Viața muncitorilor în construcții în Belgia se scurge din șantier în șantier, de la o cazare la alta, departe de familiile și de satele din Vaslui de unde au plecat ca să scape de sărăcie, până când îmbătrânesc și spatele cedează, iar bărbații se întorc în sfârșit acasă.
Barul românesc Zvon Caffe din cartierul Zaventem, în suburbiile Bruxellesului, e plin sâmbăta și duminica de muncitori români care beau bere la metru. Printre ei, câțiva clienți belgieni citesc ziarele, beau cafea și bere cu 8,5% alcool și mănâncă cartofi prăjiți.
Acesta e locul unde se strâng muncitorii români care lucrează la firma de hidroizolații Roteam din Bruxelles, pe care o urmărim de la începutul anului, și muncitorii români care lucrează la întreținere și reparații avioane la aeroportul din Zaventem. Aici se petrec sărbătorile și zilele de naștere, aici se împart veștile de acasă cu ceilalți, aici se urmăresc meciurile la EURO 2024.
Aici vedem pe 22 iunie meciul Belgia-România împreună cu Costică, Marius, Țuțu, Ghiță, Mihai, Dorel și Marian, dar și cu suporterii belgieni, printre steaguri roșii, galbene și albastre, roșii, galbene și negre. Se strigă în română și în flamandă, iar un belgian le împarte românilor șervețele când echipa României primește gol, apoi vine să le strângă când e anulat. La sfârșit dă mâna cu suporterii români și le spune: „Une bonne ambiance”.
Proprietara barului e Valentina, care nu știa să zică nici „Bonjour” atunci când a venit în Belgia acum 12 ani. După ce au lucrat ani de zile ca ospătari, ea și soțul ei au deschis în urmă cu un an Zvon Caffe, după numele barului de pe strada Decebal din București unde s-au cunoscut. Au o fiică de 4 ani care „aici e născută, aici e crescută, aici o să rămână”. „Acum aici e acasă pentru noi”, spune Valentina.
„Am plecat cu un pulover, un tricou și o pereche de blugi”
Ghiță câștigă 35 de euro la păcănele, Îngerașu 40, dar apoi îi pierde și Ghiță râde de el că nu știe când să se oprească. Ne explică cum funcționează aparatele, care te lasă uneori să câștigi tocmai ca să te atragă să bagi mai mulți bani, până când într-un final ajungi să pierzi tot.
Enlarge
Îngerașu e unul din clienții fideli de la Zvon Caffe, unde își petrece serile de sâmbătă și zilele de duminică. Spre deosebire de mulți dintre colegii lui, nu are rate la casă, nevastă și copii, nu se simte constrâns să pună bani deoparte și își permite să fie unul dintre petrecăreții grupului. „Dacă ar fi fost mama în locul meu, la câți bani am câștigat în viața asta și la cât de econoamă e ea, era miliardară.”
Ionuț Rusu – Îngerașu –, 39 de ani, muncește de la 6-7 ani, de când tatăl lui a avut un accident de muncă la Fabrica de zahăr din Fălciu și mâna dreaptă i-a fost retezată din umăr. Familia lui avea vaci, oi, cai, porci, păsări și pământ, iar cei patru băieți și o fată au fost nevoiți să se ocupe singuri de gospodărie.
„Mama mă trimitea la stână cu coșulețul plin-plin de mâncare pentru ciobani. Când ajungeam acolo, trebuia să spăl la izvor gălețile în care mulgeau oile – ploaie, vânt nu conta. Turnau laptele în bidonul tău, după aia spălai iară gălețile și le lăsai curate. Strunga trebuia s-o mătur eu; când se așezau pe scaun să mulgă oile, trebuia să fie totul perfect.”
Îi plăcea să meargă la școală, iar la examenul de capacitate a avut media 7,30, de care e mândru și acum. „Eram bine pregătit chiar pentru un liceu din Bârlad”, spune el. „Dar n-a fost posibilitate să merg mai departe. Pensia tatălui meu era 350.000 de lei, iar transportul până la Murgeni [cel mai apropiat liceu] era 100.000.”
Îngerașu e din comuna Fălciu, județul Vaslui, pe malul drept al râului Prut, la granița româno-moldavă. Fabrica din Fălciu, singurul producător de zahăr din județ, s-a închis în 1998 din cauza datoriilor la stat. Gara s-a închis în 2013, la fel ca alte stații CFR din județul Vaslui, deși a fost renovată cu 8 milioane de lei. Oamenii trebuie să meargă la Bârlad să ia trenul, la 55 de kilometri distanță. De la recensământul din 2011 până la cel din 2021, populația aproape că s-a înjumătățit și a ajuns la 3.731 de locuitori.
Îngerașu a plecat din Fălciu la 18 ani, când s-a dus la București la sora lui mare să-i ducă pachet de la țară. „Am plecat cu un pulover, un tricou și o pereche de blugi – tulai, Doamne, aveau vreo trei ani blugii ăia. Și am ajuns la București și am zis: «Bă, nu mai plec de aici!». Am luat-o din Voluntari până în Colentina, până aproape de Fundeni, ca să caut de muncă. N-am găsit. Eram un copil de 18 ani.”
„Era greu, era sărăcie [la începutul anilor 2000]. Aveai mâncare, băutură, dar n-aveai bani. După Revoluție ne-au dat pământ. Ne-au dat pe dracu’ să ne ia! Am muncit… De la începutul lui martie până la sfârșitul lui decembrie mâinile mele erau numai bătături: săpai cu hârlețul usturoiul, ceapa; via o săpai cu sapa. Mâinile mele n-au fost niciodată fine. Sunt muncite, acum muncesc pe șantier.”
Sora lui i-a găsit de lucru ca ucenic pe lângă o echipă de muncitori la hidroizolații. „Când m-au văzut ăștia cu coșuri pe față, 86 de kilograme și 1,89 metri înălțime: «E bun de muncă! Al nostru e!»”. Pentru că era tânăr și timid, muncitorii i-au spus „Îngerașu”, poreclă care l-a însoțit după aceea pe toate șantierele.
„N-ai voie să oprești ceasul. Întotdeauna trebuie să sune la 5 fără 10”
Au trecut mai bine de 20 de ani și Îngerașu a continuat să lucreze la hidroizolații, întâi în România, pe urmă în Germania, pe urmă în Belgia. Viața lui s-a scurs dintr-un șantier în altul, de la o cazare la alta, împărțind singurătatea și berile cu alți bărbați. „Vineri seara îți vine să nu mai pleci de-acasă, te zbați fizic și sufletește. Ești epuizat. A doua zi la 5 fără 10 sună ceasul și te ridici. Ca să fii fresh, te gândești doar la ziua când iei vacanță. N-ai voie să oprești ceasul. Întotdeauna trebuie să sune la 5 fără 10.”
Acasă, la Fălciu, îl așteaptă părinții în casa bătrânească pe care a renovat-o. Tatăl lui are 70 de ani, iar mama 66. „Când merg la țară, le plătesc curentul, le cumpăr lemne, să rămână ei cu pensia lor de 10 milioane.”
„Mie îmi place enorm la țară, dar nu-mi permit să mă întorc în România din cauza salariului. Dacă m-aș întoarce în România, în prima zi aș face un grătar, să stau la masă cu prietenii, cu familia, să-i iubesc pe toți.”
Deși n-a întâlnit niciodată pe șantier un muncitor de 60 de ani, Îngerașu speră să poată face meseria asta până la pensie. „Mă mai pot schimba? Am 21 de ani de când fac munca asta. E ca un fel de carieră la armată sau la poliție.”
O vizită din Italia
Îngerașu s-a învoit de la muncă, iar colegii lui l-au văzut azi-dimineață când pleca de acasă pieptănat și îmbrăcat frumos. Iubita lui, Mihaela, cu care e împreună de puțin timp, a venit la Bruxelles să-l viziteze. A zburat din Italia, unde lucrează de patru ani ca badantă în Pescara, în regiunea Abruzzo.
După ce s-au plimbat în parcul din Zaventem și la Atomium în Bruxelles, Îngerașu a adus-o la Zvon Caffe să-i cunoască pe colegii lui. Mihaela are 40 de ani și e sora lui Marcel, unul dintre muncitori. E tot dintr-un sat din județul Vaslui, din Chircești, dintr-o familie cu cinci copii, la fel ca Îngerașu. Mihaela muncește în Italia, Marcel în Belgia, alt frate în Spania, iar în țară au mai rămas doar două surori.
Îngerașu încearcă să-și ascundă emoțiile, dar ne-a spus săptămâna trecută că abia așteaptă să se întâlnească cu ea – au trecut șapte sau opt ani de la ultima lui relație serioasă, când naveta de la un șantier la altul, dintr-o țară în alta l-a obligat să trăiască singur.
„Construim capitalismul la imperialiștii ăștia”
Lucian Năstase, 56 de ani, este printre cei mai în vârstă muncitori de la firma Roteam. Nu întâlnești prea des bărbați de 50-60 de ani pe șantiere – 10-11 ore de muncă pe zi, șase zile pe săptămână în frig, vânt sau soare, trezirea la patru-cinci dimineața, naveta și efortul fizic te consumă.
Avea 54 de ani în 2022, când a venit să muncească în Belgia împreună cu fiul său, Marius, angajat de 11 ani la firma Roteam. A vândut oile, i-a dat vaca unui cumnat, iar el și-a păstrat doar doi purcei și 100 de găini.
Lucian a lucrat 15 ani în construcții miniere pe Valea Jiului, apoi și-a făcut o firmă de construcții împreună cu fratele lui. „După pandemie am pierdut toate lucrările. Aveam și o vârstă mai înaintată, intraseră ăștia tineri pe felie și ne-au luat avansul. Noi eram mai bătrâiori: mă urcam pe casă, da’ nu chiar ca ăia tineri.”
E din satul Dinga, județul Vaslui, și are doi copii: Marius, 34 de ani, care lucrează în Belgia împreună cu el, și o fată de 21 de ani cu tetrapareză spastică care îl așteaptă acasă. Soția lui nu a fost de acord să plece, dar „până la urmă a acceptat situația”.
„Construim capitalismul la imperialiștii ăștia, că noi nu suntem în stare să construim pe-al nostru”, spune Lucian. „Normal că nu-mi convine că am plecat din țară și am venit aicea; am venit de nevoie. A fost greu acomodatul cu munca, cu colegii – alt stil de viață, altă lume, alți oameni, altă limbă.”
Cu banii pe care i-a câștigat în Belgia și-a cumpărat tractor și utilaje, pentru că vrea să se ocupe de agricultură atunci când „o să se retragă în țară”.
Nu crede că-l mai angajează cineva în România la vârsta lui, așa că Lucian vrea să stea în Belgia „cât îl mai ține Cosmin”, patronul firmei Roteam. „Eu îs plătit mai puțin față de ei, dar îs mulțumit cât îmi dă la vârsta mea, că nu mă compar cu ăștia de 20 de ani care e mai sprinteni.” Câștigă oricum triplu față de veniturile pe care le avea în România, iar munca i se pare mai ușoară. În plus, în Belgia are contract de muncă și contribuțiile sociale plătite.
„Pentru mine asta a fost viața”
În bucătăria comună de la cazările muncitorilor români din Zaventem, Irinel ne servește cu prăjitura Tiramisu pe care a făcut-o ieri și a lăsat-o peste noapte la frigider.
Enlarge
Irinel are 51 de ani și asta e ultima lună în care mai lucrează în construcții în Belgia. Nu mai are putere. Nu mai poate să îndure durerile de spate și de picioare. „Șantierele pentru mine s-au închis”, spune el.
Cele două fete ale lui au crescut și acum sunt independente. Muncesc la birou, așa cum a visat pentru ele de când erau mici. De-asta a plecat în Belgia, să le țină la facultate.
Acum se poate întoarce acasă.
O să-și deschidă o afacere cu struți la el în sat, pentru că a citit pe internet că poate să vândă carnea, ouăle și penele. O să înceapă cu două femele și un mascul.
Irinel Blăniță este din satul Rădești, județul Vaslui, iar fetele lui au 23 și 24 de ani. Una a făcut Facultatea de Mecanică la Iași și lucrează ca ingineră, iar cealaltă a făcut Facultatea de Chimie și lucrează în Germania în domeniul în care a studiat. Irinel a renovat casa cu banii din Belgia – a mărit bucătăria și a construit baie cu fosă septică, pentru că în sat nu există canalizare.
Viața lui a fost ca o cursă cu obstacole. „După Revoluție a fost foarte greu cu banii. Nu mă plâng, nu m-am plâns niciodată de muncă. De mic, de când am început să merg, am muncit acasă la părinți, că asta a fost viața. Căram apă cu gălețile de la un kilometru.”
El și soția lui își produceau mâncarea în gospodărie. Creșteau păsări, porci și vaci, iar oile le dădeau la stână, la un cumnat. Spălau fetele în „băliuță”, cu apa încălzită pe sobă. Le înfășau în „pelinci”, scutece pe care le fierbeau și le refoloseau. „Pamperșii erau rari și scumpi, nu ne permiteam. Mai bine luam banane și lapte praf pentru copii. Mă duceam după apă până la socru-meu, că laptele praf e pretențios și se corăslește.”
Irinel lucra ca tractorist la el în sat. „Îmi dădea mai rău ca la un om cu ziua. La ăla îi dădea mâncare, îi dădea și un șpriț. Eu veneam și fără mâncare, și fără șpriț, fără nimic. Îmi dădea 50 de lei și lucram de la șase dimineața până seara.”
La începutul anilor 2000, a plecat să muncească în Turcia – avea nevoie de bani „să dea la medici” ca s-o opereze pe fetița lui cea mare de hernie ombilicală. După trei luni de muncă, i-au ajuns banii și de operație, și de o drujbă rusească, și de un șifonier.
În anii următori a lucrat în construcții la Vaslui, Ploiești și București. În România n-a avut niciodată contract de muncă și contribuțiile sociale plătite. „În București m-au angajat la blocuri din astea cu reabilitări, cu izolație. Mi-a făcut contract de două ore. Și a venit controlul – râdea: «Mă, tu vii din Moldova la București să lucrezi două ore? Stau de o oră în fața blocului și v-am văzut pe toți. Spune-le să iasă să dea declarații, că altfel chem poliția». Noi nu știam că avem contract de două ore – erau contracte fictive, care nu aveau nicio valoare, nu îți plăteau nicio datorie la stat.”
A plecat să muncească în Rusia, la Soci, înainte de Jocurile Olimpice de Iarnă din 2014, apoi la Moscova să construiască blocuri. „Aveam familia de întreținut, asta era pentru mine pe primul loc.”
În Germania a lucrat la fibră optică, apoi, în 2018, a venit în Belgia. Nu mai ține minte anii și localitățile – au fost doar un șir de șantiere care puteau fi oriunde, pentru că oricum nu era acasă, lângă familia lui. „Fetele mi-au simțit lipsa, dar altă soluție n-aveam.”
Nu are prea mulți bani puși deoparte, pentru că le-a întreținut pe fete la facultate în Iași, le-a cumpărat laptopuri și ce-au mai avut nevoie pentru școală. „Le-am zis: «Mă, pentru voi învățați. Pentru mine asta a fost viața. Dar voi, dacă vreți să munciți la un birou, atunci învățați».”
Aceasta este partea a VI-a dintr-o serie de reportaje despre muncitorii români care lucrează în construcții în Belgia.
Citește partea I despre șantierele din Belgia unde se construiește în limba română.
Citește partea a II-a despre muncitorii din Belgia care n-au plecat niciodată cu adevărat din România.
Citește partea a III-a despre un român care în 2003 era imigrant ilegal și spăla vase la negru în Bruxelles, iar în 2024 are o afacere de 20 de milioane de euro.
Citește partea a IV-a despre imigranții din Belgia care tânjesc după România.
Citește partea a V-a despre La Doi Boi, piața românească din Bruxelles.
Citește partea a VII-a despre familiile de români suspendate între două țări.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
