Uncategorized

Paște la mănăstire

Ne-am adăpostit la o mănăstire românească din Portugalia pe timp de pandemie și am documentat poveștile călugărilor, surorilor și fraților care au ales viața monahală.

Părintele Efrem toacă zarzavaturile pentru ciorba de post la Mănăstirea Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Aldeia de Santa Margarida, în Portugalia. Îi ținem companie în timp ce părintele ne explică care e secretul ciorbelor sale – pune legumele în oală pe rând, întâi ceapa și rădăcinoasele, care fierb mai greu, apoi cartofii, ardeiul gras și verdețurile. La mănăstire se mănâncă fără ulei în timpul postului, în afara sâmbetelor, duminicilor și zilelor de sărbătoare, când e dezlegare la ulei sau la pește.

Părintele Efrem are 63 de ani, dar barba albă și lungă și rasa neagră pe care o poartă îl fac să pară mai în vârstă. A învățat să gătească atunci când o ajuta pe soția lui, care era copleșită de treburile casnice și de grija celor patru copii.

„Copiii mei au crescut în neajunsuri.”

Pe părintele Efrem îl chema Emil înainte să se călugărească și să fie botezat din nou. A trăit în Galați și, până la 33 de ani, nu a fost o persoană religioasă. Nu-i plăcea să-și vadă copiii bolnavi și suferea când aceștia răceau și făceau injecții cu penicilină. Cineva i-a spus să țină post miercuri și vineri ca să nu i se mai îmbolnăvească copiii, iar părintele Efrem a ascultat și a început să meargă la biserică. Nu se găseau biblii în perioada aceea – anul 1989 –, dar a făcut rost de una și a început s-o citească.

Părintele Efrem a fost tehnician la un trust de construcții din Galați și a avut o viață grea. Soția lui avea grijă de copii și dintr-un singur salariu plăteau rata la apartament, utilitățile, mâncarea, rechizitele și îmbrăcămintea celor doi băieți și două fete. „Copiii mei au crescut în neajunsuri și apreciez la ei că acum când văd un sărac, un nevoiaș, sar să ajute.”

După ce „s-a întors cu fața spre Dumnezeu”, părintele Efrem spune că a început să-i simtă ajutorul. Nu-și permitea să-i dea pe copii la meditații, dar o profesoară de română pe care a cunoscut-o la biserică s-a oferit să-i pregătească gratis și altcineva să-i mediteze la matematică. Copiii și-au luat examenele și au intrat la liceu.

Într-o zi, când rămăsese fără bani, părintele Efrem nu știa ce să le dea copiilor să mănânce. „Mă gândeam: ce să facem? Ne împrumutăm de bani? Și vine o vecină, bate la ușă și ne dă o oală proaspătă de ciorbă și una cu sarmale. Cu carne din belșug, că eu făceam mai lungă, mai mult cu oase, că nu ne pemiteam. Și zice: «M-a sunat mama, trebuie să mă duc la țară. Acum am făcut mâncarea, e păcat s-o las să se strice». Vă dați seama? Ajutor direct de la Dumnezeu”, spune părintele Efrem.

„Eu, dacă stau să mă gândesc în urmă, când eram în vârful lucrării, când erau copiii, nu am simțit oboseală, să mă descurajez. Vara lucram 10 ore, plecam la șapte dimineața și ajungeam la opt seara acasă. Luam copiii și mă duceam cu ei în parc. Dacă îi lăsam în fața blocului, copiii de la bloc se lua de ei și îi bătea și am zis că decât să am discuții cu vecinii, prefer să merg cu ei în parc. Și mă gândesc: «Mă, frate, cum rezistam?».”

„La trustul de construcții unde lucram, mergeam în delegații. Dormeam în mașină, că nu-ți dădea bani să dormi la hotel. La Miercurea Ciuc s-a stricat arborele cotit și am rămas acolo trei nopți, înghețase apa în sticlă. După 25 de ani de muncă, m-a dat afară de la trustul de construcții. Unde să mă duc la 47 de ani? Și am găsit la o firmă de centrale, m-am angajat gestionar. Pe urmă, n-au mai vrut să mă țină, voiau să scape de mine și m-au pus paznic de noapte. Și lucram noapte de noapte, nu 12 cu 24.”

Cei patru copii ai părintelui Efrem au astăzi 36, 35, 34 și 32 de ani. O fată trăiește în Frankfurt, un băiat și o fată în Sigmaringen, Germania, iar un băiat e cântăreț la o biserică din Galați. Are opt nepoți, iar cea mai mică, Ecaterina, s-a născut acum o săptămână. Copiii îl vizitează la mănăstire în Portugalia, iar ultima oară a văzut-o pe sora Vasilica, soția lui, în ianuarie, când a fost la Galați.

Părintele Efrem și soția lui, Vasilica, mergeau adesea în pelerinaje și l-au cunoscut la Vatra Dornei pe părintele Andrei, care e acum starețul mănăstirii din Portugalia. „Ne-a luat pe fiecare să vorbim cu el”, povestește părintele Efrem. „Și mi-a zis că drumul meu e la mănăstire. «Nu pot, părinte, că n-am ieșit la pensie», zic. Aveam 59 de ani. Eram amândoi, eu și soția, când a vorbit cu noi. «Vreți să trăiți în curăție, de-acuma să nu mai aveți treabă unul cu altul? Sunteți de acord?» Ne-am uitat unul la altul și așa am păstrat, cum a zis părintele.”

„Așa de mult simțeam nevoia să vin la părintele, că mergeam la el o dată la o lună sau la două. Cam după doi ani îmi zice: «Mustăciosule» – așa îmi zicea el –, «gata, anul ăsta vii la mănăstire». «Părinte, dar mai am trei ani până la pensie». Și părintele zice: «Vii, că acuma am nevoie de tine».”

Părintele Efrem i-a chemat pe copii și le-a spus că el și mama lor au decis să meargă la mănăstire. „N-a fost o plecare bruscă, ei au înțeles treaba asta. Au fost și nurori care nu au văzut cu ochi buni plecarea, dar acuma ce să facem?”

Părintele Efrem și soția lui, sora Vasilica, au mers la Mănăstirea Bisericani din județul Neamț, unde au fost separați, fiecare în chilia lui. Au rămas acolo două luni: sora Vasilica se ocupa de bucătărie, iar părintele Efrem, care are voce frumoasă, cânta în biserică. După două luni, sora Vasilica s-a întors acasă, la Galați, iar părintele Efrem a mers la Mănăstirea Comandău din Covasna, unde era părintele-stareț Andrei, și a rămas acolo doi ani și patru luni. Când părintele Andrei a venit în Portugalia să pună bazele mănăstirii de aici, l-a urmat. La fel ca ceilalți „viețuitori” ai mănăstirii, părintele Efrem are rezidență portugheză și acum face parte din diaspora românească.

Părintele Efrem este rasofor, adică purtător de rasă. Următorul pas este monah, apoi, dacă își dorește, preot sau diacon. Face de toate la mănăstire: gătește, cântă în biserică, repară pe ploaie poarta mare a mănăstirii. Vorbește zilnic la telefon cu copiii și cu soția lui, sora Vasilica. Chiar acum, în timp ce toacă legumele, răspunde la telefon și vorbește cu „ficiorul”, tatăl Ecaterinei, cea mai mică nepoată a lui.

2020-04-12-07-53-27.jpg
„Chemarea de la Dumnezeu nu poți s-o explici.”

La Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Aldeia de Santa Margarida, regiunea Castelo Branco, trăiesc trei călugări – părintele-stareț Andrei, părintele Daniel și părintele rasofor Efrem, doi frați – George și Cristi – și două surori – Maria și Mariana. Mănăstirea este de călugări, dar surorile ajută la bucătărie și în grădină.

Doamna Mariana de la Madrid și doamna Maria de București au venit la mănăstire să se reculeagă, dar au rămas izolate aici din cauza pandemiei și n-au mai putut să se întoarcă acasă.

Mănăstirea s-a înființat în noiembrie 2018, la inițiativa Părintelui Timotei, episcopul Spaniei și al Portugaliei, și al starețului Andrei Jilcu. A fost construită pe terenul de 14 hectare al unei foste ferme de măslini și portocali, iar biserica, în clădirea unui fost grajd ai cărui pereți din piatră s-au păstrat. Pereții exteriori sunt îmbrăcați în granit, specific acestei zone din Portugalia.

Traiul într-o mănăstire, mai ales într-una înființată de un an, înseamnă mai multă muncă decât rugăciune. Ziua începe la cinci dimineața cu gătit, udat grădina și curățenie, apoi slujbă, muncă în curte, curățenie în biserică. Slujba începe din nou la șase după-amiaza și se termină noaptea târziu.

În Săptămâna Mare, schelele de pe biserică sunt date jos, muncitorii portughezi toarnă ciment pe alei și nivelează pământul, fratele Cristi și părintele Andrei dau cu târnăcopul, Gabi, un român care a venit să-i ajute, repară poarta împreună cu părintele Efrem. La mănăstire, cea mai importantă regulă e „să dai ascultare”. „Noi am murit lumii ca să ne rugăm pentru lume”, spune părintele Daniel.

Sora Maria și fratele George plantează broccoli și varză în grădină. Sora Maria a fost profesoară de română la Oradea, dar și-a dat demisia și a ales viața monahală după ce părintele Andrei, duhovnicul ei, a sfătuit-o să facă acest pas. L-a cunoscut pe fratele George la Mănăstirea Comandău din Covasna atunci când băiatul de 18 ani a venit cu două valize mari și cu două mici și i-a rugat să-l primească la mănăstire.

Fratele George, care a crescut în comuna Cudalbi din Galați, și-a dorit să fie călugăr de când era mic. „Chemarea de la Dumnezeu nu poți s-o explici”, spune el. Își punea un cearșaf, se lega la brâu cu un cordon și se juca de-a călugărul. După ce și-a luat bacalaureatul, a plecat la mănăstire să se călugărească, deși tatăl lui n-a fost de acord.

„La Comandău am stat o noapte afară”, povestește fratele George. „Era 12 iulie, era hramul mănăstirii – Maica Domnului Prodromița – și era multă lume. Și am zis: «Maica Domnului, aicea stau, nici nu plec». Și am rămas acolo peste noapte. Și am zis: «Îți trebuie mănăstire, Georgică? Stai acuma la mănăstire». După slujba de noapte, spre dimineață, mă cheamă părintele-stareț Andrei la masă: «Dați-i lui Georgică». Mă îndopa și cu aia, și cu aia, mie mi-era rău, nu mai îmi trebuie niciun pic de mâncare. Și am zis: «Părinte, iertați-mă, dar nu mai pot să mănânc». Și mi-a spus: «Asta a fost prima ta încercare, să văd dacă asculți». Și am căzut în capcană, că n-am ascultat să mănânc.”

George are acum 20 de ani și e student la Facultatea de Teologie din Craiova. L-a urmat cu bucurie pe părintele Andrei în Portugalia și e mândru că poate contribui la ridicarea mănăstirii de aici. E cel mai tânăr și lucrează cel mai mult, iar în timpul pe care l-am petrecut la mănăstire nu l-am văzut niciodată având vreun moment de răgaz, în afară de zilele de duminică, când citește cărți religioase.

„Dacă n-ar fi fost credința în Dumnezeu, n-aș fi rezistat.”

În Joia Mare, doamna Maria de la București și doamna Mariana de la Madrid vopsesc ouăle la bucătărie. Împart focurile de aragaz cu sora Mariana, care face gogoși de post – joi e singura zi din Săptămâna Mare când au voie să mănânce ulei.

Sora Mariana a trăit 17 ani în Madrid și a lucrat la curățenie, iar acum s-a retras la mănăstire, în Portugalia, deși nu e hotărâtă să aleagă viața monahală. „Eu, cu firea mea?”, râde sora Mariana, care e „machedoancă” și spune că mereu i-a plăcut să fie aranjată și coafată. Are mereu replicile la ea, ironice și acide, iar părintele Efrem îi spune „sora Mariana cu inimă de mamă sovietică” – asta și ca să facă diferența între cele patru femei pe care le cheamă Maria și Mariana.

Doamna Mariana, 54 de ani, e tăcută și se poartă mereu de parcă i-ar fi frică să nu supere pe cineva. E sensibilă, se emoționează și ochii i se umplu de lacrimi, mai ales atunci când povestește cum „și-a stricat rostul vieții” și s-a mutat în Spania.

Era învățătoarea de 19 ani în Cornești, comuna Darabani din județul Botoșani, atunci când a decis să plece din țară. Copiii ei – o fată de nouă ani, un băiat de 13 și o fată de 15 – au rămas în grija bunicilor. Dacă nu s-ar fi dus în Spania, doamna Mariana și-ar fi pierdut casa: garantase pentru un împrumut făcut de prietena ei cea mai bună, iar aceasta nu-și mai putea plăti ratele.

Cel mai greu i-a fost să-și lase meseria de învățătoare. „Eu chiar am iubit copiii și profesia”, spune ea. „Când se aprindeau luminițele în ochii copiilor că au înțeles, erai mai bine plătit decât salariul la sfârșit de lună. Și am venit aici și am pierdut bucuria din suflet.”

În Spania, s-a angajat la curățenie în casa unor oameni bogați, unde câștiga 600 de euro pe lună. Se trezea la 5.30 dimineața și ajungea acasă la 11 seara. „Poate nici nu știi să scrii și să citești”, îi spuneau, deși doamna Mariana a fost profesoară suplinitoare de limba română și de rusă, iar spaniola a învățat-o în două luni.

„Dacă aș fi știut, aș fi mâncat un cartof la două zile și nu lăsam țara mea”, spune ea. A fost singura fată dintr-o familie cu șapte frați și a muncit de când era mică. Spăla rufele de mână, la izvor, și n-a avut baie în casă și centrală termică decât după ce a plecat în Spania. Se mira când vedea că femeile spaniole, care aveau mașini de spălat, se plâng de treburile din gospodărie.

Nici când se întorcea acasă o lună pe an nu putea să stea liniștită, alături de copiii ei. Mergea la nunțile nepoților, pe care le considera „obligații”, și făcea reparații la casă. „Nu mai aveai timp să te bucuri”, spune ea. „Eram invidioasă pe liniștea ce-o aveau vecinii mei, eu mă gândeam mereu că trebuie să mă duc înapoi, se apropia momentul, mă gândeam mereu să nu pierd munca.”

„Îi mulțumesc lui Dumnezeu că n-au luat-o copiii pe căi greșite. Fetița mea cea mică, pe care am adus-o în Spania, a luat șase ani la rând premiul pentru cel mai educat copil din Instituto Pradolongo din Madrid. Am făcut mereu cu ea limba română, i-am vorbit de Eminescu, de Creangă, am învățat-o poezii de Coșbuc, i-am zis: «Nu vreau să te rupi, tu ești româncă». Speram mereu să ne întoarcem anul următor acasă și tot timpul intervenea ceva. Dacă n-ar fi fost credința în Dumnezeu, n-aș fi rezistat.”

Acum 10 ani, doamna Mariana s-a îmbolnăvit de sarcoidoză, iar plămânii i s-au umplut de noduli. Apoi a cedat inima. Doctorii i-au spus că n-ar mai trebui să muncească în ritmul în care a făcut-o până atunci, însă doamna Mariana lucrează și azi la o familie de spanioli – care însă o menajează și o lasă să facă lucrurile în ritmul ei.

„A fost așa greu și zona Moldovei e așa săracă. Pe strada mea sunt plecați – nu exagerez – o casă da și una nu. Și e o stradă dintr-un sătuc uitat de lume în fundul Moldovei. Lumea a plecat pentru că era nevoie”, spune doamna Mariana.

A ajuns la mănăstirea ortodoxă din Portugalia împreună cu sora Mariana, pe care a cunoscut-o la o biserică românească din Madrid. Părintele Andrei a sfătuit-o să se întoarcă în România, să-și ia câteva găini și câțiva stupi. „Știți cum? Vizualizez, așa, curtea și tot.” Era hotărâtă să se întoarcă anul acesta în România, chiar dacă soțul ei ar fi rămas în Madrid să lucreze încă doi ani în construcții. Însă pandemia le-a dat planurile peste cap.

„Noi nu am dorit să rămânem în Spania. Sunt români pe care îi cunosc care iubesc Spania. Și eu o iubesc, am întâlnit la început oameni răi, dar după aceea am întâlnit oameni buni, sufletiști. Iubesc Spania ca a doua patrie, dar rămâne în sufletul meu România.”

2020-04-16-16-42-21.jpg

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu
read more: