiii erau fericiți, dar tatăl lor, Sorin, care rămăsese în țară, era furios: el pierduse tot. Într-o dimineață, Oana a primit un telefon de la București, de la Institutul Limbii Române – Sorin le scrisese că soția lui a furat copiii, că a dat-o în urmărire generală și că Institutul trebuie să facă ordine în povestea asta. În aceeași zi, Oana a găsit o avocată la Suceava și a depus actele de divorț.

Sorin a fost un tată și un soț bun, iar Oana l-a respectat mereu. Însă diferențele dintre ei păreau mai mari de când se mutase în Spania și certurile erau mai dese. La divorț, Oana a primit custodia copiilor și dreptul de a ieși din țară fără semnătura lui (așa cum era legea la momentul respectiv). Părea că lucrurile s-au așezat.

Însă acesta era doar începutul unui șir de veniri și de plecări, de împachetări și despachetări, de despărțiri și de revederi, de telefoane, de certuri, de plânsete și de îmbrățișări.

După al doilea an universitar, lectoratul de limba română din Alicante s-a închis și Oana s-a întors în România. A închiriat o furgonetă în care a încărcat lucrurile copiilor: hainele, pernele, jucăriile, „păturicile“ și casa Albei-ca-Zăpada. S-au mutat în vechiul lor apartament cu două camere din Gura Humorului, pe care Oana l-a renovat cu banii puși deoparte în Spania.

Copiii s-au bucurat să se întoarcă în kilometrul și jumătate în care erau casa, școala și casele bunicilor din Gura Humorului. Toată lumea îi răsfăța, iar Sorin, tatăl copiilor, îl aștepta pe Mihnea cu o motocicletă nouă.

Oana nu s-a mai putut obișnui cu viața din România. În 2010, guvernul Boc tocmai tăiase salariile bugetarilor cu 25%, iar salariul ei era acum 900 de lei. „Când am plecat, eram toți săraci“, povestește Oana. „Când m-am întors, eram săraci și dezbinați. Colegii mei erau niște oameni disperați, care se cafteau pentru un salariu de merit de 200 de lei: «Eu am publicat aia», «Dar eu am fost la congresul ăla». M-am întors într-o sărăcie mai mare decât aia din care plecasem.“

Când a aflat că se scoate la concurs un post de lector la Universitatea din Granada, Oana a luptat cu disperare pentru el, deși n-a avut concurență. L-a câștigat și, în toamna lui 2011, a plecat din nou în Spania ca să predea limba română.

Mihnea era – și este – atașat de tatăl lui, iar Oana n-a avut inima să-l ia de lângă el. Amândurora le plac motocicletele și mașinile, schiază împreună, ies să se plimbe cu bicicletele sau să mănânce o pizza. În anul pe care îl petrecuse la Alicante, Mihnea se agățase de toți bărbații pe care-i cunoscuse – profesorul, vecinul sau portarul de la școală – și Oana știa că băiatul are nevoie de tată.

Așa că Oana a plecat în Granada doar cu Sânziana, iar pe Mihnea l-a lăsat la Gura Humorului cu Sorin. Mihnea n-a zis niciodată nimic, dar Oana știe că a suferit – se despărțea și de mama, și de sora lui. În anul acela, Mihnea, care avea doar 11 ani, s-a apucat de fumat, deși el a fost mereu un copil cuminte și conservator.

„Mihnea și taică-su și-au construit o relație extraordinară“, spune Oana. „Doar că relația asta am plătit-o eu cu o lipsă de relație cu fiu-meu. Eu am pierdut niște etape: când a visat, când s-a trezit, când n-a venit, când a venit târziu. Nu mai știu ce au făcut copiii mei, ce vor, ce le place, cum se îmbracă, ce mănâncă. Eu am fost în afara dezvoltării lor și încet-încet m-am transformat într-o abstracțiune, într-o mamă fără trăsături pe chip. Știu mai multe despre studenții mei de aici decât despre copiii mei.“

Oana și Sânziana au împachetat hainele, cărțile, jucăriile, pernele și „păturicile“ și au plecat cu autobuzul până la Granada. Călătoria cu autobuzul durează trei nopți și patru zile, dar altfel n-ar fi putut să ia cu ele cutia cu iepurele Sânzianei. Îi dădeau să bea apă dintr-un capac și, la fiecare oprire, ceilalți români din autocar adunau din parcare frunze și iarbă pentru iepure.

Au găsit un apartament lângă școala Sânzianei, într-o casă în care vara le era cald și iarna, frig. Pentru că iarna temperatura nu ajunge niciodată în Granada la zero grade, casele spaniolilor sunt pregătite mai mult pentru caniculă decât pentru frig. Așa că iarna dormeau învelite cu plapuma, cu iepurele între ele.

Sânziana, care avea deja 13 ani, nu s-a mai integrat la școala din Spania. Nu și-a făcut niciun prieten și singura fată cu care vorbea s-a dovedit că le spunea celorlalți secretele Sânzianei ca să râdă de ea. Totul a culminat atunci când colegii spanioli i-au furat telefonul – un smartphone pe care și-l dorise foarte mult.

Deși era hărțuită la școală, nu vorbea despre asta cu mama ei. Chiar și acum, după ce a crescut, Sânziana evită să discute despre acest episod.

Oana a cumpărat bilete dus-întors pentru vacanța de Crăciun fără să știe că Sânziana le zisese deja bunicilor din Gura Humorului că ea nu se mai întoarce în Spania cu mama ei. A aflat în ultimul moment, cu câteva zile înainte de plecarea din România. S-a supărat pe Sânziana că nu i-a spus nimic, dar bunicii au sărit în apărarea fetei. „Tu nu-ți dai seama că nu e fericită acolo cu tine?“, a spus mama Oanei.

S-a întors singură în apartamentul gol din Granada, în care o așteptau hainele, jucăriile, pernele, „păturicile“ și iepurele Sânzianei. De data asta, Oana pierduse tot.

În vara lui 2012, copiii și-au petrecut vacanța în Spania, împreună cu mama lor. Oana a încercat din nou să-i convingă să rămână. Le-a spus că la vârsta lor perioada de adaptare durează un an – aflase asta de la mai multe românce cu care vorbise. I-a rugat să reziste un an, pe care să-l considere de sacrificiu. A rămas doar Mihnea, care avea 12 ani. Sânziana, care avea 14 și trecea în clasa a VIII-a, s-a întors la Gura Humorului.

„Atunci a început iadul“, descrie Oana anii de adolescență zbuciumată ai fiicei sale. Sânziana a început să bea, să fumeze, să meargă la petreceri, să plece de acasă, să-și terorizeze profesorii. Nimeni nu se mai înțelegea cu ea și se muta dintr-o casă în alta: de la tată la o pereche de bunici, apoi la alta.

„Mi-am creat singură problemele“, povestește Sânziana. „Eram supărată pe toată lumea, eram o furtună. Anii aceia au fost cu prea multe schimbări și mi-era greu să mă adaptez. La școală ne puneau să memorăm ca niște idioți și am răbufnit groaznic.“

Toată lumea o suna pe Oana să se plângă: bunicii, tatăl Sânzianei și profesorii, dintre care unii erau chiar foștii ei colegi, profesori sau studenți. „La 14 ani a preluat armura asta de șmecheroiacă boschetară ca să contrarieze pe toată lumea“, povestește Oana. „A trecut de la rochița de catifea direct la bocanci și țigări în colțul gurii.“

În Spania, Oana și fiul ei, Mihnea, locuiau lângă Granada, într-un loc poetic și pustiu. Școala era departe, iar Mihnea trebuia să meargă pe jos până la autobuz. Nu se înțelegea cu colegii de clasă și nu-i plăcea la școală. În vacanța de Crăciun, când s-au întors la Gura Humorului, Mihnea a rămas în România. „Era încă o dovadă a eșecului meu în maternitate“, spune Oana.

La simularea pentru examenul de capacitate, Sânziana a luat note foarte mici. Problemele de la ea de la școală se agravaseră și directorul voia s-o exmatriculeze. Oana a intrat în panică: se temea că fiica ei n-o să intre la liceu.

În aprilie, Oana a venit în România și a transferat-o la altă școală, deși în mai puțin de două luni urma să dea examenul de capacitate. I-a avertizat pe profesori s-o ia cu mână de fier și a început să facă naveta Spania-România. Stătea o săptămână în Spania (își aranjase orele la facultate) și trei săptămâni în România.

„Ca [Sânziana] să-mi răspundă la salut a trebuit să scriu o carte de povești pe care s-o lansez cu surle și trâmbițe de ziua ei și ea să vină să-și dea ochii peste cap“, povestește Oana. „Dar măcar a citit cartea aia și am început să avem cât de cât un dialog – pentru că ea nu vorbea cu mine, nu puteam să mă apropii de ea.“

„Trebuie să înțelegi că plecarea aia de Crăciun n-a fost chiar amiabilă“, o întrerupe Sânziana. „Mama n-a înțeles mesajul meu: «Tu nu mă vezi cât de jos sunt acolo? Că nu pot să suport? Să respir?».“

Erau din nou o familie aproape obișnuită. Cei doi frați erau împreună cu mama lor, Sânziana mergea la pregătire și a intrat la liceu cu 10 la matematică și 9,10 la română. Oana crede că prezența ei fizică în viața copiilor a contat enorm.

În vara aceea, le-a cumpărat copiilor bilete de avion ca să vină în vacanță la Granada. Dar copiii n-au venit: Sânziana a plecat într-o tabără, iar Mihnea, crede Oana, era supărat că sora lui primește toată atenția familiei. De altfel, Mihnea i-a reproșat mamei lui că, deși el a fost mereu cuminte, lui nu i-a scris nicio carte.

Părinți, bunici și copii trăiau suspendați între Spania și România. Fiecare plecare din Spania a copiilor îi frângea inima Oanei. Fiecare plecare din România a copiilor le frângea inima bunicilor și tatălui. Sorin îi reproșa Oanei că de fiecare dată când se întoarce acasă strică echilibrul și îi smintește pe copii.

Sânziana avea 16 ani, era în clasa IX-a la liceul din Gura Humorului, mergea la petreceri, își provoca profesorii și le chestiona cunoștințele. Testa limitele ei și ale adulților din jur. Amesteca afinata, cu palincă, cu whisky și cu bere. Citea tot ce prindea și asculta muzică. Se muta dintr-o casă în alta în kilometrul și jumătate în care trăia familia ei.

Mihnea avea 14 ani și a rugat-o pe mama lui să-l ia cu ea în Spania. Oana a fost surprinsă. Sorin, tatăl lui, dezamăgit și furios, i-a spus fiului său: „Dacă pleci, nu mai vreau să știu nimic de tine“. Și-a cerut scuze în gară și i-a zis că e liber să stea cu cine își dorește, dar cuvintele lui răniseră deja.

De data asta, lui Mihnea i-a plăcut în Granada. Un profesor de științele naturii de la liceul iezuit i-a stârnit curiozitatea și Mihnea a început să studieze antropologia. Mergea la schi și învăța să cânte la tobe și la chitară. Se integrase, avea prieteni, devenise interesat de feminism, pentru că Oana pregătea un congres despre corpuri de femei cu 200 de participanți și o auzea mereu vorbind.

„În toată efervescența asta, primesc un telefon“, povestește Oana. „«Alo, mama, vino și mă ia de-aici, de la tâmpiții ăștia, nu mai suport. Nu mai pot sta nici măcar o zi».“ Sânziana avea din nou probleme la școală și era la un pas să fie exmatriculată, după ce își pusese o țigară după ureche în timp ce vorbea cu diriginta ei și îl înjurase pe profesorul de sport.

„I-a spus de toate, cu «p» și cu morți“, povestește Oana. „Mi-au reprodus de la directoarea liceului până la profesorul de sport. Era luna mai! În iunie se termină școala, copchilu’ dracului, rămâi țapănă acolo și vin în iunie. «Nu, eu nu mai stau, eu nu mai termin.» 

Pe 20 mai urma să primesc delegațiile. Pe 14 iunie organizam o degustare de vinuri românești la Granada și vinurile nu ajunseseră. Era 10 mai și aveam doar câteva zile la dispoziție să mă duc și să mă întorc cu copchilu’, cu lucrurile și cu păturica. 

Mă uit la bilet de avion: infernal de scump. Mașina era în România. Tăt într-o fugă ajung la aeroport. Îmi uitasem buletinul. Încep cu minciunile: «Mi-o furat portofielu’ în autobuzul di Granada, sunteți niște golani, voi, spaniolilor care nu aveți grijă de turistul care vine aici. Și eu ce să fac? Nu trebuie să merg la mine acasă să-mi fac acte?».

Am vorbit cu toată lumea, de la portar la șeful poliției aeroportului. Asta cu Universitatea deschide multe uși: «Eu sunt profesoară la Universitate, ce dracu’, crezi că te mint?». M-a escortat polițistul aeroportului, că n-am trecut prin porțile normale. Cum să treci un prost care n-are acte? În România, m-a așteptat iar un polițist la poarta autobuzului.

Ajung la Gura Humorului. Aveam trei zile să închei fișa matricolă a golanului de copchil, să-i fac bagajele, să-mi pregătesc mașina de drum și să-mi fac buletinul. Mă duc la primar: «Domnu’ primar, nu se poati, îi treabă urjentă-urjentă». Primarul e soțul directoarei liceului. I-o fi zis femeia: «Scoati-i și pașaport, numai s-o ia pe-asta di pi capul meu».

Merg la liceu: avea 1.000 de absențe, o bestialitate. «Ce s-a întâmplat doamnelor și domnilor? Ce ați făcut aici?» «Păi ce a făcut copilul!» «Un moment: copilul are 16 ani. Doamna dirigintă, dvs. câți ani aveți? Și în învățământ câți? Păi cum doamnă, hăi, copchilu’ de 16 ani te dovedește pi matale? Apăi ce vorbă e asta?» «Păi, nu, doamna Ursache, că noi avem aici sute de elevi.» «Ce note are copchilu’?» Copchilu’ meu avea numai absențe, n-avea note.

Le zic: «Eu doar mâine mai pot să vin după fișa matricolă. Și cu notele astea nu pot să mă duc să înmatriculez un copil în luna mai». Cred că domnul de educație fizică și-a tăiat mâna din cot și a scris cu ea când i-a pus Sânzianei doi de 10.

Ajung în luna mai cu copchilu’ la liceul lui Mihnea: «Ola, știu că-i luna mai…». Noroc că avea situația cât de cât încheiată și au putut să-i preia toate notele. Îi spun directorului de la liceul iezuit: «Știți, copchilu’ e agnostic, îmi pare rău, atât s-a putut».  

Și are Sânziana prima oră cu profesorul de religie – un călugăr. Și, în stilul ei, de față cu toți ceilalți, se ridică în picioare: «Eu sunt agnostică». Și se așteaptă ca profesorul să-i zică vreo două și ea să-i răspundă. Și profesorul: «Agnostică? Niciodată n-am avut un elev agnostic. Ce-i aia?» Sânziana începe să-i explice. «A, ce interesant, ai putea să-mi scrii un eseu despre asta?» Din momentul acela, profesorul de religie a fost prietenul ei cel mai bun.“

Oana a organizat cu succes și congresul, și degustarea de vinuri românești. Copiii au mai mers o lună la școală, apoi a venit vacanța și au plecat cu toții în România. Toamna, Oana s-a întors la Granada doar cu Sânziana – Mihnea n-a mai vrut să vină motivând că nu și-a găsit prieteni adevărați în Spania.

Sânzianei i-a plăcut la liceul iezuit din Granada și a făcut eforturi să se integreze. S-a înțeles însă mai bine cu profesorii decât cu colegii. A început să facă atacuri de panică. „Mi-am dat seama că era vina mea“, spune Sânziana. „Pur și simplu n-am reușit să mă adaptez.“

Când au mers într-o excursie cu școala, Oana a condus-o pe fiica ei până la autobuz. Niciun coleg n-a salutat-o și n-a venit s-o pupe pe Sânziana, așa cum obișnuiesc să facă spaniolii când se întâlnesc. Când elevii s-au urcat în autocar, nimeni nu s-a așezat lângă ea. Locul a fost ocupat de profesorul care-i însoțea.

„Am fost la parcul de distracții“, povestește Sânziana. „Și eu n-am putut să mă distrez. La parcul de distracții te duci cu gașca și eu nu aveam o gașcă. Toți mă evitau pentru că eram stranie. N-am știut să mă adaptez.“

Sânziana a intrat în depresie. „Nu putea să se apropie de școală“, povestește Oana. „Mergeam cu ea, deși locuiam la trei pași de școală. Când intram pe strada cu școala, i se făcea rău, începea să vomite. Ne așezam pe o bancă, stăteam puțin și după aceea trebuia să ne întoarcem acasă.“

Profesorii i-au propus să învețe de acasă și să-și dea doar examenele la școală. Sânziana n-a vrut, pentru că nu mai putea fizic să intre în clădirea școlii, deși profesorii i-au promis că n-o să se întâlnească cu colegii ei. „Asta m-a omorât psihic: că n-am putut să mă adaptez, deși oamenii ăia erau așa de mișto“, spune Sânziana. „A fost cel mai colosal efort din partea mea și am pierdut bătălia cu sistemul perfect.“

„Era dezastru pe toate planurile“, povestește Oana. „Și, la un moment dat, găsesc un jurnal în camera ei – copilul striga în toate desenele, în toate picturile pe care le făcea. Era un jurnal de exil în care scria că nu vrea să moară în limba spaniolă, că îi e dor de verdele ei [în Granada, Comunitatea Andaluzia, e foarte puțină vegetație], că stă zidită într-o cultură și o limbă în care nu se regăsește. A doua zi i-am spus «E evident că trebuie să pleci acasă» și i-am luat bilet de autobuz.

Și a plecat copchilu’. Din nou! Dintre toate, plecarea asta m-a terminat cel mai tare. Și atunci am zis: «Gata. Aici nu mai vine nimeni, de aici nu mai pleacă nimeni». Nu puteau în patru ani de liceu să vină de cinci ori și să plece de șase. Cumva, mi-am asumat chestia asta, am văzut că au crescut bine și în lipsa mea.

M-am simțit mult timp vinovată. Acum mă enervează că am pierdut lucruri și nu mai pot ieși din asta. N-am fost acolo să le zic: «Suflă-ți mucii», «Ai grijă cum te îmbraci». Am pierdut niște chestii de la copiii mei și alții n-o să mai am. Dar am fost dispusă să mă întorc, m-am întors, nu mi-a fost bine. Ce puteam să mai fac?“

Sânziana are astăzi 21 de ani și este studentă în anul III la Facultatea de Litere din Suceava, secția de română-italiană. Mihnea are 19 ani, tocmai și-a dat Bacalaureatul și se pregătește de admitere la Școala Naţională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București. Oana are 49 de ani și predă limba română la Universitatea din Granada, unde a inițiat și coordonează un atelier de traduceri.

Anul acesta, Sânziana a venit în Granada cu o bursă Erasmus și a stat cinci luni împreună cu mama ei. Noi le-am cunoscut în Peligros, o mică localitate aflată la câțiva kilometri de Granada, unde locuiesc Oana și partenerul ei, Miguel Ángel.

În ultimii ani, Oana a organizat în Spania mai multe evenimente de promovare a limbii și culturii române – expoziții, concerte, lansări de carte, proiecții de film – și a tradus literatură română în spaniolă. A devenit interesată de mișcarea feministă, a scris articole, a organizat și a participat la congrese despre feminism.

Mihnea nu i-a reproșat niciodată mamei sale că a plecat din țară, dar Sânziana a făcut-o de câteva ori și acum regretă. „Mama se simte vinovată“, spune ea. „Nu acceptă că a făcut ceea ce a trebuit. Noi urma să trăim niște ani foarte grei. Venise criza, salariile erau mici, prețurile mari. Fără mama, familia noastră n-ar fi supraviețuit.

Pentru că ea era în Spania, noi am avut această plasă de siguranță financiară. Înainte să plece ea, noi făceam foamea două săptămâni pe lună. Și îmi amintesc că noi eram chiar boieri față de alți colegi de clasă de-ai mei sau vecini. 

Iar după aceea, crescând, mi-am dat seama că noi având-o pe ea în Spania și mergând la ea în vacanțe, pe noi ne-a desprins de un pattern [tipar] social foarte găunos de la noi, nu numai din Gura Humorului, ci un pattern rural românesc – inclusiv ideea asta că mama trebuie să stea acasă cu copiii, că nu trebuie să muncească. Ruperea acestei idei m-a făcut să deschid ochii că nu asta trebuie să fac, să stau acasă cu copiii.

Mama se bate cu pumnii în piept că viața mea ar fi fost diferită dacă eram cu ea. Că n-aș mai fi avut această dublă personalitate care pe ea o omoară. Dar mama n-ar fi făcut niciodată în țară câte a făcut în Spania. Ar fi fost încă o profă, iar noi am fi fost încă niște săraci din România.“

Proiect susținut de TransferGo, în campania #MIRUNAÎNȚELEGE, desfășurată în parteneriat cu Organizația Salvați Copiii. TransferGo sprijină programul „Copii singuri Acasă“ al organizației Salvați Copiii și facilitează donațiile pentru orele de consiliere psihologică necesare copiilor prin intermediul platformei sale.

Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu