În urmă cu 15 ani, când era medic rezident, Olivia Sgarbură a plecat în căutarea unui loc unde să învățe mai multe și să crească profesional. Astăzi, la 43 de ani, este unul dintre numele importante din chirurgia oncologică europeană.
Intrăm în blocul operator de la Institutul Regional de Cancer din Montpellier împreună cu Olivia Sgarbură, medic chirurg oncolog, doctor în științe medicale și cercetătoare la Universitatea din Montpellier. Astăzi asistăm la rezecția chirurgicală a unui colangiocarcinom intrahepatic la un pacient de 78 de ani, o operație complexă din punct de vedere medical, la fel ca toate intervențiile făcute de doctorița româncă.
Olivia Sgarbură este specializată în chirurgie oncologică, carcinomatoză peritoneală și chirurgie robotică și a absolvit mai multe programe postuniversitare în Franța și în România. Are expertiză în tratamente moderne pentru cancer, precum HIPEC (o metodă prin care chimioterapia este aplicată direct în abdomen, la cald) și PIPAC (o tehnică prin care medicamentele sunt pulverizate sub formă de aerosoli).
Enlarge
Este vicepreședintă a Societății Francofone de Oncologie Chirurgicală și membră activă în numeroase organizații internaționale. De-a lungul carierei sale, a condus proiecte de cercetare clinică internațională despre tratamente inovatoare pentru metastazele peritoneale. A publicat peste 100 de articole științifice în domeniul carcinomatozei peritoneale, chirurgiei hepatice și roboticii și este implicată în proiecte de dezvoltare de modele experimentale pentru metastazele colorectale.
Olivia consultă câteva sute de pacienți pe an și operează aproximativ 70 de cazuri de carcinomatoză (cancer extins în abdomen), pe lângă intervențiile hepatice și procedurile PIPAC. Operațiile pe care le face pot dura 10-12 ore – cea mai lungă intervenție la care a participat a început la 9 dimineața și s-a încheiat la 12 noaptea. Chiar dacă sunt ajutați de rezidenți astfel încât să poată lua pauze, meseria e solicitantă pentru chirurgi. „La început era foarte greu și ajungeam acasă frântă”, povestește Olivia. „Dar se antrenează, e ca un sport.”
Pe lângă activitatea clinică și de cercetare, Olivia contribuie la formarea chirurgilor oncologi, fiind lector la cursuri internaționale de specializare în HIPEC și PIPAC și invitată ca vorbitor la importante congrese de specialitate în Japonia, Singapore, Coreea, Statele Unite, America de Sud, Arabia Saudită și mai multe țări din Europa. Activitatea sa a fost recunoscută prin premii acordate de societăți științifice internaționale pentru contribuțiile aduse în cercetarea și tratamentul cancerului peritoneal.
„Fii serioasă, tu vrei chirurgie!”
Olivia a studiat la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București, pe care a absolvit-o printre primii în 2006 – a avut bursă de merit în toți anii. În paralel, a făcut și Facultatea de Psihologie și un master în psihoterapie cognitiv-comportamentală, pentru că „simțea nevoia de gândire speculativă”.
În facultate a continuat să studieze limbi străine – astăzi vorbește fluent franceză, engleză și spaniolă, limbi în care poate să practice și să predea medicină, să citească și să scrie articole, dar se descurcă și în italiană la nivel mediu și un pic în germană. I-a plăcut mereu să citească și să scrie literatură: în 2006 a publicat volumul de poezii Omul cu două memorii la Editura Brumar (cu o prefață de Ioana Nicolaie), iar în 2010 romanul Jocul Orb la Editura Pământul.
În facultate făcea traduceri ca să câștige bani de buzunar, iar în anul VI și în timpul rezidențiatului a predat legislație medicală după o programă gândită de ea, pentru că i se părea important ca viitorii medici să înțeleagă contextul în care practică Medicina.
În vacanțele de vară a mers în practică la spitale din Italia și Spania, iar anul trei l-a făcut la Universitatea de Medicină din Paris, după ce a câștigat o bursă europeană de la Institutul Francez. Acolo a studiat statistică, iar aceste cunoștințe i-au folosit când s-a întors în România și a făcut cercetare chirurgicală la Institutul Fundeni.
O întâlnire care i-a schimbat viața a fost în Barcelona, într-o practică de vară la o unitate de chirurgie hepatică de la sfârșitul anului IV. „Un profesor de renume internațional, Joan Figueras, foarte cunoscut pentru cei care operează ficat, avea total altă atitudine în comparație cu mulți profesori din România. M-a văzut o studentă cumințică și la locul ei, dar foarte curioasă, și mi-a explicat imagistic, mi-a explicat în timpul operațiilor, deci a fost dintr-o dată altceva.”
„Eu îmi doream foarte mult să particip la un transplant hepatic și m-am dus vara următoare la Barcelona în aceeași echipă. A fost o ocazie să particip la primul meu transplant hepatic în anul V de facultate, într-un moment în care aveam dubii, pentru că toată lumea în țară îmi spunea să nu aleg chirurgia generală, că nu e o meserie pentru femei.”
„Nu era o chestiune de misoginie, ci o problemă fizică: ai nevoie de forță să tragi și să expui organe, stai în picioare multe ore, în poziții vicioase (Olivia are astăzi tendinită și face recuperare), și de-asta sunt peste 60% dintre chirurgi care au dureri musculo-scheletale cronice raportate în multe articole. Mama îmi spunea să aleg o altă specialitate chirurgicală – ginecologie sau ORL.”
„Când am fost a doua oară la Barcelona și echipa deja mă cunoștea, m-au întrebat ce aleg la rezidențiat. Și eu am zis, cu lecția învățată, că vreau o specialitate mai pentru femei. Doctorul cu care intrasem cel mai mult în sală în cele două stagii de vacanță mi-a spus: «Fii serioasă, tu vrei chirurgie! E ora două dimineața și ești aici, cu noi, în sală – e clar că vrei chirurgie generală». Câteodată ai întâlniri cu niște oameni care îți schimbă viața și asta a fost una dintre ele pentru că pe urmă mi-am băgat mințile în cap și m-am gândit ce vreau eu de fapt.”
Primii trei ani de rezidențiat i-a făcut la Institutul Fundeni din București, unde a obținut și titlul de doctor în chirurgie robotică – lucrarea ei s-a numit „Rolul chirurgiei robotice în cancerele pelvine”. A publicat primele studii în reviste internaționale, o realizare remarcabilă pentru cineva atât de tânăr, însă era un moment de pionierat în chirurgia robotică inclusiv la nivel internațional.
Enlarge
În 2010, când trecea în anul IV de rezidențiat, blocul operator de la Fundeni s-a închis pentru renovare. „Eram 40 de rezidenți în momentul acela și șansele de a mai învăța ceva în anul respectiv erau minime”, povestește Olivia. A aplicat la mai multe centre de chirurgie din Franța și a fost acceptată la Institutul Languedoc de Chirurgie Digestivă, unde a rămas aproape trei ani, până la finalul rezidențiatului. S-a mutat la Montpellier împreună cu fostul ei soț, care este, de asemenea, medic.
„În România, chiar dacă ne ocupam de pacient, era lupta lui să răzbată”
În 2013, a început să lucreze la Institutul Regional de Cancer din Montpellier, unde a fost mereu încurajată să se dezvolte profesional. „Am început să fac o chirurgie foarte frumoasă, aveam un mentor cu care mă potriveam la valori umane și profesionale și am simțit că n-aș mai putea să revin [în România] într-un sistem în care e mult mai greu pentru pacient să răzbată. Mai sunt și alte probleme, de disponibilitate de medicamente, adică nu poți să-ți faci profesia la același nivel la care ai face-o aici, pentru că îți lipsesc lucruri. E confortabil pentru mine ca medic să mă gândesc că dau tot ce pot pentru pacient, dar și sistemul mă ajută.”
Cea mai importantă lecție pe care a învățat-o în Franța a fost că poate să spună «Nu». „Aici nimeni nu simte nevoia să spună «Da» doar pentru că este într-o poziție mai fragilă din punct de vedere ierarhic. Un exemplu: în România, la ședințe la care ai și rezidenți, și medici specialiști, și primari, tendința e ca ierarhia să-ți dicteze ce e de făcut. În Franța ridici mâna și spui «Eu cred că».”
„Am citit cartea Lean In a lui Sheryl Sandberg și ea spune: Văd femei care vin în sala de ședințe și nu se așază la masă, cu bărbații, ci stau lipite de pereți, pentru că nu sunt pe poziția directorului sau a vice-directorului. Și ea spune: «Așezați-vă la masă». De la ea am învățat chestia asta și prima dată când am exersat-o a fost la reuniunile multidisciplinare, unde discutăm cazurile pacienților. Până atunci îndrăzneam doar să prezint cazul, dar nu să am o opinie. Și am zis: dacă vreau să avansez, trebuie să am o opinie și să știu s-o argumentez. Și am început să mă așez la masă și de atunci chiar s-a schimbat totul.”
Enlarge
Una dintre primele diferențe pe care le-a remarcat în spitalele din Franța în comparație cu cele din România a fost respectul cadrelor medicale pentru intimitatea pacientului. „Pe de o parte, e o chestiune de buget: la Fundeni toți munceam foarte mult ca să tratăm un număr foarte mare de cazuri și asta înseamnă saloane cu mai multe paturi. Pe de altă parte, cu cât educația ta evoluează, iar posibilitățile tale de a oferi servicii de calitate cresc, cu atât devii mai conștient și de problemele conexe actului medical – ai timp să reflectezi la aspecte care țin de umanitate și de etică.”
Tot în Franța a văzut cât de important e respectul pe care îl datorezi fiecăruia, mai ales atunci când lucrezi într-un spital. „Toți medicii dau «Bună ziua» brancardierilor. În România nu cred că se întâmpla lucrul ăsta: medicul era aici, brancardierul aici. Era un profesor regretat dintr-o altă specialitate care nu dădea «Bună ziua» rezidenților – trebuia să fii medic specialist ca să primești un salut. Iar din punctul meu de vedere nu poți să fii om dacă nu știi să dai «Bună ziua» altui om.”
„O altă diferență [între România și Franța] e că aici pacientul nu e lăsat niciodată pe cont propriu. În Franța, după ce am pus un diagnostic, pacientul nu caută singur unde să se ducă mai departe: indiferent de statutul lui socio-economic, întotdeauna e ajutat să ajungă până la capătul tratamentului și asta cu niște timpi de așteptare absolut rezonabili. Întotdeauna când pleacă de la un medic, are deja programare la un alt medic. În România, chiar dacă ne ocupam de pacient, era lupta lui să răzbată.”
„Nu toată lumea vrea să știe în cât timp”
„În Franța, lucrurile au evoluat foarte mult și ne punem problema cum să fie pacientul confortabil în toate momentele”, spune Olivia. „De exemplu, pacienții care sunt considerați sugestibili la hipnoză au parte de profesioniști care încearcă o inducție hipnotică, adică să-l introducă într-o stare de bine, într-un spațiu în care se simte în siguranță înainte de a administra anestezia.”
„O altă schimbare care a apărut aici este conceptul de pacient partener. Ne punem problema să implicăm pacienții în actul medical, să nu mai vedem lucrurile ca niște tehnicieni: «Uite, ăsta e tratamentul pe care trebuie să-l iei indiferent ce-ți dorești tu de la viață». Hai să vedem ce-ți dorești tu, poți să vorbești cu un alt pacient care a trecut prin același lucru ca tine.”
Enlarge
„Consult un număr de pacienți din România care vin aici cu formularul S2. Elementul comun pe care l-am sesizat la toți cei care au ajuns la mine e că le e greu să navigheze sistemul – nefiind această practică să pleci cu pasul următor gata organizat, cea mai mare luptă e să afli ce trebuie să faci mai departe. Se pierde timp și e păcat.”
„Mă simt foarte norocoasă că pot să fac o profesie cu atâtea fațete și sunt privilegiată că am acces la lucruri intime din viața pacienților mei, pentru că inevitabil îți împărtășesc din modul în care trăiesc această experiență și din ceea ce li se întâmplă colateral. Faptul că am făcut psihologia îmi dă niște arme în plus în comunicare. Ai nevoie și de experiența umană ca să înțelegi că pentru fiecare om soluția e diferită. La unul poate să funcționeze o glumă, la altcineva o strângere de mână sau o atingere pe umăr, la alții cifrele.”
„Nu toată lumea vrea să știe în cât timp. De murit toți o să murim. Nu cred că toată lumea vrea să știe orizontul. Asta o spun și studiile când te pregătesc cum să faci față întrebărilor de genul acesta. Oameni sunt diferiți din motive culturale, sunt diferiți ca structură interioară. Este incorect să-i spui unui pacient «Mai ai șase luni», așa cum vedem în filmele americane. Se face o medie în studii, dar unii pacienți trăiesc mai mult, alții mai puțin.”
„Oh, e limba română!”
Iris, fiica Oliviei, s-a născut în 2015, în timpul unei perioade în care părinții ei medici se aflau în formare profesională. Concediul de maternitate a durat două luni și jumătate, așa că Olivia s-a întors repede în blocul operator. A avut însă în Franța infrastructura necesară pentru creșterea unui copil – Iris a fost întâi la o asistentă maternală (o bonă calificată care îngrijește mai mulți bebeluși), apoi la creșă și la grădiniță, servicii publice unde copiii primesc mâncare sănătoasă și dorm după-amiaza.
Enlarge
În primul ei an de viață, a zburat de 13 ori și a făcut 5.000 de kilometri cu mașina împreună cu părinții care mergeau la congrese de medicină și la formări profesionale. Până la nouă ani, câți are acum, a vizitat 12-13 țări, printre care Singapore, Indonezia, Chile, Argentina și Thailanda.
Înțelegerea dintre Olivia și fiica ei e că acasă vorbesc în română, iar în societate în franceză. „Când îmi povestește cum se joacă cu colegele ei sau ce i-a spus învățătoarea la școală, vorbește în franceză, pentru că îi vin cuvintele mai ușor. Acestea sunt mici derogări pe care le accept, dar în continuare româna e limba noastră.”
Fiica ei se simte mai degrabă franțuzoaică, pentru că aceasta e țara în care s-a născut. Olivia și-a propus ca în fiecare an să viziteze cu ea o parte din România, iar până acum au fost pe Valea Prahovei, la Sibiu și la Bucium, în județul Alba, în satul natal al străbunicii – acolo fetița a muls vaca și a mers la fân, activități care i-au plăcut. Au mers și la Târgu Jiu, unde s-a născut tatăl Oliviei, și au vizitat Ansamblul Brâncuși, ca o continuare a expoziției Brâncuși de la Pompidou, unde au fost tot împreună.
Iris învață la o școală catolică, aleasă de părinții ei pentru standardele academice. Olivia crede că e o mare diferență între cum crește fiica ei în Franța și cum a crescut ea în România (avea opt ani când a căzut comunismul): „Noi eram învățați să fim obedienți la școală în fața autorității, iar ei sunt învățați să exprime ceea ce simt și, dacă ceva nu e în regulă, să spună.”
„Am fost cu Iris la Opera din Montpellier la o piesă cu Laetitia Casta despre Clara Haskil, o pianistă de origine română. La un moment dat au pus o piesă interbelică, nu mai țin minte dacă era Zaraza, dar era cam din spectrul ăsta de melodii. Și am simțit-o cum a deschis ochii mari și a zis: «Oh, e limba română!». M-a emoționat foarte mult momentul și l-am reținut: era ca o validare a faptului că e OK să fii și român.”
„Îmi place ideea de a aparține de ceva, fără să fiu o suveranistă”
În livingul său din Montpellier, Olivia și-a împodobit pereții cu artă românească: Gabriela Cristu, mătușa ei, artist tapiser, pictorița Gabriela Culic, o prietenă de familie, artista Lena Constante Brauner, sculptorul Mihai Țopescu și artiștii contemporani Dan Voinea, Francisc Chiuariu, Mihai Zgondoiu și Dumitru Gorzo.
Enlarge
Olivia ne-a invitat la cină și ne servește cu un vin adus din America de Sud, unde a fost recent la un congres de medicină, călătorie prelungită într-o vacanță cu Iris. Mâncăm stridii, foie gras și panettone de la patiseria preferată a Oliviei.
„Identitatea mea e europeană”, spune ea. „Citeam articolul vostru cu Andreea și m-am întrebat unde e acasă. Și nu cred că acasă e la București, pentru că sunt plecată de mult timp. Nu știu nici dacă acasă e la Montpellier, dar mă simt de fiecare dată acasă când mă întorc în Europa. Acum m-am întors din America de Sud, unde a fost extraordinar de frumos, dar mă bucur să fiu acasă, în Europa. La fel m-am simțit și când m-am întors din Statele Unite sau din Asia.”
În afară de interesul său pentru arta românească, sunt câteva lucruri simbolice pentru identitatea ei etnică: pufuleții și eugeniile pe care și le cumpără când merge la București, salata de vinete pe care și-o face acasă, ia de 100 de ani de la bunica din Bucium pe care o poartă cu haine contemporane.
„Îmi place ideea de a aparține de ceva, fără să fiu o suveranistă. Sunt lucruri care îmi sunt dragi: Maria Tănase, arta românească, dar nu e ceva ostentativ, nu simt nevoia să demonstrez. Am invitat la masă un grup de spanioli și sud-americani și i-am servit cu un vin românesc, un Cabernet Sauvignon de la Domeniul Coroanei.”
Olivia recomandă prietenilor ei filme românești și face cadou cărți de Mircea Cărtărescu, traduse în limba franceză, și albume cu Constantin Brâncuși – a dus unul și în America de Sud. Votează la alegerile pentru România de fiecare dată când are ocazia. „E drept că se estompează lucrurile în timp. N-am vrut să se estompeze, dar la alegerile astea am fost mai puțin implicată decât la alegerile de acum patru-cinci ani. Și cu cât trece timpul, cu atât citesc mai puțin (presă românească) și mai mult de aici.”
Nu s-a simțit niciodată discriminată că e româncă, dar a fost o situație pe care a reținut-o, când un asistent căruia i-a fost spartă casa i-a spus: „Cred că au fost compatrioții tăi”. „Mă mai întreabă câteodată pacienții: «Ah, dar văd că aveți un accent, de unde vine?». Sau mă întreabă: «Dumneavoastră mă operați?». Adică: «Dumneavoastră, femeie, mă operați?» Dacă vrei să te ataci, poți să găsești o groază de surse să te inflamezi, dar nu cred că despre asta e vorba, ci mai degrabă invers: cum să fac lucrurile să devină normale, în ciuda faptului că am un accent sau că sunt femeie. N-a plecat niciun pacient de la mine nici că sunt româncă, nici că sunt femeie.”
Rutinele ei s-au schimbat de când trăiește în Franța: a început să aprecieze un vin bun și să practice sport (a învățat să meargă pe bicicletă la 30 de ani). „Am o alimentație mai conștientă. Opțiunile de legume sunt mai variate, mă duc să cumpăr de la primeur-ul meu, un magazin cu legume și fructe proaspete, de sezon, aduse imediat după recoltare. Gătesc mai mult decât găteam în România.”
Enlarge
„Merg regulat la Operă în Montpellier și uneori la teatru la Paris. Viața în sud e foarte ritmată de anotimpuri: vara avem o ofertă culturală extraordinar de bogată, cu festivaluri de muzică clasică, de pian, de dans clasic și contemporan. Sunt la 20 de kilometri de mare, iar dacă termin într-o zi la o oră decentă, o iau pe Iris de la școală și mergem să înotăm, facem picnic pe plajă sau mergem la un restaurant. Calitatea vieții e extraordinară în regiunea asta.”
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
