Plecat·portrete

Povestea unui român în Italia: Ziua asistent medical, seara fermier

Un român de 27 de ani, care a crescut în Italia, a construit o fermă și un club de echitație pe dealurile de lângă Verona, în dezacord cu idealurile părinților care l-au crescut să fie „un domn”.

Robert Stefan avea 12 ani când s-a mutat în Italia împreună cu părinții lui. Primul a plecat tatăl său, care s-a angajat în 2001 la o fermă de vaci din comuna Grezzana, în provincia Verona. Robert și mama lui îl vizitau în fiecare vacanță de vară până când, în 2006, s-au mutat de tot în Italia.

În primii cinci ani de școală, Robert a învățat la Stroești, în satul în care a copilărit, în județul Vâlcea, într-o școală cu veceu în curte, „ca la țară”. Dar Robert își amintește cu plăcere de anii aceia: de prietenii de la el din sat, care au plecat mai târziu toți din țară, de bunicii care îl duceau în fiecare duminică la biserică, unde se întâlnea cu alți copii de vârsta lui și se jucau în cimitir. Casa din Stroești era înconjurată de verdeață, iar curtea, plină de animale. Bunicii aveau boi și cai, iar unchiul lui l-a învățat să călărească.

Tatăl lui Robert lucra câteva luni pe an în Italia, apoi se întorcea în România, unde muncea în construcții. Mama lui a fost o perioadă gestionară la o benzinărie din Târgu Jiu, pe care o construise chiar tatăl său. Se descurcau mai bine decât alte familii din sat, dar era o diferență mare între salariul din Italia și veniturile inconstante din România.

Ferma la care lucra tatăl său în Italia avea 100 de vaci și se întindea pe un teren de 50 de hectare, pe dealurile abrupte din Grezzana, de unde se vede Verona. Acum cinci ani, proprietarul a plantat viță-de-vie în locul fermei, iar tatăl lui Robert continuă să muncească acolo.

Lui Robert i-a plăcut la Grezzana de când a mers prima oară în vacanță. Conducea tractorul de la 10 ani, alerga pe dealuri cu Mustafa, câinele-lup pe care-l aveau pe-atunci, se urca pe o cărămidă ca să ajungă la ugerul vacilor și să monteze aparatul de muls.

Nu a suferit când a plecat din România, pentru că părinții i-au spus că se vor întoarce acasă peste doi-trei ani. Planurile s-au schimbat după ce Robert a început să vorbească italiana mai bine ca româna și s-a obișnuit cu viața de aici.

Până în clasa a VIII-a, a învățat la școala din comuna Grezzana, apoi a studiat la un liceu din Verona care-i pregătește pe elevi pentru domeniul medical. „Ș”-ul din numele lui de familie s-a pierdut și s-a transformat în „Stefan” pe diplomele și actele italiene.

La școala unde învăța Robert, familiile și profesorii le transmiteau copiilor pasiunea pentru știință sau pentru artă

Când a început școala la Grezzana, Robert vorbea dialectul din satul Erbin, unde e ferma, și colegii se amuzau că vorbește italiana ca un țăran. Nu a avut însă parte de bullying, pentru că politica școlii era sa aibă clase eterogene, iar elevii erau învățați să-i accepte și să-i respecte pe cei de alte naționalități.

Enlarge

2021-06-02-18-27-43
Robert, La Collina dei Ciliegi, comuna Grezzana, Italia, iunie 2021

S-a obișnuit greu cu felul de a preda al profesorilor, dar a început să învețe bine. Autobuzul școlar urca dealul special pentru el și-l lua din fața casei, deși următorul elev era cinci kilometri mai jos, în satul vecin.

La școala unde învăța Robert, familiile și profesorii le transmiteau copiilor pasiunea pentru știință sau pentru artă, nu interesul pentru bunuri materiale. Deși era mic, Robert a remarcat diferențele de mentalitate, pentru că părinții lui au judecat mereu oamenii în funcție de statutul social și de venit, așa cum au fost educați la rândul lor.

Unul dintre colegii lui avea părinți bogați, proprietari de fabrici, dar copilul se îmbrăca normal și venea la ferma unde locuia Robert ca să se joace împreună. Părinții băiatului îi tratau mereu cu respect pe cei din familia lui Robert.

În timpul liceului, Robert făcea sport (haltere), mergea la cursuri de pictură și era activ în Consiliul Elevilor. În timpul liber, îl ajuta pe tatăl său la muncă.

După ce a terminat liceul, a dat admitere la Facultatea de Medicină, dar nu a intrat la Verona – examenul e național și studenții sunt repartizați pe orașe în funcție de note. N-a vrut să meargă la facultate într-un oraș din sudul Italiei, așa că a început cursurile la Facultatea de Asistență Medicală din Verona, unde putea fi aproape de iubita lui, Benedetta, cu care s-a împrietenit în liceu.

Robert își amintește că mergea cu bunicul lui la spital și că acesta îi ducea medicului țuică și găini

În 2019, când avea 25 de ani, Robert s-a angajat ca asistent medical la Spitalul P. Pederzoli din Peschiera del Garda, la secția de Cardiologie intervențională, și în prezent face un master la Verona în ecografie cardiacă. Locuiește la Verona împreună cu prietena lui, Benedetta Bongiovanni, și în fiecare zi conduce 35 de kilometri până la serviciu.

După-amiaza, după ce termină programul, conduce 55 de kilometri până la ferma unde lucrează părinții lui, în satul Erbin din comuna Grezzana, unde anul trecut Robert și Benedetta au închiriat un teren de 14 hectare. Cei doi tineri au cumpărat două tractoare, două remorci, trei cositori, o mașină pentru făcut baloți și au construit aici o fermă și un club de echitație – au 12 cai, 4 ponei și 5 oi din rasa Brogna, specifică provinciei Verona, pe care vor să le înmulțească.

Benedetta, care are 24 de ani, face un master în reproducerea cailor la Facultatea de Medicină Veterinară din Verona și predă cursuri de echitație pentru copii. Afacerea lor e la început, așa că momentan mai mult investesc decât câștigă.

Robert se miră când îl întreb dacă și-a găsit ușor de lucru ca asistent medical. În Italia e simplu: a terminat facultatea, a trimis CV-uri, a primit mai multe oferte și a ales-o pe cea mai bună. A început să lucreze la mai puțin de două luni de la absolvire.

Discutăm despre sistemul de sănătate din România, pe care Robert era prea mic să-l înțeleagă atunci când a plecat din țară. Își amintește doar că mergea cu bunicul lui la spital și că acesta îi ducea medicului țuică și găini.

Ziua asistent medical, seara fermier

Părinții lui Robert n-au fost de acord cu ideea fermei. Ei sperau ca fiul lor să aibă o viață mai ușoară, să poarte haine curate și să meargă în vacanțe. Robert „a luptat” cu ei atunci când a decis să închirieze cele 14 hectare de pământ. „La început cred că le era rușine să mă vadă că munceam cu tractoare, cu cai și cu oi”, spune el. „Părinții mei nu suportă să mă vadă când muncesc aicea sau când sunt obosit.”

Tatăl lui îl ironiza și nu credea că cei doi tineri vor reuși să aibă grijă de animale. Dar Benedetta a mai lucrat și la alte cluburi de echitație, așa că știe ce are de făcut și îi place să îi învețe pe copii să călărească.

Robert și Benedetta locuiesc în casa părintească a tinerei, în apartamentul în care stătea bunica ei. Casa e la periferia orașului Verona, înconjurată de verdeață, și are o curte mare, pe care o îngrijesc Robert și părinții Benedettei – tatăl ei e directorul unei clinici de nutriție, iar mama ei, profesoară de germană. Au două capre, o pisică, un cățel și câteva găini.

În fiecare zi, Robert face 115 kilometri și petrece aproape două ore în trafic. Se trezește la 6.30 dimineața și începe munca la spital la ora 8.00, unde stă în sala de intervenții până la 16.00. După serviciu, vine la fermă și muncește până se lasă întunericul: se ocupă de fân, de animale sau de diverse probleme care apar. Seara, Robert și Benedetta fac 25 kilometri de la fermă până acasă. În fiecare joi, vineri și sâmbătă, Robert e la cursuri la Verona, unde face masterul.

Salariul de asistent medical al lui Robert este în jur de 2.000 de euro și variază în funcție de turele pe care le face. În medie, un asistent medical câștigă în Italia între 1.500 și 1.700 de euro, dar Robert primește un spor pentru că lucrează într-un mediu cu radiații.

Robert și Benedetta și-au făcut un plan de afaceri și speră ca ferma lor să se dezvolte în câțiva ani și să mai angajeze o persoană, iar Benedetta să se ocupe doar de cursuri de echitație pentru copii.

Dealul Cireșilor

„Eu n-am simțit niciodată rușinea asta de a trăi la țară”, spune Robert, care a observat că românii au acest sentiment. „În Italia ești văzut un fel de alternativ, cineva care face ceva divers. Dar dacă îi spun bunicii mele că sunt cioban…”

Robert zâmbește mereu și prezența lui masivă e liniștitoare. Vorbește limba română mai bine decât alți tineri crescuți în Spania, Portugalia sau Germania pe care i-am cunoscut, dar are un vocabular limitat și își găsește cu greu cuvintele. Folosește aceleași regionalisme ca tatăl său și vorbește cu perfectul simplu și cu unele greșeli de limbă, dar cu accent italian.

Ferma, care se numește La Collina dei Ciliegi (Dealul Cireșilor), e împărțită în partea „din deal”, unde sunt viile de care se ocupă tatăl lui Robert și terenul închiriat de tineri, și cea „din vale”, unde e casa în care stau părinții și pensiunea la care lucrează mama lui. Pe dealurile din împrejurimi se văd hectare de viță-de-vie și satele înghesuite, iar seara, în depărtare, se aprind luminile din Verona.

Oile cresc libere și stau la mângâiat, iar caii au țarcuri largi și Benedetta are grijă să-i scoată la plimbare și să-i perie. Din cauză că iarba e prea multă și prea grasă, poneii s-au îngrășat și tânăra e îngrijorată pentru sănătatea lor. Diminețile de la fermă sunt pline de țipetele și râsetele copiilor pe care-i învață să călărească, să aibă grijă de cai și să le împletească codițe poneilor.

Benedetta e o tânără subțire, blondă, cu ochi albaștri, care are o răbdare infinită cu copiii. Fetițele sunt fermecate de ea și de energia ei. În preajma adulților e timidă și tăcută, dar între cai și copii Benedetta se simte în largul ei.

„Aș pleca și mâine în România”

Deși n-a fost de acord cu afacerea tinerilor, Spiridon Ștefan, tatăl lui Robert, e principalul lor ajutor. Când vine la fermă, Robert găsește adeseori fânul cosit și diverse probleme rezolvate.

Enlarge

2021-06-06-11-47-31
Spiridon, La Collina dei Ciliegi, comuna Grezzana

Spiridon are 58 de ani și s-a născut într-o familie modestă, cu 11 copii, în satul Stroești din județul Vâlcea. Toți copiii au plecat de acasă la 14 ani ca să învețe o meserie. Spiridon a făcut școala profesională la Sibiu, apoi a lucrat în același oraș la o întreprindere de piese auto. În 1983, a făcut armata, apoi s-a angajat la Sighișoara, la o fermă agricolă de stat.

După ce s-a căsătorit în 1993 cu Nicoleta, mama lui Robert, cei doi s-au stabilit la Stroești, în satul lor natal, unde au construit o casă pe un teren primit de la primărie. Spiridon a muncit în construcții, iar Nicoleta a avut grijă de gospodărie, cu excepția unei perioade în care a lucrat la o benzinărie din Târgu Jiu.

În 2001, Spiridon a plecat la muncă în Italia, la ferma de vaci din Erbin, comuna Grezzana – fermă care s-a transformat acum cinci ani în vie. Se ocupa de îngrijirea vacilor, de tratamentele de care aveau nevoie, de muls și de fătări. „Vacile știau românește”, spune el. A aflat de locul acesta de muncă de la un cumnat care lucrează și azi la o fermă din apropiere.

În 2006, Nicoleta, care trăia în România și suferea că familia lor e despărțită, a tăiat porcul, a împărțit găinile la vecini și a plecat în Italia ca să fie alături de soțul ei. Robert, fiul lor, a fost fericit, dar Nicoleta s-a obișnuit greu cu izolarea de la fermă. „Cum îi la noi, pe uliță, sunt toți ca o familie”, spune ea. „La noi ușile sunt deșchise, poarta e deșchisă, nu pui să încui, pentru că nu se fură nimic.”

Nicoleta, care are 52 de ani, și-a dorit ca Robert să se bucure de oportunitățile pe care ei nu le-au avut. Când era tânără, Nicoleta voia să se facă asistentă medicală, dar părinții s-au opus. „La 16 ani, după 10 clase, m-a pus să mă angajez”, povestește ea. „După-aia eu am făcut liceul la seral și am zis să fac școala de asistente la [Râmnicu] Vâlcea, dar părinții a zis: «Ai deja 22 de ani, trebuie să te măriți, nu pot să te țin în școală».”

Când Robert, fiul lor, le-a spus că vrea să-și construiască o fermă, părinții n-au fost de acord. „El știe de când aveam vacile că n-aveam duminică”, spune Spiridon. „Veneau prietenii să facem un grătar; la cinci după-amiaza trebuia să mă duc la vaci să le mulg. Și nu e numai mulsul: trebuie să le faci curățenie, trebuie să le verifici, că dacă nu stai cu ochiul pe ele i se infectează mamela, au probleme cu unghiile, șchioapă, e o problemă.”

„Treaba lui; e matur”, spune Spiridon. „Eu îi ajut cu munca manuală. Că o să aibă o problemă, îi ajut și financiar, dar nu-i promit, ca să nu-i intre în cap.”

Spiridon e un bărbat dintr-o bucată, cu o constituție masivă moștenită și de fiul lui. Îi lipsesc două degete de la mâini: unul l-a pierdut când avea trei ani și a băgat mâna în fața cuțitului când fratele lui făcea araci pentru fasole, iar al doilea l-a pierdut când era adult și lucra în construcții.

Îi spun că-mi place cum vorbește și că expresiile lui îmi amintesc de copilăria mea în Oltenia. „De ce, că vorbesc ca Nea Mărin?”, glumește el. E mereu pe tractor, în vie, pe cositoare sau pe motoretă, împreună cu câinele lui, Lulu. Pare că nu se oprește niciodată din treabă, nici măcar când stăm la un grătar și verifică mereu dacă focul e bun.

„Am făcut și eu afaceri”, povestește Spiridon. „În anii ’80 făceam contrabandă cu cafea, cu Vegeta, cu blugi. Umblam cu sacoșele cu marfă în Serbia și Ungaria. I-am zis [lui Robert]: «Bă, poți să faci o afacere: îți iei trei zile libere, cumperi un tractor și-l vinzi în România; ai câștigat 1.000 de euro». El că nu, că eu mă gândesc doar la bișniță.”

„Îi dau exemplu alți prieteni de-ai lui, că mai are unul care e asistent aicea, în satul ăsta: «Uite-l, mă, cum umblă: parfumat, elegant, mașina spălată, curată, parfumată. A terminat programul, se duce cu iubita lui, pleacă la munte, pleacă la mare, se duce la restaurant. Voi nu mai aveți timp».”

„Vremurile se schimbă”, spune Spiridon. „Eu am prins un regim foarte bun: la 14 ani, când am intrat în clasa a IX-a, mergeam sara în fabrică și lucram. Luam 100 de lei pe noapte. La 14 ani, băteam la ciocan de cinci kilograme în fabrică.”

Enlarge

2021-06-06-12-28-58
Spiridon, Nicoleta și câinele lor, Lulu, La Collina dei Ciliegi, comuna Grezzana, Italia, iunie 2021

Spiridon și Nicoleta își doresc să se întoarcă în România atunci când vor ieși la pensie. Bărbatul muncește de 20 de ani la ferma din Grezzana, iar Nicoleta face curățenie la o pensiune mică din apropiere, deținută de același proprietar. „Aș pleca și mâine în România”, spune Spiridon.

„Majoritatea celor care vin în Italia uită că în locul acesta trăiesc tot oameni”

De când trăiește în Italia, Robert nu s-a confruntat niciodată cu situații de xenofobie. S-a integrat ușor la școală, are mai mult prieteni italieni decât români, iar iubita lui este pe jumătate italiancă și pe jumătate nemțoaică.

„După mine, cei mai rasiști sunt chiar românii”, spune Robert. „Simțul lor de inferioritate față de italieni sau spanioli îi face să pară mai rău decât este. Se vede în felul în care se poziționează atunci când vorbește cu un italian. De exemplu, tatăl meu, simțindu-se inferior față de un italian pentru că are o diplomă, un studiu față de el și e italian și știe mai bine, nu-l suportă, vorbește rău despre el, chiar dacă nu i-a făcut nimic. Și asta pentru mine e un sentiment de inferioritate care se manifestă cu rasism și cu ură.”

„Majoritatea celor care vin aicea [în Italia] – vorbesc de străini, nu doar de români – obiectivul lor e acela de a aduna [bani] și uită că în locul acesta trăiesc tot oameni, care poți să colaborezi cu ei, care au aceleași sentimente ca tine, care trăiesc aceeași situație ca tine. Și un lucru ce nu prea suport eu la români: că atunci când văd anumiți italieni spun că sunt proști, că sunt incapabili și întotdeauna se gândesc la ce ar face ei cu banii care au ceilalți: «Ce prost e ăsta care și-a făcut căsuța asta săracă. Păi tu în România îți făceai patru case». Sau: «Cu banii ăștia în România îți luai un BMW ultimul model». Dar nu se gândesc la personalizarea casei sau să-ți creezi ceva care e al tău sau să-ți pui niște tablouri.”

Când era studentă, Benedetta a lucrat într-o vară la căpșuni împreună cu alți prieteni italieni, studenți la Filosofie. Majoritatea muncitorilor de la fermă erau români și nu știau că Benedetta înțelege limba română. Toată perioada, muncitorii români i-au bârfit că nu știu să lucreze și că se mișcă prea încet. Ceea ce era adevărat, spune Benedetta, dar erau doar niște tineri care strângeau bani pentru facultate.

„Ei [unii români] nici nu se integrează pentru că refuză integrarea”, spune Robert. „Poate găsesc familii care vor să-i ajute, să facă un fapt bun, pentru că au empatie. Dar ei [unii români] refuză de frică și eu cred că e simțul de inferioritate care provine încă din timpul comunismului, pentru că mai ales cei de la țară fac diferența dintre domni și țărani: «Ăla e un domn, ăla e un sărac».”

„Și părinții mei au încă mentalitatea asta și e mai greu să-i schimbi. De-aia ei nici nu suportă că eu vin aici de la un servici sau de la un salariu care pentru ei ar fi o fantasie: «Uau, ce ai putea face și în loc să te distrezi, să-ți trăiești viața, vii aicea să lucrezi». Dar eu creez alt tip de lucru față de ei. Eu și Benedetta am făcut un curs de ippoterapia [hipoterapie – terapie cu cai] și vrem să ajutăm copiii care au tulburări mintale, e unul dintre obiectivele viitoare. La facultate am făcut o teză despre adolescenții între 14 și 18 ani cu tentative de sinucidere, care au făcut ippoterapia și cum a fost schimbarea lor în timp. Ei [părinții] nu prea înțeleg nici faptul acesta. Au citit teza și au zis: «Sunt doar prostii ce ai în cap». Așa zic ei: «Ai numai prostii în cap».”

Când au venit în Italia, părinții lui Robert și-au dorit să strângă bani ca să-și permită lucrurile care le-au lipsit în România. Aveau un dublu sentiment de inferioritate – că sunt români și că sunt de la țară, spune Robert. „Majoritatea românilor construiesc case mari [în țară] tot din cauza sentimentului de inferioritate – o casă care n-o s-o termine niciodată, un bloc de ciment fără nimic înăuntru, în care nu e nimic al lor, e doar o idee care și-au creat-o.”

„Ei au trăit aicea fizic și într-un fel au trăit în România prin televizor”

Robert e îngrijorat că părinții lui nu s-au vaccinat încă împotriva COVID-19, că trag de timp și că n-au încredere în ce le spune el. Citesc știri false pe care le găsesc pe Facebook și urmăresc doar posturi TV în limba română. „Ce mă sperie pe mine e faptul că ei au trăit aicea fizic și într-un fel au trăit în România prin televizor”, spune Robert.

Chiar dacă Spiridon e cel mai important sprijin al tinerilor, părinții sunt în continuare nemulțumiți. „Eu nu vin [îmbrăcat] în cămașă și cravată, eu vin cu cizme”, spune Robert. „E doar o idee cum au văzut ei în anii ’80: erau domnii îmbrăcați frumos și săracii în șalopete. Tatăl meu încă trăiește în perioada comunismului. El e, de fapt, afecționat de amintirile din copilărie, în care toți erau fericiți și trăiau bine.”

Robert și Benedetta vor să se căsătorească anul viitor și să organizeze o petrecere la fermă. Robert intenționează să ceară cetățenia italiană – știe mai multe despre situația politică din Italia decât despre cea din România și tocmai de aceea nici nu votează pentru România, pentru că se teme că ar face mai mult rău decât bine.

Acum câțiva ani, Robert și Benedetta s-au gândit să se mute în Germania, unde asistenții medicali au salarii mai mari, iar cursurile de echitație sunt plătite mai bine. Dar după ce au discutat între ei, tinerii au decis să rămână în Italia, unde sunt fericiți, și să nu urmeze pașii părinților lui Robert în căutarea unor venituri mai mari.

2021-06-06-17-51-42.jpg

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.

Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

read more: