Român stabilit în Danemarca: „În România, mergem «acasă la ai noștri», nu acasă la noi”

Două familii de români care lucrează într-o fabrică de pește din Skagen, Danemarca, vorbesc despre ce înseamnă „acasă”, cum s-au integrat în societatea scandinavă și cum li s-au schimbat mentalitățile în cei 11, respectiv 16 ani de când trăiesc aici.

Ziua de muncă începe la 4 dimineața în fabrica de hering Scandic Pelagic din Skagen, cel mai nordic oraș din Danemarca. Compania daneză e o fuziune între mai multe fabrici de pește din oraș, cea mai veche fiind din 1930. În prezent, la fabrica din Skagen lucrează zeci de angajați originari din 12 țări, printre care și România.

Enlarge

Peștele e descărcat prin niște conducte speciale de pe vasele de pescuit direct în fabrica din portul Skagen. Vara, în timpul sezonului de pescuit, la Scandic Pelagic se procesează 70 de tone de pește pe oră – heringul e filetat, prelucrat și conservat.

Benzile circulă cu viteză, iar angajații n-au timp să stea de vorbă; mâinile lor se mișcă abile și rapide. Miroase puternic a oțet și a pește. E frig în interior și utilajele ne asurzesc.

Atunci când se strică ceva, tehnicianul Florin Grigore, 40 de ani, trebuie să repare foarte repede, pentru că fabrica nu-și permite să oprească fluxul de producție în mijlocul sezonului. „Tu știi să repari toate aparatele ăstea?”, ne mirăm. „Păi sunt român”, răspunde el.

Enlarge

35.397 de migranți originari din România și 5.433 de descendenți ai acestora trăiau în Danemarca la 1 aprilie 2022, potrivit Ambasadei României în Regatul Danemarcei, care citează Institutul danez de statistică. Dintre aceștia, 1.064 au obținut cetățenia daneză. În regiunea Nordjylland, din care face parte Skagen, trăiau 4.108 români la 1 aprilie 2022. Românii sunt a treia cea mai numeroasă comunitate de imigranți din Danemarca, după polonezi și sirieni.

Florin se trezește la 3 dimineața și pleacă cu bicicleta la serviciu la 3:30. În sezon, fabrica începe activitatea la 4 și muncitorii pot lucra până la 7 seara în zilele în care vasele de pescuit aduc mult pește.

Florin nu și-a imaginat că o să lucreze vreodată într-o fabrică de hering, pentru că nu mănâncă pește și nu suportă mirosul, deși s-a născut și a crescut la Constanța. El și soția lui, Luminița Grigore, care are 34 de ani, s-au stabilit în Danemarca în 2012, iar cei doi copii ai lor s-au născut aici: Maia, 9 ani, și Kevin, 5.

Luminița și Florin au început amândoi Facultatea de Inginerie Mecanică, Industrială și Maritimă din Constanța, dar au emigrat înainte să termine cursurile.

Când trăia în România, Florin a încercat să-și găsească un serviciu satisfăcător: a lucrat la departamentul de call center al UPC, a fost angajat în departamentul de proiectare al Șantierului Naval Constanța, a lucrat în IT la Rompetrol și și-a deschis o firmă de IT împreună cu cel mai bun prieten al său.

Nu era nemulțumit de salarii, ci de „mentalitatea românească”, de corupție, de birocrație și de lipsa unei etici a muncii. Își dorea stabilitate și o calitate mai bună a vieții, însă simțea că nu va găsi asta în societatea românească.

A plecat întâi în Cipru și a lucrat patru luni în construcții. „În prima zi eram în stare să beau apă din roaba cu mortar, așa era de cald”, povestește el. Nu a rezistat fizic la intensitatea muncii de acolo și s-a întors.

În 2010, a fost prima oară în Danemarca și a lucrat la un restaurant din Skagen, unde spăla vase și făcea curățenie. „Spălam veceuri”, precizează Florin, care crede că românii nu știu să aprecieze munca grea și cinstită. Conceptul de „muncă umilitoare” nu l-a întâlnit decât la români, spune el.

Enlarge

În Danemarca i-a plăcut „mentalitatea oamenilor bogați, care nu sunt ca oamenii bogați din România”. „În România, [patronul] apare cu un Lamborghini, deschide juma’ de geam și spune: «Bă, zi lu’ ăla să facă, să dreagă, să nu știu ce». Aici eram așa de aglomerați că patronul restaurantului și-a suflecat cămașa și a zis: «Dă-te mai încolo că nu terminăm la timp».”

În 2011, Florin a convins-o pe Luminița să vină cu el în Danemarca și s-au stabilit la Skagen. „Am umplut un Alfa Romeo cumpărat de la bulgari cu plapumă, perne, un televizor mic, haine, toată zestrea noastră, și am venit aici”, povestește el.

Enlarge

Luminița s-a angajat la un hotel, apoi a lucrat ca ajutor de bucătar la un restaurant, iar acum e montatoare la firma Norkab, care construiește echipamente electrice. Câștigă net echivalentul a 1.900 de euro lunar și e mulțumită de programul de la 6:30 la 14:30, care îi permite să petreacă timp cu copiii. Dimineața, înainte să meargă la muncă, îi lasă la preschool, iar la 15:00 îi ia de la afterschool.

Amândoi au urmat cursurile gratuite de daneză organizate de primărie pentru imigranți, dar au devenit fluenți în limba daneză la locul de muncă, unde au fost obligați să discute cu colegii lor.

Florin a lucrat câteva luni la un restaurant, apoi s-a angajat la Danish Yachts, o companie cumpărată mai târziu de șantierul naval Karstensens din Skagen. Îi aducea satisfacție să vadă cum plăcile din fibră de carbon se transformă în iahturi.

În 2017, s-a angajat ca tehnician la fabrica de pește Scandic Pelagic, unde lucrează și azi. E plătit brut cu 190 de coroane pe oră, echivalentul a 26 de euro. Câștigă lunar între 16.000 de coroane (2.100 de euro) și 40.000 de coroane (5.300 de euro) brut, în funcție de câte ore lucrează.

În 2016, Luminița și Florin și-au cumpărat o casă în rate care a costat 1.075.000 de coroane, echivalentul a 145.000 de euro. Au locuit în ea până în mai anul trecut, când au închiriat-o și s-au mutat într-un apartament mai mic după ce Florin a citit Tată bogat, tată sărac de Robert T. Kiyosaki.

Enlarge

„Noi niciodată n-am pus bani deoparte”, spune Florin. „Și, la un moment dat, mi-am dat seama că e periculos; am început să înțeleg ce înseamnă asset, rate bune, rate rele, investiții. Și atunci mi-am schimbat viața. De ce să cheltuim noi atâția bani cu casa asta? E mare, copiii noștri sunt mici, nu avem nevoie de atâta pământ. Eu munceam mai mult în curte decât stăteam cu familia. Am zis că decât să lucrăm la casă, mai bine petrecem timp cu copiii.”

Florin și-a vândut motocicleta și una din cele două mașini ale familiei, iar acum merge la serviciu cu bicicleta. Singurul lucru pe care nu l-a luat în calcul a fost impozitarea progresivă din Danemarca – pentru că și-a închiriat casa și are o nouă sursă de venit, acum plătește taxe mai mari.

Cea mai mare schimbare pe care au resimțit-o când s-au mutat în Danemarca a fost la nivel de mentalitate. Luminița spune că se simțea în pericol în România și că nu a realizat asta decât după ce a emigrat. „Am mers singură la 12 noaptea cu trenul [în Danemarca]. În România te fluierau 50 de bărbați, eventual îți mai dădeau și câte una la fund.”

Enlarge

În Danemarca se simte în siguranță, pentru că nimeni nu îi evaluează corpul unei femei. „Nu te arată nimeni cu degetul: «Ia uite-o ce grasă e» sau «Ia uite-o ce slabă e». Nu se pune atât de mult accent pe felul în care arăți. Important e ce faci, cum ești ca persoană.”

Florin i-a întrebat în glumă pe prietenii lui danezi dacă în Danemarca funcționează claxoanele la mașini. „Dacă mergi prea aproape de mașina din față, îți bagă avarii: «Hei, vezi că ești prea aproape, las-o mai încet».”

Le place că danezii sunt amabili și că ordinea socială se bazează pe încrederea în celălalt. „A venit mama în vizită și ne-a întrebat: «Da’ ăștia n-au bani de gard?». «Păi ăștia nu pun gard, că n-au nevoie.» «Și bicicleta aia care e în curte, dacă le-o fură?» «Păi nu o fură nimeni»”, spune Florin.

Sunt hotărâți să rămână în Danemarca, pe care o consideră acum țara lor. O colegă daneză l-a întrebat în decembrie pe Florin dacă merge acasă de Crăciun. „Dar eu sunt acasă”, i-a răspuns acesta.

„M-am simțit acasă din 2012, de când ne-am mutat aici cu toate bagajele”, spune el. „Când ne-am întors în România, vorbeam între noi: «Abia aștept să ne întoarcem acasă». Și soacră-mea zice: «Da’ nu sunteți acasă?» «Nu, acasă la noi, în Danemarca».”

„Noi acum, dacă mergem în România, mergem acasă la ai noștri, nu acasă la noi”, spune Luminița. „Nu te mai simți acasă.”

„Poate și pentru că n-avem nimic cumpărat [în România] cum au alții”, spune Florin. „Eu am văzut mai mult din Danemarca decât din România. N-am bătut atâția kilometri că la noi n-avem infrastructură, că stai ca prostu’ pe străzi până ajungi la munte.”

Enlarge

Se întorc rar în România, unde trăiesc părinții lor – preferă să-i aducă pe aceștia în Danemarca. Au decis să nu mai voteze niciodată pentru România, pentru că nu urmăresc situația politică din țară. „Nu vreau eu dinafară să fac rău oamenilor dinăuntru”, spune Florin. „Votează-ți-l singur și spală-te cu el pe cap. Eu sunt bine unde sunt, nu-mi fac niciun bine mie, că eu nu mai vreau să vin acolo. Votează-ți tu viitorul tău.”

Deși au rezidență și ar putea vota pentru Danemarca la alegerile locale și la europarlamentare, până acum n-au mers niciodată la vot „pentru că nu se pricep”. „Traumatizat fiind de corupția din România nu m-am interesat niciodată [de politică] și am zis că decât să încurc, mai bine stau în banca mea”, spune Florin.

Enlarge

Îi zicem că în comuna Frederikshavn, din care face parte orașul Skagen, un român a candidat pe locurile de consilieri locali. „N-aș vota un român”, spune el. „Noi, când am venit, nu românii ne-au ajutat, ci danezii. Ne-au deschis porțile, ne-au spus: «Hai să vă ajutăm cu asta, cu asta, cu asta».”

 Adina, 51 de ani, și Atila Muhterem, 56, s-au stabilit în Danemarca în 2007, imediat după ce România a intrat în Uniunea Europeană. Nu au venit însă din România, ci din Spania, unde au trăit aproape 10 ani.

La sfârșitul anilor ’90, mulți tineri din Câmpia Turzii, orașul natal al Adinei, mergeau în Spania la cules portocale, pentru că acasă nu aveau prea multe opțiuni. Ea a lucrat la compania Caritas, iar după ce a dat faliment, a rămas fără serviciu. Nu împlinise încă 26 de ani în 1998, când s-a stabilit în orașul Murcia din Spania.

Enlarge

Adina a lucrat mai mulți ani ca barmaniță fără contract. Pe vremea aceea, migranții români nu aveau documente: majoritatea plecau cu vize turistice, pentru că România nu făcea parte din UE.

Atila provine dintr-o familie de turco-tătari din Constanța și în 2000 a plecat să muncească în construcții în Spania. A cunoscut-o pe Adina în 2001 și au închiriat împreună un bar în Sangonera la Verde, la 14 kilometri distanță de Murcia. În 2002, s-a născut fiica lor, Denisa.

Cât timp au locuit în Spania, n-au fost niciodată în România, pentru că o lungă perioadă de timp n-au avut documente și le-a fost teamă că nu se mai pot întoarce. Îi vizitau uneori fratele lui Atila și mama Adinei.

Au lucrat în diverse baruri și restaurante din Murcia și din apropiere, iar la un moment dat au încercat să-și deschidă un local care se numea Transilvania, însă afacerea nu a mers bine. Adina n-a avut niciodată contract de muncă, iar ultimul ei salariu ca barmaniță în Spania a fost de 800 de euro.

Atila era bucătar și câștiga mai bine decât Adina, însă banii nu le ajungeau să-și cumpere un apartament. Au fost la câteva vizionări și cel care le-a plăcut costa 137.000 de euro. S-au gândit să muncească o perioadă în altă țară ca să strângă bani pentru avans.

„În Spania așa trăiești: mergi la prăvălie și te oprești la terasă”, povestește Adina. „Noi disfrutam, dar ce adunam iarna, cheltuiam vara.” Erau fericiți în Spania, unde se simțeau acasă, dar nu puteau avea bunăstarea la care visau.

Atila a venit primul în Danemarca pe 1 mai 2007. A închiriat o mansardă care costa 3.000 de coroane (aprox. 400 euro), iar peste două săptămâni au venit și soția lui, Adina, și fiica lor, Denisa, care avea 4 ani. Toate lucrurile din Spania le-au pus în opt lăzi, pe care le-au trimis prin UPC. Se gândeau că nu vor rămâne mai mult de doi ani. Era întuneric și frig în Danemarca, iar seara nu era nimeni pe stradă, ceea ce i-a șocat pe amândoi, pentru că la ora aceea „în Spania abia începea viața”.

Denisa vorbea doar limba spaniolă când au înscris-o la grădiniță. Primăria din Frederikshavn plătea un taxi care o ducea dimineața la cursuri de daneză, apoi la grădiniță, în timp ce părinții ei lucrau la o fabrică de pește din Skagen. Fata a învățat limba daneză în trei luni.

Pe vremea aceea, munca la fabrica de pește era sezonieră, așa că Adina și Atila lucrau și la curățenie, și la zugrăvit, întotdeauna cu contracte de muncă. Câștigau mai bine decât în Spania și îi cumpărau Denisei haine și jucării. „Tot-tot-tot cumpăram ce era posibil și nu reușeam să stricăm banii”, povestește Adina. „Și atunci ne-am dat seama: «Stai un pic, nu se compară cu Spania. Aici, dacă muncești, nu ai grija zilei de mâine, poți să-ți cumperi televizor sau mașină de spălat în fiecare lună».”

Atila a început să lucreze din ce în ce mai mult și, la un moment dat, avea trei servicii: „Mă duceam la Aalborg, la dat jos tapetul, mă întorceam la cinci după-amiaza, intram la Fotex (un supermarket – n. red.) la curățenie până la 12 noaptea, iar dimineața, dacă aveam muncă, mă duceam și la pește.”

Nu a luat însă în calcul impozitarea progresivă din Danemarca, unde, cu cât câștigi mai mult, cu atât plătești taxe mai mari. „Am plătit la taxe de mi-a venit rău la cap”, spune el.

Din 2011, Adina și Atila lucrează doar la fabrica de hering Scandic Pelagic, unde sunt angajați și fratele lui Atila, împreună cu soția lui și verișorii lor. Câștigă brut 170 de coroane pe oră (aprox. 23 de euro), iar vara, când e sezonul de hering, muncesc peste 200 de ore pe lună. Încep serviciul la 4.30 dimineața, așa că Adina se trezește la 2, iar Atila la 3. Locuiesc în Frederikshavn și în fiecare zi Adina conduce 80 de kilometri dus-întors până la fabrica din Skagen.

În 2010, au început să-și construiască o casă la Agigea, „o investiție” care nu e încă gata. În 2014, și-au cumpărat în rate casa din Frederikshavn. Fiica lor, Denisa, e studentă în anul II la Digitalizare și Inovație la Universitatea din Aalborg.

Adina a absolvit cursul de limbă daneză gratuit pentru imigranți și vrea să aplice pentru cetățenie împreună cu fiica ei, Denisa. Atila are o problemă cu ochii și nu poate citi sau conduce, dar vorbește română, turcă, spaniolă, daneză și engleză. Limba nativă a Denisei este daneza, dar vorbește și spaniolă, și română, iar la școală a învățat limba engleză.

„Ea, săraca, amestecă, nici nu știu, ardelenește cu daneza”, spune Adina. „Dar scrie și ea cum crede că se scrie «zâc», că n-a făcut școală în România. I-am zis: «Tu, vezi, să nu cumva să scrii pe Facebook pe românește». Ea cu verișoarele ei, care or terminat liceul în România, vorbește în engleză.”

Denisa a crescut cu valorile din societatea daneză, iar între ea și părinții ei sunt diferențe mari de perspectivă. „Denisa e un copil ca ăștia de-aici”, spune Adina. „Și când mere în România, ea e prea inocentă, exact cum sunt danezii. O trimiți în sălbăticie la noi, ce să facă acolo? Din două vorbe o prostește pe loc. Ea lasă geanta așa și pleacă. Ea e la mentalitate ca o daneză, n-are minciuna în cap. Cum suntem… ce să mai, cum e românu’, nu? Denisa e un copil care nu l-am putut educa cu educația mea.”

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu