O familie cu rădăcinile în trei țări: „Fiecare loc e acasă” – Partea I

Maria și Dumitru Apostu au emigrat în Danemarca ca să-și plătească datoriile din România, iar fiica lor, Alina, a plecat să studieze în Anglia, unde a primit anul acesta cetățenia britanică. „Acasă” a devenit orice țară în care își pot vizita familia și prietenii.

Maria și Dumitru Apostu locuiau în 2008 într-un apartament social din stațiunea Olimp și își plăteau cu greu ratele la electrocasnice. Aveau 41, respectiv 43 de ani, iar viața lor de până atunci fusese o cursă cu obstacole prin perioada de tranziție românească. Cumpăratul rechizitelor pentru fiica lor era o provocare, locurile de muncă erau instabile, iar ordinea socială funcționa pe bază de pile și relații. Cea mai puternică amintire a lor din perioada aceea este nesiguranța socială și a locurilor de muncă.

Enlarge

Paisprezece ani mai târziu, după ce au emigrat în Danemarca, Maria, care are acum 55 de ani, și Dumitru, 57, au o casă mare în Frederikshavn, în nordul țării, două mașini și salarii care le permit să trăiască fără griji. Dumitru, căruia toată lumea îi spune Dorel, s-a reconvertit profesional la 50 de ani și a devenit inspector de măsurători navale, după ce în România a lucrat la spații verzi. Au vizitat Europa, au sprijinit-o pe fiica lor care a studiat la Londra și și-au dat seama că viața nu trebuie să fie o corvoadă.

35.397 de migranți originari din România și 5.433 de descendenți ai acestora trăiau în Danemarca la 1 aprilie 2022, potrivit Ambasadei României în Regatul Danemarcei, care citează Institutul danez de statistică. Dintre aceștia, 1.064 au obținut cetățenia daneză. În regiunea Nordjylland, din care face parte Frederikshavn, trăiau 4.108 români la 1 aprilie 2022. Românii sunt a treia cea mai numeroasă comunitate de imigranți din Danemarca, după polonezi și sirieni.  

În 1985, când s-au cunoscut, Dorel lucra la o pepinieră, iar Maria la un depozit de cereale în comuna Ivești, județul Galați. S-au căsătorit în 1987, iar în 1988 s-a născut fiica lor, Alina.

Dorel a primit un post de pădurar la Viile, în județul Galați, unde au locuit o perioadă, apoi s-au mutat în satul Fârțănești, în aceeași comună, unde au rămas până în 1993. Maria lucra ca profesoară suplinitoare de biologie la școala din sat. Stăteau în cantonul silvic, într-o casă cu lac în curte și copaci înalți, unde erau vizitați de căprioare și unde au fost fericiți.

La începutul anilor ’90, într-o vreme în care „se fura mult”, Dorel trebuia să păzească 250 de hectare de pădure. „Toată lumea credea că totul e al lui și era foarte greu să lucrezi cu oamenii. Ce să înțeleagă ăla că îi spun eu «Nu mai tăia lemne» sau că nu are voie cu animalele la păscut, când ei erau obișnuiți din moși-strămoși să se ducă cu oile și cu caprele în pădure. Și eu trebuia să mă lupt cu ăia. Se duceau la sediul central cu un caș, cu un miel și dup-aia veneau și-mi dădeau mie peste nas: «Du-te, bă, de-aicea, că eu am hârtie». Și mă luptam cu morile de vânt.”

Dorel primise de la muncă un ZB vz. 30, o pușcă din Al Doilea Război Mondial, care, spune el, avea mai degrabă un rol de bâtă. „Trebuia să stau la pândă în pădure și era foarte riscant, că cel care se ducea la furat nu era singur. Și nu se întâmpla nimic, pentru că după aia mergea la polițist și-i promitea o căruță de lemne, iar polițaiul îmi spunea: «Bă, dar tu ai martori că a tăiat el lemne?».”

Într-o zi, Dorel a urmărit cu mașina un hoț până la o trecere de cale ferată și l-a încolțit când s-a pus bariera. Bărbatul a ridicat toporul, iar Dorel l-a lovit cu pușca și aceasta s-a rupt. Superiorii lui i-au reproșat că nu a folosit arma corect, deși dacă ar fi tras, l-ar fi omorât. I-au luat cantonul, iar Maria și Dorel au rămas fără locuință.

Nu înțelege nici astăzi dacă superiorii lui se așteptau să-i împuște pe cei care furau lemne, adică pe localnicii care încercau să supraviețuiască în sărăcia de la începutul anilor ’90. „Am prins în pădure un bătrân de 70 de ani care se chinuia să-și facă și el săracu’ niște lemne pentru iarnă cu un joagăr vai de mama lui. S-a speriat moșul: «Vai, domnu’ pădurar, o să vă dau capra». «Băi, lasă-mă-n pace. Du-te acasă că îți aduc eu o căruță de lemne.» Și i-am tăiat o căruță de lemne.”

Enlarge

Realitatea acelor ani era complicată, trecutul comunist lăsase urme greu de ignorat, iar ordinea socială din perioada de tranziție se baza pe pile, relații și abilitatea de a te descurca. „Cineva avea un magazin alimentar în Galați și părinții la Fârțănești. «Bă, ce să-ți dau?» «Păi adu-mi ciocolată, zahăr și ulei și mâine maică-ta are o remorcă de lemne.» Așa se lucra, ăsta e adevărul.”

În 1993, Dorel și-a găsit un post de pădurar în zona Olimp, unde Maria avea un unchi care cunoștea pe cineva. S-au mutat în cantonul silvic din Olimp, într-o clădire dezafectată pe care au renovat-o și în care au locuit șapte ani.

Când s-a schimbat partidul de guvernământ, Dorel și ceilalți trei pădurari au avut de ales: ori rămân fără serviciu, ori lucrează la o firmă de spații verzi care avea contract cu primăria Mangalia. Dorel a vrut să lucreze, așa că a primit o motocositoare și o foarfecă de tuns gardul viu și s-a apucat de treabă.

Enlarge

Maria muncea verile la negru la un chioșc din Neptun, vizavi de hotelul Doina, unde patronul vindea sticlă de la fabrica din Reghin – marfă de contrabandă, cum se făcea micul comerț în perioada de tranziție.

Locuiau în continuare în clădirea dezafectată din canton, așa că, atunci când s-au împărțit apartamente sociale într-un bloc din Olimp, au depus o cerere la primărie. Nu aveau însă nicio șansă fără relații, pentru că nevoia de locuințe sociale era uriașă. Au apelat la primar, care era din satul Marcelei, și la șefa lui Dorel de la spații verzi. În 2000 au primit un apartament de 35 de metri pătrați: două camere, o baie și o bucătărie în care abia încăpeau aragazul, chiuveta și frigiderul.

Toți românii din jurul lor erau săraci, iar Maria și Dorel credeau că asta e normalitatea. La parterul blocului era un chioșc de unde toți vecinii își cumpărau alimente, sucuri și țigări pe datorie. „Toți luau pe caiet, nu era nimeni avut. Când se mai golea chioșcul, patroana venea la noi și spunea: «Pe 15 aș vrea și eu să strâng banii ca să cumpăr marfă».”

Și-ar fi dorit să-i ofere mai mult fiicei lor, Alina, care a făcut școala generală la Mangalia și liceul la Constanța și care avea 10 pe linie. În fiecare an era o provocare să facă rost de bani pentru cărți, pentru tabere, pentru gazda din Constanța. „Era un consum interior că nu puteam să-i oferim mai mult, pentru că merita”, spune Maria. „Nici nu ne gândeam să plecăm undeva în concedii, era îndeajuns că aveam marea aproape. Cred că am fost o singură dată la munte, la Brașov, când era Alina mică.”

Se descurcau cum puteau: Dorel mai făcea „ciubucuri” în perioada verii, când planta flori și îngrijea gardurile vii de la hoteluri. Câțiva ani au vândut fructe și legume la o tarabă, apoi au încercat cu haine și produse pentru plajă. „Era o chestie improvizată la Prichindelul din Neptun, într-un loc în care întorceau mașinile, nici măcar nu era un bazar”, spune Maria.

„Era tot o chestie de supraviețuire”, spune Dorel. „Era haos, confuzie, debandadă, nesiguranță – astăzi e așa, mâine nu știi ce se întâmplă. Oamenii se duceau și vindeau rulmenți în Turcia, veneau cu aur și-l vindeau în România.” Fiecare se descurca cum putea.

Maria și Dorel își cumpăraseră frigider, televizor, mașină de spălat, boiler și canapea în rate, iar datoriile se acumulaseră. La un moment dat, 80% din veniturile lor se duceau pe împrumuturi. „Era nebunia aia cu Flanco și cu Altex. Până și fierul de călcat l-am luat în rate. Nu aveai posibilitatea să ți le cumperi cu banii în mână”, spune Maria.

În 2005, după ce s-a instalat un nou partid la guvernare, firma pentru care lucra Dorel n-a mai primit comenzi de la primăria Mangalia, iar el și-a pierdut locul de muncă. Ajutorul de șomaj era mic, așa că s-a angajat la negru la o firmă de tâmplărie, unde a rămas până în februarie 2008, când a plecat din țară.

Un prieten i-a spus că în Danemarca se organizează cursuri de tâmplărie cu fonduri europene și l-a întrebat dacă nu vrea să vină, pentru că i se asigură cazarea, mâncare și un salariu de 1.200 de euro pe lună. O săptămână mai târziu, Dorel ateriza pe aeroportul din Copenhaga.

Peste trei luni a venit și Maria la un curs pentru muncitori în fabrica de pește. În România tocmai începea criza financiară, așa că, după ce s-au încheiat cursurile, și-au căutat de lucru în Danemarca – Maria la curățenie, iar Dorel ca om bun la toate. Au achitat datoriile din România în primele luni după ce au emigrat, iar apartamentul social din Olimp l-au pierdut, pentru că nu mai locuiau în el.

Și-au închiriat un apartament în Frederikshavn. Nu vorbeau daneză, dar Dorel știa un pic de engleză și s-a descurcat. Maria a mers la școala de limbă daneză, care e gratuită și la care studiază și azi.

În primul an, Dorel a lucrat la o fermă de porci, unde suda grilajele de la cuști și repara diverse utilaje. Și-a deschis o firmă, a învățat cum să emită o factură și cum să plătească taxele la stat. Muncea multe ore și câștiga net în jur de 20.000 de coroane daneze pe lună, echivalentul a 2.670 de euro.

Enlarge

Maria s-a angajat într-o clădire de birouri unde lucrează și azi de la 6 la 14.00. Câștigă net în jur de 16.000 de coroane daneze pe lună, echivalentul a 2.135 de euro. În primii ani, după program, mergea să facă curățenie la domiciliul clienților, până când în 2019 și-a dorit să aibă mai mult timp pentru ea.

August 2022. Intrăm în portul din Odense împreună cu Dorel și colegul său danez, Eskil Aachmann. Zgomotul e asurzitor: vapoarele comerciale sunt spălate, reparate, încărcate și pregătite înainte să plece pe mare. Schele și macarale, o foșgăială de muncitori pe punțile uriașe ale navelor. E un amestec de limbi și culturi, pentru că muncitorii provin din India, China, Europa de Est, America de Sud, Africa și Danemarca.

La fel ca toți cei care au acces aici, suntem complet echipați cu pantofi cu bot de metal, căști și haine de protecție, pentru că îl însoțim pe Dorel pe fundul vaporului, în spații mici, întunecate și murdare, pline cu apă stătută, noroi și pești morți. Vasul Jaguar, pe care Dorel face astăzi măsurătorile, e cipriot și transportă GPL. Echipamentul de protecție ne îngreunează când intrăm în spațiile înguste, dar deja ne-am lovit de mai multe ori cu capul de pereții din fier, așa că ne bucurăm că-l purtăm.

În 2010, Dorel s-a angajat la Hauschildt Marine A/S, o firmă daneză de inginerie și arhitectură navală din Skagen. La început a fost tâmplar și om bun la toate, dar în 2017 proprietarul firmei, Peter Hauschildt, l-a întrebat dacă nu vrea să facă un curs și să devină inspector de măsurători navale.

După șase luni de ucenicie, Dorel s-a reconvertit profesional la 50 de ani și a început să măsoare cu ultrasunete grosimea pereților navelor și gradul de eroziune. Jumătate din timp îl petrece pe fundul vapoarelor, iar cealaltă jumătate la calculator, unde introduce măsurătorile. Lucrează în diverse porturi din Danemarca, iar uneori face măsurătorile în larg, în timp ce navele se deplasează.

Câștigă net 20.000 de coroane pe lună (echivalentul a 2.670 de euro), la care se adaugă banii primiți pentru naveta zilnică de 88 de kilometri până la Skagen și înapoi – în Danemarca, naveta înseamnă muncă și se plătește, iar suma se calculează la sfârșitul fiecărui an în funcție de kilometri parcurși. E un job care-i place și care-i aduce și alte beneficii: mașină de la firmă și program flexibil.

De când trăiește în Danemarca, Dorel și-a perfecționat limba engleză, iar ca să poată introduce măsurătorile într-un program, a învățat să utilizeze computerul. „Eu lucram cu ciocanul, dalta, drujba, orice altceva, dar am învățat să folosesc Excelul și programul de înregistrat datele de la măsurători. Fără să exagerez, eu nu știam [butoanele] Escape, Enter, Shift și a trebuit să le învăț. E o meserie total nouă pentru mine și ca domeniu, și ca instrumente.”

„În Danemarca, cel mai mult ne place liniștea și lipsa stresului”, spune Dorel. „Mi-aduc aminte o chestie minoră: ne-am luat prima mașină, un Ford Escort, iar când ne întorceam acasă, ne-am oprit să cumpărăm pepene. Și i-am spus soției: «Băi, ce chestie! Te-ai dus, ți-ai luat mașină și îți iei și pepene, fără să stai cu gândul că mâine trebuie să plătești netul sau mai știu eu ce». Știam sigur că vine sfârșitul de lună, sunt bani, nu e problemă.”

Enlarge

În 2013, Maria și Dorel și-au cumpărat o casă în rate în Frederikshavn, care a costat 825.000 de coroane daneze (110.000 de euro). În fiecare lună plătesc la bancă o sumă fixă de 12.600 de coroane (1.680 de euro), care include rata și toate utilitățile casei. Casa are două nivele, o suprafață la sol de 110 metri pătrați și o curte de 750 de metri pătrați. Au două mașini – cea primită de Dorel de la muncă și un Audi Q3, pe care și l-au cumpărat acum trei ani.

„Nu puteam face în România ce am făcut în 14 ani de Danemarca”, spune Dorel. „În România acolo rămâneam, la faza de «Dă-mi două țigări la bucată». Aici am mers la Londra de cinci ori, am fost în Scoția, în Spania, în Norvegia, în Austria, în Croația, am văzut Florența, Roma, Viena, Praga. Așa am putut să plecăm și noi prin concedii, pentru că din România nu cred că ieșeam vreodată nicăieri.”

Enlarge

Nu-și amintesc momentul în care au decis să rămână în Danemarca, pentru că lucrurile s-au așezat treptat. Danemarca i-a schimbat și i-a făcut să aprecieze lucruri care nu li se păreau importante când trăiau în România, cum ar fi calitatea vieții și timpul pe care ți-l aloci ție. „La ei e important ca omul să se simtă bine, să plece în vacanță, să meargă la restaurant, să-și ia o sticlă de vin de 300 de coroane (40 de euro), nu să aibă nu știu ce casă sau mașină”, spune Dorel.

Danezii li s-au părut amabili, chiar dacă nu întotdeauna sinceri. Uneori au avut contact cu naționaliști, cum e o colegă de la firma la care lucrează Maria, care blestemă ziua în care Danemarca a intrat în UE, sau femeia în casa căreia făcea curățenie și care o informa ce infracțiuni au mai comis românii.

Dorel a cunoscut în mediul în care lucrează un danez cu idei extremiste și a remarcat postările islamofobe de pe contul lui de Facebook. Când s-a intersectat cu el la muncă, a simțit că-l lasă „cu vorba în aer”. Însă societatea daneză nu tolerează xenofobia, așa că astfel de situații sunt excepții.

„Eu mă simt bine primit, am nimerit într-un mediu care m-a făcut să mă simt bine”, spune Dorel. El crede că dacă lucrurile stăteau invers, iar danezii ar fi fost nevoiți să vină în România, noi nu i-am fi primit la fel. „Românii i-ar fi denigrat, le-ar fi spus: «Du-te dracu’ de danez.»”

Peter Hauschildt, proprietarul firmei de inginerie și arhitectură navală, are o simpatie pentru Dorel, care lucrează la el de 12 ani. Când l-am cunoscut pe Peter, acesta ne-a întrebat dacă nu știm români care vor să vină în Danemarca. Am crezut că glumește și am râs, dar Peter nu glumea: are nevoie de cinci oameni, muncitori, ingineri și arhitecți navali.

Enlarge

„E foarte greu să găsești oamenii potriviți”, spune Peter. „Nu doar noi avem nevoie de oameni, ci multe alte industrii. Nu sunt destui oameni pentru toate joburile disponibile acum în Danemarca. Economia merge bine, dar nu avem suficientă forță de muncă, pentru că populația e îmbătrânită. Chiar azi-dimineață am citit în ziar că proprietarii de vapoare caută personal și nu găsesc.”

La firma lui lucrează în prezent doi români, dar a avut mai mulți angajați din România de-a lungul timpului și a fost mulțumit de aceștia. Peter spune că Dorel e foarte bun în meseria lui și că e apreciat de clienți. Au vorbit de multe ori despre situația din România și despre motivele care l-au determinat să plece din țară: „N-a găsit același gen de muncă și același salariu [ca în Danemarca]”.

Peter spune că societatea daneză s-a schimbat în ultimii 15 ani și că acum imigranții sunt bineveniți, pentru că Danemarca are nevoie de forță de muncă. „Avem nevoie de ei foarte, foarte mult, nu putem trăi fără ei”, spune Peter. „La început se spunea [în presă] că românii fură, dar acum simt că prietenii, familia, colegii mei consideră un lucru bun că avem români printre noi și îi plac.”

Nu crede că sunt foarte mari diferențe culturale între români și danezi, dar se simte stânjenit că Dorel i se adresează cu „chief” sau „boss” (șeful) și că e singurul din firmă care nu-i spune pe nume. Cu o seară înainte să-l vizităm pe Peter, am vorbit cu Dorel despre asta și ne-a explicat că în Danemarca toată lumea se adresează pe numele mic, dar că el n-a reușit în 12 ani să se obișnuiască cu asta și să-i spună șefului său pe nume.

L-am vizitat a doua oară pe Peter când am venit să luăm echipamentele de protecție ca să mergem cu Dorel la o măsurătoare în portul din Odense. Peter tocmai citea CV-ul unui inginer naval din România, pe care îl primise de la primăria din Frederikshavn Kommune. Primăria are doi angajați al căror rol este să-i convingă pe imigranți, inclusiv români, să se stabilească în Danemarca și să-i ajute să-și facă actele, să-și înscrie copiii la școală, să-și închirieze case sau să-și rezolve orice fel de problemă. (O să publicăm în curând interviurile cu aceștia.) Peter era interesat de CV-ul inginerului care trăia în România.

Aceasta este prima parte dintr-un articol despre o familie cu rădăcinile în trei țări. Citește aici partea a II-a, despre fiica Mariei și a lui Dorel, care a emigrat în Anglia. 

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu