În 2003, când a ajuns la Bruxelles, Cosmin Râță nu avea drept de muncă, dormea pe un carton într-o casă în renovare și muncea la negru cu ziua prin restaurante. În 2024 are o firmă cu 70 de angajați și o cifră de afaceri de 20 de milioane de euro.
În vara lui 2003, când tocmai terminase facultatea de Științe Economice la Craiova, Cosmin Râță s-a îndrăgostit.
Era cu cortul în vacanță în Munții Apuseni când a cunoscut o belgiană de origine română ai cărei părinți fugiseră din țară în anii ’70. Tânăra vorbea puțin românește și între ei a început o poveste de dragoste despre care amândoi știau că n-are viitor. Fata urma să se întoarcă la Bruxelles, unde era studentă la Medicină, iar Cosmin urma să-și susțină licența în toamna acelui an la Craiova. Și-au petrecut însă vara împreună, iar Cosmin a luat alocațiile fraților lui mai mici ca să poată merge la mare. „A fost o vară de vis”, povestește el.
Cosmin s-a născut într-o familie modestă din Craiova. Părinții lui lucrau la Termocentrala Turceni: tatăl era sudor, iar mama instalatoare. A crescut cu cheia de gât și cu cartela de pâine în buzunar, pentru că în timpul comunismului sarcina lui era să stea la coadă la pâine. În luna în care a pierdut cartela, părinții au fost nevoiți să apeleze la rude și prieteni ca să facă rost de pâine. După Revoluție, tatăl lui a lucrat în construcții, iar mama a fost femeie de serviciu.
Cosmin, care are astăzi 44 de ani, e cel mai mare din cei trei copii ai familiei Râță. Ceilalți doi frați, Gabriel, 41, și Radu, 36, trăiesc și lucrează împreună cu el în Belgia. Însă drumul lor către bunăstare a fost anevoios și a început la demolări cu pickhammer-ul și lopata.
„Tuturor ne era foame”
În octombrie 2003, după ce și-a susținut licența, Cosmin a împrumutat 500 de euro de la un unchi și a plecat la Bruxelles s-o viziteze pe tânăra belgiană de care era îndrăgostit și cu care coresponda. Fata își sărbătorea ziua de naștere și Cosmin a apărut la ușa ei cu un buchet de flori. Părinții s-au mirat când l-au văzut, dar l-au invitat să rămână peste weekend. „Două zile a fost totul romantic”, povestește el.
Apoi a venit ziua de luni, tânăra a mers la cursuri și Cosmin a rămas singur pe străzile din Bruxelles.
Gabriel, fratele lui mai mic, era la Luxemburg, de unde aducea aparate video de la centrele de reciclare și le vindea apoi cu 25 de euro în cartierul Vitan din București. S-au întâlnit la Bruxelles; aveau nevoie de bani pentru mâncare și de un loc unde să doarmă.
Gabriel cunoștea un moldovean care i-a lăsat să stea într-o casă din Bruxelles aflată în renovare. Au dormit o lună pe niște cartoane întinse pe jos, în saci de dormit. Casa era plină de români, iar Cosmin a învățat să-i deosebească pe cei veniți la furat de cei veniți la muncă. „Tuturor ne era foame”, spune el.
„Îi vedeam p-ăștia că se duc să fure, [știam] că intră noaptea peste oameni sau că fură parfumuri și haine din magazine și le vând după aia la juma de preț. Îi vedeam pe cerșetorii care spală parbrize și cântă la metrou. Îi vedeam pe bărbații care merg să-și caute de muncă. Ești jos, la marginea societății, și trebuie să alegi: încotro o iei?”
„Frate-meu era la limită: se mai ducea cu ei, mai stătea de șase, dar îi era frică. Și i-am zis: «Bă, eu nu mă bag la combinații». O singură dată, când îmi era foame, am băgat în chiloți un baton de salam la supermarket. Am tremurat tot când am ieșit de acolo și după aia n-am putut să dorm o săptămână.”
Cosmin străbătea orașul în fiecare zi și mergea de la un restaurant la altul căutând de muncă. Uneori era chemat înăuntru și pus să spele vase, să facă curat în beci sau să stea în spatele barului la orele de vârf. Erau zile în care nu găsea de lucru și zile în care câștiga 20 de euro. „Douăzeci de euro pentru mine era fabulos. Îmi păstram doi euro să sun acasă o dată pe săptămână și să-i spun mamei că sunt bine, iar de restul mâncam ce puteam.”
În weekenduri se întâlnea cu iubita lui, dar între viețile lor era o discrepanță prea mare – viața unei studente la Medicină la Université Libre de Bruxelles (ULB) și viața unui imigrant ilegal care nu vorbește franceză, doarme pe unde apucă și se bucură când face rost de bani de mâncare. Trecuseră deja trei luni și relația lor se răcise.
În decembrie 2003, tânăra i-a spus: „Nu cred că merge între noi. Eu sunt studentă la ULB, iar tu n-ai niciun viitor: nu știi franceză, nu știi flamandă, ești ilegal aici”.
„Nu vreau să-ți spun ce a fost în sufletul meu atunci”, povestește Cosmin. „M-a lovit atât de tare, încât mă duceam acasă, plângeam disperat, stăteam singur cu zilele. Nu mai voiam să-l văd nici pe frate-meu.”
„M-am săturat de praf și de lopată”
Pe vremea aceea, înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, Cosmin nu putea rămâne legal în Belgia mai mult de trei luni – era considerat turist fără drept de muncă. Ca să scape de polițiști dacă l-ar fi oprit pe stradă, Cosmin plătea 20 de euro unor români care îi puneau ștampile false de Nickelsdorf și Nădlac în pașaport, astfel încât să pară că a trecut prin Austria și Ungaria o dată la trei luni.
Despărțirea de prietena lui l-a devastat, dar l-a ambiționat dorința de a-i demonstra că s-a înșelat. S-a hotărât să învețe franceză și a început să meargă de patru ori pe săptămână la o asociație pentru migranți care făcea cursuri gratuite. După jumătate de an, vorbea suficient de bine încât să se descurce cu birocrația belgiană.
A mers la ULB, universitatea la care învăța și fosta lui iubită, ca să-și echivaleze diploma de licență în Științe Economice de la Craiova. A fost complicat din punct de vedere birocratic, pentru că România nu făcea parte din sistemul Bologna. Cosmin cerea să i se recunoască cei patru ani de facultate din Craiova și să studieze încă un an la Bruxelles ca să obțină diploma de master. După două refuzuri și multe documente traduse, legalizate și trimise de mama lui din România, Cosmin a fost acceptat ca student la ULB – „Zburam, fraților, simțeam că zbor”.
Taxa de școlarizare era 7.000 de euro pe an pentru studenții din afara Uniunii Europene, iar Cosmin câștiga 300-400 de euro pe lună. A depus la serviciul social o cerere de reducere a taxei. Când a adus adeverințele cu veniturile părinților din România, care câștigau împreună 300 de euro pe lună, funcționarii belgieni au crezut inițial că sunt false.
I-au redus taxa la 600 de euro pe an, cât plătea un student din UE, o sumă pe care Cosmin putea s-o achite: „Nu mâncam o lună și tot o rezolvam”. Mai avea nevoie doar de viza de student, dar pentru asta trebuia să se întoarcă în România.
Și-a declarat pașaportul furat la Ambasada României din Belgia, pentru că vameșii români ar fi văzut ștampilele false de Nickelsdorf și Nădlac. S-a întors în țară cu o foaie consulară, și-a făcut alt pașaport și a așteptat multe ore la coadă până să primească viza de la Ambasada Belgiei din București. Viza de student îi dădea acum dreptul să muncească legal 20 de ore pe săptămână.
Cosmin și fratele lui, Gabriel, împreună cu încă doi români, începuseră să lucreze la demolări, „la pickhammer și la lopată”, unde se câștiga mai bine decât în restaurante. Cosmin, care avea 50 de kilograme – „Era mai greu pickhammer-ul ca mine” –, dădea la lopată și împingea roaba cu moloz „până i se lungeau mâinile”.
Stăteau în față la Le Petit-Château, pe malul canalului maritim Brussels–Scheldt, unde funcționează în prezent cel mai mare centru din Belgia pentru solicitanții de azil. Și astăzi poți vedea acolo imigranți care își caută de lucru. Bărbați care, la fel ca Gabriel și Cosmin acum 20 de ani, sunt luați cu mașina și puși la munci grele, uneori fără să fie plătiți. „Veneau, te luau la muncă și apoi la sfârșitul zilei te lepădau ca pe o măsea stricată și nu te plăteau”, spune Cosmin.
Au început să lucreze doar prin recomandări, ca să nu mai existe riscul să fie păcăliți. Cosmin era „ăla deștept”, care știa franceză și vorbea cu clienții. Două zile pe săptămână lucra la demolări, unde câștiga între 50 și 70 de euro pe zi, iar trei zile mergea la școală.
Anul de studiu a durat doi din cauză că muncea, iar în 2007, când a absolvit, s-a angajat la o bancă, la etajul 26 într-o clădire de birouri din centrul orașului. Avea contract de muncă, salariu de 2.000 de euro și se îmbrăca în costum și cravată. „M-am săturat de praf și de lopată”, i-a spus Cosmin fratelui său, Gabriel, care a înființat în 2007 o firmă de hidroizolații.
„Belgienii sunt disperați după oameni care vor să muncească”
Banca la care lucra Cosmin i-a plătit cursurile de flamandă, unde mergea de patru ori pe săptămână, de la 6 la 10 seara. Pe atunci încă nu știa cât de mult o să-l ajute flamanda să-și dezvolte afacerea.
În 2008 a avut niște probleme de sănătate – meniscul rupt și o accidentare la spate –, iar după două operații și un lung concediu medical, s-a întors la serviciu, unde a primit un post nou care nu prea îi plăcea. Între timp, afacerea lui Gabriel crescuse și avea nevoie de Cosmin să se ocupe de clienți și de gestiune.
„Și am zis: Bă, mă duc să lucrez cu frate-meu. Începuserăm să facem mai mulți bani decât luam eu ca salariat. Am venit la sfârșitul lui 2008, l-am adus pe taică-meu [din România] care avea 20 de ani de experiență în construcții, am adus oameni noi și ne-am făcut 20 într-un an, 40 în doi ani.”
Unul dintre angajații noi era Radu Râță, fratele cel mic, care venise din Craiova după terminarea liceului.
În 2009, Cosmin s-a întâlnit la Bruxelles cu Irina, o fostă colegă de facultate din Craiova care i-a devenit soție și parteneră de business. Irina și Cosmin au astăzi patru copii.
Cosmin Râță și muncitorii români de la firma Roteam într-o sală de sport din Diegem, unde merg periodic să joace fotbal. Belgia, 2024 (stânga); O parte din cei 60 de muncitori români în depozitul firmei Roteam din Zaventem, Belgia, 2024 (dreapta)
„Firma a început să crească organic, aproape în fiecare an ne dublam ca personal și volum”, spune Cosmin. „Am făcut bani foarte repede; belgienii sunt disperați după oameni care vor să muncească. Li se pare că munca fizică e grea și nu vor s-o facă și atunci e foarte bine plătită dacă ești serios, livrezi la timp, nu furi material și nu faci combinații.”
În 2012, Gabriel a intrat în burnout și Cosmin a preluat afacerea. Firma a continuat să crească, iar în 2015, când a angajat un manager de vânzări belgian, cifra de afaceri a explodat. „Oricât aș vorbi eu flamandă, n-o să vorbesc niciodată ca un nativ. Și mă cheamă Cosmin, nu Van nu știu cum. El deschidea ușa și semna contractul cu clientul. În execuție apăream eu care rupeam flamandă – era OK –, apoi apărea Vasile, care vorbea doar franceză, apoi restul muncitorilor, care vorbeau doar română.”
În prezent, firma de hidroizolații Roteam are o cifră de afaceri de aproape 20 de milioane de euro și este a treia din Belgia în domeniul ei de activitate. Are 70 de angajați, dintre care 10 se ocupă de management (jumătate români, jumătate belgieni), iar 60 sunt muncitori români – printre care patru ucraineni din Cernăuți. Anual, muncitorii izolează între 500.000 și 700.000 de metri pătrați de acoperișuri în toată Belgia.
„Secretul nostru e că suntem serioși, livrăm înainte de termen, nu mergem pe combinații, iar oamenii noștri sunt super meseriași – să vezi ce iese din mâna lor. Eu le spun: «Bă, nu stau să vă suflu în ceafă, nu vin să dau cu biciu’». Și ei vin și fac treabă. Nu sunt figuranți, nu se îmbolnăvesc. Se mai întâmplă să bea sâmbătă seara, dar ei știu că dacă întrec măsura se duc să muncească gratis la biserică.” – După o petrecere la care a venit poliția, Cosmin i-a trimis pe petrecăreți să facă voluntariat la biserica românească din cartierul Schaarbeek în Bruxelles.
În ultimii ani, Cosmin a adus din România două tipuri de muncitori: cei care știu deja meserie și tineri motivați pe care îi formează la locul de muncă. „Oamenii meseriași sunt mai greu de format pe mentalitatea noastră, pentru că trebuie să uite cum se lucrează în România. Aici legea ne obligă să dăm 10 ani garanție, așa că am belit-o dacă intră apă prin acoperiș. Nu poți să dai buleală. Nu merge sistemul: «Hai, mă, că ăștia-s proști și nu vede nimeni». Fie lucrezi la mentalitate, fie combini experiența meseriașilor cu tinerii pe care-i formezi.”
„Ești patron, foarte bine, dar nu considera oamenii ca sclavii tăi”
La Roteam, muncitorii români nu primesc doar salarii mari, ci două lucruri care le-au lipsit în România: stabilitate și respect. Pentru Cosmin a fost mereu important să-și fidelizeze oamenii și a fost atent la contextul social din care vin și la nevoile lor – tocmai de aceea are oameni care lucrează la el de 12-13 ani.
Muncitorii primesc cazare și două zboruri dus-întors pe an și câștigă între 2.500 și 4.000 de euro pe lună, în funcție de anotimp si de orele lucrate. Dacă își doresc să-și aducă familia în Belgia, firma îi ajută să-și găsească un apartament, să-și înscrie copiii la școală și să se integreze.
Raluca Râță, soția lui Radu, fratele cel mai mic, lucrează din 2016 ca manager administrativ la Roteam. Ea îi ajută pe muncitorii români să navigheze prin birocrația belgiană – de la obținerea permisului de rezidență până la plata taxelor sau solicitarea alocației pentru copii. Ea îi însoțește la spital dacă au o problemă de sănătate, le traduce din franceză și se ocupă de orice fel de situație neprevăzută care apare.
„Îl lași pe om să-și facă treaba și tu facilitezi anumite chestii”, spune Cosmin.
În iulie, când a fost în vacanță în România, Cosmin s-a întâlnit cu un broker care colaborează cu mai multe bănci care oferă credite imobiliare românilor din diaspora. O întreagă industrie de servicii bancare s-a dezvoltat în ultimii ani pentru românii plecați, o contradicție creată de contextul social din România pe care băncile au înțeles-o: românii lucrează în străinătate ca să-și cumpere o casă în țară.
Firma Roteam i-a ajutat pe mulți muncitori să-și pregătească dosarul pentru un credit imobiliar, iar în câteva situații Cosmin le-a împrumutat bani pentru avans. Tocmai de aceea firma continuă să crească: muncitorii sunt mulțumiți și fideli, așa că lucrează bine, iar relația dintre angajator și angajat se bazează pe încredere.
Vara asta, frații Mihai și Ghiță Chiponca s-au hotărât să se întoarcă în România, unde și-au găsit de muncă în același domeniu. Cosmin le-a propus o înțelegere: să aștepte o lună înainte să le închidă dosarul de rezidență, iar dacă se acomodează în România, să le plătească zborul dus-întors în septembrie ca să-și încheie socotelile în Belgia.
Frații l-au sunat în septembrie și i-au spus să le cumpere bilete doar dus. „Luni suntem la muncă”, au spus. Nu e prima dată când Cosmin se confruntă cu o astfel de situație: muncitorii se întorc în România, nu se acomodează la locul de muncă și vin înapoi în Belgia, iar firma trebuie s-o ia de la capăt cu birocrația ca să le reînnoiască permisele de rezidență.
„În România dau de un sistem care îi nenorocește, cu șefi care urlă la ei și nu le dau banii la timp”, spune Cosmin. „Nu au predictibilitate. Îi pun să facă munca pe care o pot face mașinile: «Lasă, să care prostul». Eu nu-i pun să care butelia în spate, că nu e sclavie. Avem macara pentru asta.”
„De asta noi le oferim facilități. Ia-i omului stresul de pe cap, plătește-l și lasă-l să facă ce știe să facă. Asta nu înțeleg cei de acasă. Ești patron, foarte bine, dar nu considera oamenii ca sclavii tăi – oamenii n-o să mai livreze, o să dea buleală. Oamenii au opțiuni în ziua de azi. De-asta pleacă din România: lipsa de predictibilitate, patronismul slinos și munca fizică brută pe care ar putea-o face mașinile.”
Aceasta este partea a III-a dintr-o serie de reportaje despre muncitorii români care lucrează în construcții în Belgia.
Citește partea I despre șantierele din Belgia unde se construiește în limba română.
Citește partea a II-a despre muncitorii din Belgia care n-au plecat niciodată cu adevărat din România.
Citește partea a IV-a despre imigranții din Belgia care tânjesc după România.
Citește partea a V-a despre La Doi Boi, piața românească din Bruxelles.
Citește partea a VI-a despre românii care lucrează în construcții în Belgia până când îmbătrânesc și spatele cedează.
Citește partea a VII-a despre familiile de români suspendate între două țări.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
