Poveștile „badantelor”, româncele care îngrijesc bătrâni (II): „Italia a fost o salvare”

Au plecat din România din cauza datoriilor, a violenței domestice și ca să le ofere copiilor lor o viață mai bună. Au trăit bătrânețea înainte să fie bătrâne, anulându-și propria existență și preluând suferința și agonia celor pe care i-au îngrijit.

Mioara a venit să lucreze ca badantă în Italia în 2013, când avea 45 de ani. În România, locuia într-un apartament închiriat din Craiova împreună cu fiica și soțul ei și lucra la o fabrică de confecții, unde câștiga mai puțin de 200 de euro pe lună. După ce tatăl ei a murit, s-a împrumutat ca să aibă bani pentru înmormântare și succesiune. Ea și soțul ei, care a rămas fără serviciu în 2008, când s-a închis mina din Lupeni, plăteau rate pentru electrocasnice, iar datoriile lor s-au înmulțit.

„Unul dintre noi trebuia să ia calea străinătății ca să ieșim din rahat”, spune Mioara. Banii câștigați în Italia în primul an s-au dus pe datorii.

În 2013, Mioara a ajuns în regiunea Toscana, unde trebuia s-o înlocuiască pe o badantă care se întorsese în România să-și viziteze familia. Aceasta nu i-a spus că bătrâna de 78 de ani și peste 100 de kilograme, cu diabet, avea piciorul drept amputat, cangrenă la stângul și era paralizată pe partea stângă.

„Am zis că nu-i adevărat unde am ajuns și ce fac”, povestește Mioara. „Dar mi-am luat inima în dinți și am făcut-o, na. Puneam un cearceaf din ăla în patru și cu ăla o întorceam. Mă ajuta și ea: când îi spuneam că o întorc se ținea cu mâna de patul ăla. M-am descurcat.”

„Săptămânile alea au fost un calvar, pentru că bătrâna era atât de reticentă de eu n-am mai văzut răutate mai mare ca acolo. Pur și simplu mă lua de păr și i-am spus lui fiu-său: «Ce înseamnă asta?». «Mamă, nu ridica mâna». N-avea cu cine să vorbească. Jignea pe toată lumea. Dar până la urmă ce să faci? Accepți.”

A lucrat apoi cinci luni la o familie care o plătea cu 1.000 de euro pe lună, dar unde nu ieșea niciodată din casă, pentru că nu o putea lăsa pe bătrână singură. Și-a găsit alt loc de muncă, unde câștiga 800 de euro – în ambele familii a lucrat la negru, fără contract.

S-a întors prima oară în România după un an și jumătate. „Eu am plâns cel mai mult în primele luni când am plecat de acasă – de tristețe”, povestește Mioara. „De câte ori era ziua mea, plângeam. De câte ori era ziua fetei, plângeam. De câte ori era ziua soțului, plângeam. De câte ori era ziua mamei, plângeam. Pentru că nu eram acasă.”

Deși s-a ferit de sudul Italiei, unde știa că salariile sunt mici, în 2014 și-a găsit de lucru în localitatea Cutrofiano din regiunea Puglia, provincia Lecce. A îngrijit timp de cinci ani o bătrână până când aceasta a murit la 96 de ani. Era plătită la început cu 600 de euro, apoi în ultimii doi ani familia i-a crescut salariul la 750 și i-a făcut contract de muncă de cinci ore pe zi, cu toate că ea lucra 24/24.

„Mi-a fost greu în ultimul an și șapte luni, pentru că [bătrâna] stătea numai la pat și a devenit cu timpul foarte nervoasă”, povestește Mioara. „Nu avea răbdare, toată lumea trebuia să facă ce zicea ea. A fost greu în sensul că nu te înțelegeai cu ea foarte mult.”

După moartea bătrânei, a luat ajutor de șomaj un an și trei luni, dar acesta era foarte mic – a primit 500 de euro doar în primele trei luni, apoi suma a scăzut până la 300. Mioara, care are acum 54 de ani, a muncit în majoritatea timpului la negru, iar în contract n-a avut niciodată mai mult de cinci ore pe zi, așa că se aștepta ca valoarea lui să fie mică.

De câțiva ani, face naveta între România și Italia – stă câteva luni în țară, apoi vine în regiunea Lecce când își găsește de lucru. În prezent îngrijește o bătrână cu Alzheimer din localitatea Cursi, care nu vorbește și nu recunoaște pe nimeni. Intenționează să se întoarcă la toamnă în România, pentru că nu vrea să petreacă aici sărbătorile de iarnă după ce a făcut Paștele departe de familie.

Ea și soțul ei și-au cumpărat o casă la Lupeni în 2018 cu banii câștigați de Mioara în Italia. Fiica lor a rămas la Craiova împreună cu familia ei. Soțul Mioarei a lucrat o vreme în construcții și ca paznic la un parc acvatic din Craiova, dar s-a îmbolnăvit de boală pulmonară cronică obstructivă (BPOC), o consecință a anilor de muncă în mină, și a ieșit la pensie. Primește 1.000 de lei pe lună, dar Mioara crede că se pot descurca din banii aceștia și din ce au pus deoparte. De acum înainte, nu vrea să muncească mai mult de șase luni pe an în Italia.

Mioara are liber în fiecare zi câte două ore – asta dacă reușește să plece de la serviciu fiica bătrânei pe care o îngrijește. Când iese din casă, merge în parcul Rimembranza din Cursi, unde se întâlnește cu celelalte badante: prietena ei cea mai bună, Neta, o femeie de 62 ani din Craiova, și câteva femei din Republica Moldova. „Ne întâlnim și noi aici ca să ne mai vorbim limba”, spune una dintre ele.

Deși au dreptul la două ore libere cinci zile pe săptămână și la 12 ore libere joia și sâmbăta, acestea nu se respectă, se plâng ele. Drepturile lor, pe care femeile le cunosc aproximativ, bazându-se pe ce aud de la una la alta, sunt stabilite în contractul colectiv de muncă și oricum nu sunt respectate.

În Italia nu este legal ca badantele să lucreze mai mult de 10 ore pe zi. Nopțile, duminicile și zilele de sărbătoare ar trebui plătite mai mult, lucrătorii au dreptul la al treisprezecelea salariu și la concediu cu plată, iar cei care îngrijesc bolnavi cu dizabilități, cu Alzheimer sau cu demență, considerați „non autosufficienti” (nu pot avea singuri grijă de ei), ar trebui să beneficieze de o pregătire specială și să fie remunerați în funcție de complexitatea îngrijirii. În niciuna dintre situațiile întâlnite de noi aceste drepturi nu erau respectate.

Mai mult decât atât, unele românce se plâng că locuiesc în condiții proaste sau că nu primesc de mâncare, deși angajatorul este obligat prin lege să le asigure hrana.

Neta spune că femeile din Republica Moldova, mai sărace decât cele din România, sunt dispuse să lucreze în condiții și mai proaste pe bani mai puțini. „Să stai așa și să facă ăia ce vrea cu tine… Nu e drept nici așa”, spune Neta. „Sunt multe care tace din gură și nu zice nimica ca să ia și ele un ban. Noi n-avem ce să facem. Pentru niște bani… trebuie să stăm.”

Pe de altă parte, Mioara spune că la fel au făcut și româncele atunci când au venit în Italia: au acceptat să lucreze fără contracte, pe bani mai puțini decât italiencele și polonezele.

În regiunea Puglia, din care face parte și provincia Lecce, erau înregistrați 29.824 de români la 1 ianuarie 2021, potrivit Institutului național italian de statistică. În Italia trăiesc 1.076.412 de români. 

Mirela Videa, atașata pe probleme de muncă și sociale din cadrul Ambasadei României în Italia, spune că e complicat pentru instituții să intervină: contractul se încheie între două persoane fizice, iar munca se desfășoară la domiciliul angajatorului. „Inspectorilor de muncă le este dificil să efectueze un control în incinta unei locuințe private”, spune ea.

Știe că salariile badantelor au scăzut din cauză că lucrătoarele din Republica Moldova au acceptat să lucreze la negru pe bani mai puțini. „E dureros, pentru că practic se forțează unele pe altele [să accepte condiții proaste de muncă]”, spunea ea.

Atașata pe probleme de muncă crede că statul italian trebuie să implementeze două soluții: să ofere facilități fiscale familiilor care au bătrâni în îngrijire și să creeze o instituție care să gestioneze „întâlnirea cererii cu oferta”, adică să aloce locurile de muncă și să elimine intermediarii de pe piața neagră, care exploatează lucrătorii.

Ambasada României în Italia organizează sesiuni de informare online și offline pentru muncitorii români, iar atașata Mirela Videa este apreciată de comunitate. Cel mai recent eveniment a fost organizat la Perugia pe 11 iunie: „O sesiune de informare interactivă privind drepturile și obligațiile lucrătorilor din această regiune, riscurile muncii fără forme legale, dreptul la pensie și la alte prestații de securitate socială”.

Însă româncele care lucrează ca badante sunt împrăștiate în diverse localități din Italia și nu pot pleca de lângă bătrânii pe care-i îngrijesc. Multe nu primesc orele libere care li se cuvin în fiecare zi, nu au permise de conducere și mijloace de transport, așa că accesul lor la un astfel de eveniment e dificil.

Ambasada organizează și sesiuni online, cea mai recentă fiind pe 5 mai, pe tema accesului la pensie. Dar deși româncele care îngrijesc bătrâni în Italia au telefoane mobile și conturi de Facebook, acestea nu le folosesc ca să se informeze despre drepturile lor. Multe sosesc în Italia cu gândul că se sacrifică pentru familiile lor și sunt obișnuite din România să le fie încălcate drepturile.

Sesiunea online despre accesul la pensie are 6.500 de vizualizări pe Facebook-ul Ambasadei. În Italia lucrează oficial 156.855 de lucrători domestici, iar numărul celor angajați la negru nu se cunoaște.

Ambasada României în Italia a publicat pe site informații precum contractul colectiv de muncă pentru lucrătorii domestici tradus în română și ghidul lucrătorului român, dar site-ul nu are o interfață prietenoasă și nu e ușor de navigat – la fel ca celelalte site-uri ale ambasadelor României. Nu am reușit să găsesc aceste documente decât după ce am rugat-o pe Mirela Videa să-mi trimită linkurile.

Cui să te adresezi dacă drepturile tale sunt încălcate la muncă în Italia:

Inspectoratului Teritorial de Muncă pentru neplata salariului, concedii neacordate, muncă la negru, ore suplimentare neplătite etc. Aici găsești formularul pentru reclamații, disponibil și în limba română.

Carabinierii pentru Protecţia Muncii (Carabinieri per la tutela del lavoro) pentru cazurile de exploatare gravă la locul de muncă și intermediere ilegală a forței de muncă).

Institutul Național de Protecție Socială (INPS) pentru plângeri legate de neplata contribuțiilor de asigurări sociale.

Sindicatele au încheiate convenții cu avocați specializați și ajută toți lucrătorii domestici (badante și còlf), chiar dacă nu sunt înscriși în sindicat. Sunt multe „patronati” în Italia, dar ACLI COLF și FEDERCOLF sunt printre cele mai mari.

CAF/ CAAF (centre de asistență fiscală) pentru completarea declaraţiei de venit şi pentru a verifica ce fel impozit pe trebuie să plătești. Unele centre asigură asistență pentru încheierea unui contract de muncă în domeniul îngrijirii.

Numărul verde 800 290 290 poate fi apelat 24 de ore din 24 de victimele traficului de persoane și ale exploatării. Serviciul este disponibil și în limba română.

Unități Spitalicești Locale (ASL), în cadrul cărora funcționează Serviciul pentru Prevenție și Siguranță la Locul de Muncă pentru încălcări ale legii în ceea ce privește siguranța și normele de igienă la locul de muncă.

Institutul Național de Asigurare Împotriva Accidentelor de Muncă şi Bolilor Profesionale (INAIL) pentru denunțarea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale și solicitarea despăgubirilor.

Marcela are 57 de ani și lucrează ca badantă din 2006, de când avea 41. A plecat în Italia ca să-și achite datoriile după ce a deschis o gogoșerie care n-a mers în orașul ei natal, Curtea de Argeș.

Înainte de asta a lucrat la o fabrică de mobilă, apoi la o patiserie, unde stătea până la 12 noaptea. Dimineața se trezea devreme ca să muncească la fân sau la sapă, pentru că creștea oi și vaci. Locuia cu soțul ei și cu cei doi copii ai lor, iar toată grija legată de familie îi revenea ei. „Când am venit în Italia mi s-a părut mai ușor”, spune ea.

Soțul său era violent, iar acesta a fost unul dintre motivele care au determinat-o să plece din țară. „Odată mi-a dat un dos de cot și am stat vânătă două-trei săptămâni”, povestește Marcela. „După aia era tot vina mea, că nu m-am dus să pun gheață.”

Violența bărbaților era ceva obișnuit în comunitatea din Curtea de Argeș în care a trăit, iar multe din colegele ei de la fabrica de mobilă se plângeau de acest lucru.

Pe strada Marcelei locuiesc 30 de familii, iar 10 femei de aici sunt plecate la muncă în străinătate. „Italia a fost o salvare, nu numai economicamente. Când au venit aici, [femeile] au fost măcar liniștite.”

În 2020, în România s-au înregistrat 26.809 de cazuri de violență domestică.

Marcela a lucrat timp de 15 ani la o familie din Lecce – un cuplu de bătrâni, fiica lor și copilul acesteia. Era plătită cu 600 de euro pe lună, fără contract, și lucra de la șapte dimineața până la 11 seara, pentru că bătrânii aveau o familie numeroasă și casa era mereu plină de copiii și nepoții lor. „Se adunau la masă câte 15 persoane de 4-5 ori pe săptămână”, povestește Marcela. „Terminai cu prânzul, că trebuia să strângi după ei, și pregăteai cina.”

După câțiva ani, i-au mărit salariul la 750 de euro, apoi la 800, dar a continuat să lucreze fără contract. Marcela îi trimitea soțului ei în România toți banii pe care-i câștiga și ea își oprea doar 10 euro, ca să aibă pentru pastile în caz că se îmbolnăvea. Mâncarea ei era asigurată de familia care o angajase.

„Majoritatea cred că fac aceeași greșeală care am făcut-o eu”, spune Marcela. „Prima oară am venit pentru datorii. După aia am zis să fac casa la băiat. M-am apucat de casa la băiat, după care am zis că dacă rămâne fata cu noi, trebuie s-o modificăm pe-a noastră și să facem deasupra. După aia a vrut soțu’ să luăm tractor.”

Acum îngrijește o bătrână de 96 de ani din orașul Lecce, care este foarte dificilă. „[Ca să faci meseria asta], trebuie să stai bine cu capul, cu nervii”, spune ea. „La început, baba mea nu mă scotea din fessa (imbecilă) și scema (proastă). Avea 10-12 chei ca să deschizi ușa și eu nu știam care sunt cheile. Mi le trăgea din mână, dar cu o ură așa: «Scema, nicio ușă nu știi să deschizi. Cât ești de proastă!».”

Cel mai greu îi este însă iarna, când bătrâna nu pornește încălzirea. Hainele ei și ale bătrânei le spală cu mâna, pentru că nu o lasă să folosească mașina de spălat.

„Mâncare nu îți dădea. Era de o răutate, doamne, ieșită din comun. Făcea un pic de bulion cu paste și din bulionul ăsta mâncai de patru-cinci ori. Făcea fasole, o congela, îți dădea un pic de fasole. Ea mai mânca pe furiș, mergea la frigider, mânca brânzeturi. Eu nu am nimic cu ea, am cu fetele. Că dacă îți spun că n-are nimic în frigider, că nu cumpără, că eu iau pe banii mei mâncare, tu ce faci?”

Salariul lunar al Marcelei era la început de 700 de euro, dar când a vrut să plece fetele bătrânei i l-au mărit la 850 și au început să cumpere mâncare. Acum are și contract de muncă, dar pe care sunt trecute doar cinci ore pe zi.

„Bătrânii sunt foarte dificili”, spune Marcela. „Baba mea nu e niciodată mulțumită. Ce faci nu e bun. Dacă cumpăr ceva nu e bun. Vii cu pere – «Astea nu sunt pere, că n-au gust». «Păi ce vrei să cumpăr cu 20 de euro? Cumpăr ce-i mai ieftin.»”

Bătrâna vrea să joace cărți câteva ore în fiecare zi. Jocul se numește Burraco și e un fel de Canastă, iar Marcela nu-l mai suportă. „Jucăm Burraco dimineața. După-amiaza la trei jumate începe și bate în uși ca să te duci. Și seara de la opt jumate la zece vrea să joace. Când am văzut [că jucăm] câte patru-cinci ore pe zi, am zis că nu mai pot. Nu mai puteam când vedeam cărțile alea, îmi venea să vomit. ”

Când are câteva ore libere, Marcela merge la Biserica Ortodoxă Românească din Lecce – miercuri după-amiaza, sâmbăta și duminica dimineața. Uneori își găsește ceva de lucru în orele ei libere: duminica trecută a supravegheat o bătrână care nu poate sta singură.

Ar vrea să plece de la familia pentru care lucrează acum, pentru că nu vrea să mai stea încă o iarnă în frig, dar se teme că o să găsească o bătrână imobilizată la pat, ceea ce înseamnă că nu va mai avea ore libere și nu va mai putea să meargă la biserică.

Nu știe câți ani va continua să muncească în Italia înainte să se întoarcă în România, la soțul ei din Curtea de Argeș, în casa în care a investit toți banii câștigați aici. Ezită când o întrebăm despre planurile de viitor. Vara asta va continua să lucreze în Lecce.

„I-am zis [bătrânei] că ne-a dat și nouă prin lege drepturi. Zice: «Da, să fiți și voi persoane importante». «Păi nu suntem importante? Dacă n-aș fi eu, cu cine făceai Crăciunul?». Nu suntem importante?”

Pentru asistență în domeniul muncii și al asigurărilor, cetățenii români se pot adresa Biroului Atașatului pe probleme de muncă din cadrul Ambasadei României în Italia: 0039 06 806 96 326; roma.social@mae.ro.
Adresa: Via Nicolo Tartaglia, nr. 36 – 00197 Roma

 Multe românce din Italia cer ajutor de la biserică atunci când au probleme în familie sau la locul de muncă. Tot aici își găsesc de lucru sau anunță când se caută badante.

Preotul Ioan Grancea de la Biserica Ortodoxă „Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici” din orașul Lecce spune că româncele nu văd munca la negru și zilele de sărbătoare neplătite ca pe o încălcare a drepturilor, pentru că ele vin în Italia cu gândul că trebuie să se sacrifice pentru familiile lor.

„Vor să muncească să-și ajute copiii, să le dea un trai mai bun – multe vin cu datorii din țară. Își găsesc sărăcuțele de ele locuri de muncă, se adaptează, nu se adaptează, apoi își găsesc alt loc de muncă. Și uitați așa umblă de colo-colo cu o gentuță. Se sacrifică aici, nu-și iau mai nimic, pentru a trimite cât mai mult în țară.”

Preotul spune că multe dintre aceste femei, pe lângă greutățile cu care se confruntă în Italia, sunt supuse unor presiuni din țară: datoriile pe care trebuie să le plătească, violența domestică, problemele din cuplu, copiii care nu înțeleg sacrificiile mamelor.

„Era o doamnă și bătrânica unde muncea avea Alzheimer, iar bătrânica aceasta făcea toată ziua «Dadadadadada». Și îmi spunea: «Părinte, tare greu cu somnul, nu mai pot să mă concentrez, să mai vorbesc așa cum trebuie. Am impresia că sunetul ăsta „Dadadadadada” îmi rămâne în minte».”

Una dintre poveștile care l-au impresionat cel mai tare pe preotul Ioan Grancea a fost cazul unei badante românce care a fost diagnosticată cu cancer galopant în timp ce lucra la o familie. Preotul împreună cu câțiva oameni din comunitatea de români au ajutat-o să depună o cerere pentru un ajutor financiar de la statul italian.

„Doamna n-a mai stat să facă documentele ca să primească suma asta, pentru că fiul a sunat din țară și a spus că nu știu ce probleme are”, povestește preotul. „Și dânsa cu metastaza pe care o avea și cu boala asta grea și-a găsit de muncă. N-a spus nimic [familiei]. Își lua liber o dată pe lună ca să meargă la chimioterapie. Și asta mi s-a părut o dragoste jertfitoare. Am încercat s-o oprim, că ne gândeam că în orice clipă poate să moară, dar dânsa nici nu stătea la discuții – ea trebuie să-și ajute fiul. Acum a intrat în remisie, e mai bine, continuă chimioterapia. Dar cazul acesta mi-a rămas la inimă: mamele asta fac, se sacrifică cu prețul vieții.”

Poți citi aici și aici celelalte două articole din seria despre badante, româncele care îngrijesc bătrâni în Italia.

*Am decis să folosim în text termenul „badante”, consacrat în România la începutul anilor 2000, când „căpșunarii” și „badantele” au fost cele mai importante valuri de migrație pe care le-a cunoscut țara noastră. Semantica lui socială și culturală ni se pare esențială pentru povestea diasporei românești. În Italia, termenul „badante” este folosit în continuare la nivel informal, chiar dacă în comunicarea publică se preferă expresiile „lucrător domestic” sau „asistent familial”.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu