Recuperatorii de tradiții

— De ce o bați pe nevastă-ta doar peste gură? De ce nu-i dai la cur?
— De cur e bună, de gură e rea.
Bărbații din jurul tejghelei râd. E cald și își țin palmele mari pe sticlele reci de bere. Vânzătorul stă sprijinit în coate și vorbește în rusește cu unul dintre ei. E o rusă amestecată cu expresii în română, cuvinte rostogolite grăbit care se izbesc cu ecou de pereții magazinului. Intră două femei în vârstă și vânzătorul strigă: „Ce fac gagicile?“. Femeile chicotesc: vin de la biserică și s-au oprit la magazin ca să bea o bere. Se așază lângă noi, pe marginea rafturilor cu legume, și sorb din băuturi.

E duminică, iar ucrainenii, localnicii din satul Caraorman, în Delta Dunării, vin la singurul magazin din sat ca să bea bere, să mănânce înghețată sau să-și facă cumpărăturile. Bărbații sunt înghesuiți pe cele șase băncuțe din lemn de pe terasă și discută aprinși despre alegerile locale care vor avea loc peste două săptămâni.

Caraorman e un sat îmbătrânit, de unde mai toți tinerii au plecat. Anul acesta s-au desființat clasele V-VIII pentru că în sat n-a mai rămas decât un elev. De la ponton, unde pasagerul oprește o dată pe zi, se văd urmele mohorâte ale industrializării forțate din regimul comunist: ruinele unei cariere de nisip care n-a funcționat niciodată și blocurile-cutii în care ar fi trebuit să locuiască muncitorii. Acum, clădirile dărăpănate sunt pline de bălegar și de măgari sălbăticiți care s-au adăpostit în ele.

Satul e vizitat rar de turiști: casele sunt departe de apă (mergi vreo doi kilometri pe jos din capătul satului până la Dunăre), peisajul e deșertic și în Caraorman funcționează o singură pensiune. Principala sursă de venit a localnicilor e pescuitul, care uneori poate înseamna și braconaj.

Cu șase ani în urmă, atunci când antreprenorul Teodor Frolu și canoistul Ivan Patzaichin au înființat un ONG pentru oamenii din Deltă s-au gândit la comunitățile debusolate precum cea de la Caraorman. Cei doi s-au cunoscut la un festival culinar din Uzlina, aproape de Murighiol, și Ivan Patzaichin a povestit despre Delta copilăriei lui, înainte de industralizare, îndiguiri și turism de weekend, atunci când nu era nevoie de prohibiție ca localnicii să știe cât și când să pescuiască.

Frolu și Patzaichin și-au propus atunci să-i învețe pe localnici ce înseamnă ecoturism, turism culinar sau cultural, pentru că ei cred că nu oamenii sunt problema, ci modul de dezvoltare. Turismul lent promovat de asociația lor protejează resursele din Deltă și e o alternativă la turismul haotic dezvoltat aici după Revoluție.

Delta s-a umplut în ultimii ani de vile somptuoase, de șalupe rapide și de pensiuni cu multe etaje, iar bărcile cu vâsle au dispărut aproape de tot. Nivelul de trai al localnicilor a scăzut sau a stagnat, așa că tinerii au vândut și au plecat sau au încercat să imite modelul de turism adus aici de bucureșteni sau de cei veniți din alte părți ale țării.

Casele din Caraorman sunt un amestec de arhitectură tradițională, cu intarsii în lemn și pereți bleu, termopane ieftine și acoperișuri din tablă și stuf. Deși aici n-ai unde să circuli cu mașina și nimeni n-are permis de conducere, ucrainenii și-au adus mașini second-hand, neînmatriculate, cu care se plimbă prin sat. Le cârpesc de la o zi la alta și, când se strică iremediabil, le lasă să ruginească într-un colț al curții sau le transformă în cotețe de păsări.

Comuna Crișan are 1.300 de locuitori din totalul de 14.000 câți trăiesc în Delta Dunării; majoritatea localnicilor din satele Caraorman și Crișan sunt ucraineni, iar cei din Mila 23, lipoveni. Ucrainenii au venit în Deltă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după ce țarina Rusiei Ecaterina a II-a a distrus Siciul Zaporojean, centrul militar al cazacilor zaporojeni. De teamă că vor fi exterminați, peste 8.000 de cazaci s-au stabilit aici. Ucrainenii sunt ortodocși de rit vechi și localnicii îi numesc „haholi“ ca să-i deosebească de vecinii lor lipoveni.

Asociația Ivan Patzaichin a construit în comuna Crișan o infrastructură de ecoturism care atrage vizitatori interesați de speciile din Deltă, de cultura locală și culinară și de activitățile în aer liber. „Turismul de weekend care se practică acum e agresiv cu mediul și neprofitabil pentru localnici, dar ca să poți extinde numărul de zile petrecute aici trebuie să ai ofertă“, spune Teodor Frolu, vicepreședintele asociației Ivan Patzaichin.

La Caraorman, într-o fostă incintă piscicolă, asociația a amenajat Sanctuarul păsărilor, o insulă cu observatoare ornitologice, platforme de cuibărit, ascunzători mobile și fixe pentru fotografii de wildlife și un mic spațiu de camping cu umbrar și ceaun. „M-aș bucura dacă jumătate dintre turiștii care vin la mine ar fi fotografi“, spune Ilie Savencu, 56 de ani, proprietarul unei pensiuni din Caraorman. „Fotografii sunt niște oameni culți și au respect față de Deltă: ziua pozează, seara discută la laptop. Pescarii – ziua merg pe baltă, seara se-mbată.“

La Sanctuarul păsărilor se ajunge cu barca și lui Ilie îi place să stea ore în șir cu turiștii care urmăresc diverse specii. Ne arată o revistă de specialitate în care doi tineri pasionați de wildlife au publicat fotografiile pe care le-au făcut din barca lui. Din păcate, puțini dintre cei care vin la Ilie sunt interesați de biodiversitatea din Deltă. Majoritatea vin aici doar ca să pescuiască și să se distreze.

Pensiunea lui Ilie e construită pe o insulă de 3.000 de metri pătrați, înconjurată de sălcii și stuf, la cinci minute de mers cu barca de Caraorman. „Doar eu și Onassis avem insulă“, spune el. Și-a amenajat pensiunea singur, din placaje, apoi a acoperit-o cu stuf. Ilie gătește, face curățenie și ține contabilitatea, ajutat de Claudiu, un localnic care s-a mutat aici de când l-a părăsit nevasta și a rămas fără casă.

Turiștii vin la Ilie două, trei luni pe an și numai în weekend. Delta e o destinație turistică scumpă, așa că vizitatorii sunt oameni bogați. Transportul crește prețurile la mâncare și cazare – e costisitor și complicat pentru proprietarii de pensiuni să-și facă aprovizionarea și să-și aducă materialele de construcție. Viața e scumpă și pentru localnici: în Caraorman, produsele de la singurul magazin din sat sunt puține, proaste și au prețuri duble în comparație cu un magazin de cartier din București.

La insula lui Ilie poți ajunge cu canotca, o combinație între canoe și lotcă inventată de asociație și făcută din lemn de ultimul constructor de bărci care mai trăiește în Delta Dunării. Asociația a căutat trasee mai puțin circulate pentru ca cei din canotci să nu fie stresați de șalupe – traficul a crescut intens ultimii ani. Turiștii închiriază bărcile de la Tulcea sau de la Crișan și fac pauze de dormit și de mâncat la localnici.

Camerele lui Ilie sunt modeste, dar peștele gătit de el e memorabil, cel mai bun pe care l-am mâncat în comuna Crișan. La cină prepară storceag de somn și mămăligă cu consistență perfectă, iar a doua zi, la prânz, borș de pește și saramură. A doua seară ne prinde pe ponton, uitându-ne la o egretă care pescuiește pe canal, la câțiva metri de noi, iar dimineața ne trezesc rândunicile care locuiesc în cele 37 de cuiburi (numărate) de sub streașina pensiunii lui Ilie.

Crișan s-a transformat într-un sat de vacanță haotic, care se înșiră pe șapte kilometri de faleză: cabane din lemn, vile de BCA, pensiuni cu acoperișuri de tablă, pontoane pentru șalupe elegante și ultimele case pescărești în paragină. Poți număra pe degete pensiunile construite de ucraineni – majoritatea aparțin investitorilor veniți din diverse părți ale țării. Iarna, când în sat rămân numai localnicii, Crișanul se golește.

De la pontonul principal, unde oprește pasagerul, și până la Pensiunea Oprișan ai de mers un kilometru pe jos. Pensiunea e o mică afacere de familie a fraților Florin și Adrian Oprișan, născuți și crescuți la Crișan. Până în 2004 cei doi au făcut agroturism, însă pretențiile turiștilor au crescut, așa că și-au construit o pensiune.

Turiștii pot închiria canotci de la pensiunea Oprișan: de aici începe traseul către Sanctuarul păsărilor din Caraorman. Asociația Ivan Patzaichin a pus în circulație 20 de canotci care se pot închiria de la localnicii din Deltă. „Pentru că lotca este o barcă grea, arhaică, am inventat una care e ușor de utilizat, actuală, dar care respectă tradiția locului“, explică Teodor Frolu.

Asociația își dorește ca barca cu vâsle să rămână un element identitar în Deltă, însă, din păcate, de 10 ani nu s-a mai construit nici o lotcă, și cele care au mai rămas zac nefolosite în curțile caselor bătrânești. Canotcile readuc barca cu vâsle în peisajul din Deltă și sunt o sursă de venit pentru localnici, pentru că profitul rămâne la ei.

De câțiva ani, Ivan Patzaichin construiește o infrastructură de ecoturism care atrage vizitatori interesați de natură. Anul acesta, asociația a construit două lotci pe care le-a oferit unui grup de cinci pescari din comuna Crișan și i-a învățat să facă pescaturism: turiștii sunt plimbați cu lotcile pe Dunăre, apoi sunt duși la un refugiu construit pe apă și mănâncă o ciorbă de pește gătită pe loc.

Un astfel de serviciu costă 150 de lei, la fel ca o tură cu barca cu motor. Însă la o tură cu barca localnicului îi rămân doar 50 de lei, pentru că restul se duc pe benzină și pe întreținerea bărcii. Dacă face pescaturism, toți banii rămân la el și, în loc să vândă peștele la cherhana cu patru lei kilogramul, îl vinde în ciorbă de 10 ori mai scump. „Scade presiunea pe resursă, localnicul are un venit mai mare și turistul se bucură de natură“, explică Teodor Frolu.

El a fost uimit când, cu cinci ani în urmă, a realizat că pentru copiii din Deltă vâslitul a devenit o rușine. Asociația a organizat o competiție de lotci înainte de începerea școlii și, la start, jumătate dintre elevii care trebuiau să participe lipseau. A înțeles de ce atunci când copiii de pe margine au început să râdă de cei din bărci: „Uite, vâslește ca tataie“.

Asociația a căutat o soluție prin care să-i facă pe copii conștienți de moștenirea și de tradițiile lor: i-a îndemnat pe localnici să scrie un Ghid de mândrie locală și l-a împărțit la școală, în timpul unei lecții deschise despre biodiversitatea din Deltă. Elevii au fost mai degrabă plictisiți și și-au lăsat ghidurile neatinse în bănci.

O parte din vină o poartă și părinții care nu le-au vorbit copiilor despre tradiții, nu i-au învățat limba ucraineană și nici măcar nu au fost de acord ca elevii să o studieze la școala din Crișan. Biserica din localitate nu mai respectă sărbătorile religioase pe rit vechi: doar pe 7 ianuarie, când e Crăciunul, preotul face o slujbă pentru cei câțiva bătrâni din sat.

„Oamenii sunt interesați de viața lor, nu de ceea ce alții consideră că ar fi și ar trebui să rămână tradițiile lor“, explică antropologul Vintilă Mihăilescu. „Acum există un început de modernizare la care toți au visat decenii la rând: modernitatea, nu tradiția este ceea ce-i interesează acum pe oameni. Pe de altă parte, multe comunități recuperează elemente ale acestor tradiții, pe care le pun în scenă mai ales pentru turiști.“

Cu șapte ani în urmă, Lucica Gherman, bibliotecara din Crișan, a înființat un cor pentru elevi, unde vin copii de toate vârstele, de la grădiniță până la clasa a VIII-a. Repetițiile se fac la bibliotecă, o încăpere mică, cu rafturile pline de cărți îngălbenite. Nu sunt suficiente scaune pentru cei 15 copii, așa că cei mari îi țin pe cei mici în brațe. Pe genunchii bibliotecarei stă o fetiță de șase ani.

Lucica Gherman cântă împreună cu copiii melodii rusești vechi, pe care le-a învățat la corul de adulți de la colegele ei mai în vârstă. Copiilor le place să vină aici pentru că nu au alte activități în Crișan, iar bibliotecara stă întâi cu ei la povești și pe urmă începe repetițiile. „Nu știu cât îi interesează tradiția, pentru ei e faptul că dansează, cântă, mai ies din rutină“, spune Lucica.

Mila 23 este singurul sat lipovenesc din comună și este cel mai căutat de turiști. Pensiuni înghesuite, clădiri în construcție, vile noi de beton și zgomotul pe care urmează să-l auzim permanent: bormașini, bocănituri, strigătele muncitorilor și motoarele buldozerelor. Străzile înguste sunt acoperite cu dale care, deși montate recent, au intrat în pământ și s-au deformat.

Vara, oamenii din Mila 23 sunt ocupați cu turiștii și cu pescuitul, însă iarna satul se afundă în plictiseală. Bărbații beau la cele trei cârciumi din sat, iar femeile bârfesc pe la porți. Atunci când Dunărea îngheață, Mila 23 se rupe de restul lumii. Bărbații mai curajoși merg cu mașinile pe gheață ca să-și facă aprovizionarea, așa cum au făcut cu patru ani în urmă, când Dunărea a stat o lună și jumătate înghețată. În caz de urgențe, medicii nu pot ajunge aici decât cu elicopterul.

Majoritatea localnicilor din Mila 23 sunt lipoveni, un grup de slavi care au venit în România în secolul al XVIII-lea, după ce biserica rusă a fost reformată. Staroverii (lipovenii), credincioși de rit vechi, nu au vrut să accepte modernizarea bisericii și au început să fie persecutați, așa că au plecat din Rusia și s-au stabilit în Polonia, Austria, Canada, Alaska, Japonia, la gurile Dunării și în Dobrogea. Au căutat locuri aproape de apă, acolo unde puteau să-și reia vechea lor ocupație de pescari pe care o practicau pe râurile Don și Nipru.

Cu 30 de ani în urmă, când Mila 23 nu era îndiguită, apa intra în fiecare an în casele oamenilor. Atunci când Dunărea se retrăgea, bărbații cărau pământ cu roaba și făceau pomosteală, lut amestecat cu stâlpi de salcâm sau de salcie. Pomosteala era folosită ca să înalțe terenul pe care construiau casele, dar apa tot ajungea în fiecare primăvară până la geamuri. Pescarii își ancorau bărcile în fața ușii, iar curțile erau pline de papură și de nuferi.

După Revoluție, localnicii au dărâmat casele bătrânești ca să-și construiască pensiuni și vile după modelul bogătașilor veniți din alte părți ale țării. A început goana după bani, iar lipovenii s-au schimbat. Vecinii, rudele, prietenii au intrat în competiție unii cu alții: toți voiau ca turiștii să tragă la ei, așa că au mai ridicat un etaj și au construit o piscină. „Turiștii au fost de vină, pentru că au cerut condiții moderne în Delta Dunării“, spune Lucica Buhaev, 43 de ani, o lipoveancă din Mila 23.

„Delta era turistică și înainte de Revoluție, dar oamenii nu aveau pretenții: strigau la poartă și te rugau să-i primești“, povestește Lucica. Lipovenii îi găzduiau la ei în case, le dădeau să mănânce, iar la sfârșit fiecare plătea cât avea. Turiștii nu cereau piscină, spa, jacuzzi sau camere mari, așa cum vor acum. La Lucica veneau în fiecare an aceiași oameni; nu existau telefoane, îi spuneau doar „La anul, pe vremea asta, venim din nou“.

Antropologul Vintilă Mihăilescu crede că vechile case pescărești dispar din Deltă din cauză că autoritățile nu sunt interesate de reproducerea „peisajelor culturale“. „Nu poți să-l obligi pe om să facă, pe banii lui, casa care-ți place ție, dar poți să reglementezi ce nu are voie să facă pentru ca astfel să se păstreze în specificitatea unui peisaj cultural dat. Și mai trebuie să-l ajuți să valorifice un astfel de peisaj cultural: în lipsa unor repere, pescarul din Deltă care vede că în pensiunea cu trei etaje a bucureșteanului vin turiști și proprietarul câștigă bani, va vrea și el, în mod firesc, să facă la fel.“

Lucica Buhaev e o casnică cu opt clase, care s-a măritat la 17 ani cu un pescar. Ea și soțul ei au vrut să dărâme vechea casă bătrânească după ce au construit una nouă, dar asociația Ivan Patzaichin i-a convins s-o păstreze și să amenajeze înăuntru două camere tradiționale pe care să le închirieze – costurile de renovare au fost suportate de asociație.

„Localnicul își dorește să aibă toată casa făcută din rigips, să-și pună termopan și marmură“, explică Frolu. „Dacă eu, de la oraș, vin să-l conving să rămână tradițional e pierdere de vreme. El o să-mi spună: «Dar stai așa, că vreau și eu să mă modernizez». Și atunci ne aflăm într-o tensiune care nu aduce nici prosperitate, nici echilibru.“

În loc să-i convingă să rămână tradiționali, asociația le-a oferit lipovenilor un exemplu de afacere locală, care se bazează pe tradițiile și pe resursele pe care le au la îndemână. În curtea familiei Buhaev au construit un cuptor tradițional de cărămidă și un foișor în care vizitatorii pot lua masa. Turiștii pasionați de slow food sunt invitați la un turneu gastronomic în Mila 23: cinci femei din sat gătesc feluri tradiționale și variate, iar o masă costă 50 de lei. Traseul culinar e promovat pe slowtourism.ro, o platformă construită de asociație care încurajează turismul lent în Delta Dunării.

„După secole de semi-izolare, localitățile din Deltă au ajuns să fie locuri foarte turistice, modificând profund atât modul de viață al oamenilor, cât și baza lor economică“, explică Vintilă Mihăilescu. „Condițiile sunt cele care s-au schimbat, iar oamenii se schimbă și ei în funcție de aceste condiții.“

În Mila 23 trăiesc cei mai mulți copii din comuna Crișan, pentru că aici turismul pare să le ofere un viitor tinerilor care se întorc acasă după ce termină liceul la Tulcea. Copiii studiază la școala din localitate limba rusă maternă, iar profesoara de tradiții, Elena Munteanu, face dansuri tradiționale cu elevii. În sat există și două coruri de muzică rusească veche: unul coordonat de Elena Munteanu și altul, de Lucica Buhaev.

O parte dintre localnici încă se ocupă cu pescuitul și, la Mila 23, am auzit povești despre braconieri pe care nu-i denunță nimeni de frică să nu li se dea foc la case, despre pescuit cu curent electric și despre polițiști corupți care închid ochii. Din cauza asta, se plâng oamenii, cantitatea de pește scade de la un an la altul. „Protejarea resurselor naturale nu se poate face prin măsuri coercitive“, spune Teodor Frolu, vicepreședintele asociației Ivan Patzaichin. „Trebuie să negociezi cu localnicul pentru că e aberant să crezi că în perioada prohibiției nu mai mănâncă.“

Administrarea locurilor și păstrarea echilibrului din Delta Dunării este în mâna localnicilor, așa că e important ca ei să-și păstreze identitatea și, în același timp, să aibă venituri decente. „Ca să existe echilibru între valorificarea Deltei și păstrarea ei ca ecosistem natural trebuie să revii la tradiții, dar nu să te întorci în trecut, ci să le aduci în actualitate“, spune Frolu. „Și atunci găsești soluții economice care generează venituri pentru cei de acolo și îi fac să-și recupereze o moștenire pe care mulți au aruncat-o la gunoi fără să-și dea seama că e valoroasă.“

Platforma de ecoturism din comuna Crișan a fost finanțată prin granturile SEE și norvegiene 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Echipa Teleleu, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, documentează o parte dintre proiectele sprijinite de Norvegia, Islanda și Liechtenstein. O versiune a acestui articol a apărut în National Geographic septembrie.

Am plecat Teleleu ca să povestim România de azi prin imagini şi cuvinte. Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.