„Sunt ca un hamster pe roată”

Este 4.50 dimineața când Cristian Rădulescu iese din casa în care stă cu chirie în Derby, UK, și urcă în Škoda Fabia din 2004, pe care a cumpărat-o second-hand acum patru ani. Deși s-a trezit la 3.30, n-a apucat să-și termine cafeaua, așa că și-a luat cana cu el și acum își rulează a doua țigară în dimineața asta.

A dormit mai puțin de patru ore, pentru că aseară a vrut să petreacă timp cu iubita lui, Andreea Paștinaru, așa că au comandat șaorma, au băut bere Corona și s-au lungit până aproape de miezul nopții. Cei doi câini ai lor, Luna, un metis de Akita Inu și ciobănesc german, și Alfie, un Shih Tzu, s-au bucurat de prezența stăpânilor și le-au adus la picioare jucăriile preferate.

Câinii stau multe ore singuri în casă și rareori merg la plimbare, iar Cristian se simte vinovat pentru asta. Nu e singurul sentiment de vinovăție care îl însoțește în cabina de tir în care uneori petrece și 15 ore pe zi singur, cu gândurile lui.

E absent din viața părinților care îmbătrânesc în România și din viața fratelui său geamăn care a rămas în țară. N-a fost la botezul nepotului său, care-i poartă numele și care are acum trei ani. N-a fost nici la înmormântarea nașei lui, nici la cea a mătușii pe care a iubit-o foarte mult.

Prietenii lui din București l-au sunat din ce în ce mai rar, până când nu l-au mai sunat deloc. Relația cu iubita lui, Andreea, împreună cu care s-a mutat în Anglia acum șapte ani, s-a deteriorat, iar absența lui Cristian, care e mereu la lucru, a contribuit la asta.

La 5 dimineața străzile sunt aproape goale și Cristian ajunge în 45 de minute la Leicester, în parcarea companiei Eddie Stobart Logistics, pentru care lucrează.

Așteaptă la birou alături de alți șoferi de tir români, polonezi, ucraineni, lituanieni, slovaci și englezi să primească o rută. Majoritatea bărbaților au cearcăne negre sub ochi, la fel ca el. Nu știu prea multe unii despre alții, deși poate că poveștile lor sunt asemănătoare. Dar nimeni nu are timp de înnodat prietenii în industria asta.

Cristian și iubita lui, Andreea, s-au mutat în Anglia în martie 2014, cu câteva luni înainte ca el să împlinească 30 de ani, iar ea, 25. Erau într-o relație de mai puțin de un an și nu locuiseră niciodată împreună în România, unde fiecare stătea cu părinții.

Cristian a studiat Agronomia la Universitatea de Științe Agronomice din București. Nu i-a plăcut facultatea, dar a absolvit-o ca să-i mulțumească pe părinții lui, care își doreau asta pentru el. Mama lui a lucrat la Policolor, o întreprindere de lacuri și vopsele înființată în timpul comunismului, iar tatăl lui a fost dispecer la o firmă de transporturi.

Andreea și Cristian au început amândoi să lucreze de când erau tineri. Cristian a avut primul job la 13 ani, în vacanța de vară, când a muncit în construcții la el în cartier și s-a ars cu var nestins. Are și astăzi cicatricile pe picioare. În timpul liceului, a împărțit pliante pe stradă, iar când era student a fost șofer, recepționer și șef de tură la Penny Market.

Andreea a studiat Sociologia la Universitatea Spiru Haret din București, iar în timpul facultății a vândut bilete într-un cinema bucureștean, apoi s-a angajat la o casă de amanet. Familia ei n-a fost înstărită, așa că a început să muncească în ultimii ani de liceu, când servea la o terasă.

I-ar fi plăcut să lucreze ca asistent social după facultate, dar nu și-a găsit job, pentru că peste tot se cerea experiență. Niciunul dintre foștii ei colegi cu care a ținut legătura nu a lucrat în domeniu. Andreea a rămas la casa de amanet din București unde avea contract part-time, deși muncea 14 ore pe zi.

Cristian a început să se gândească să plece din țară când era student. „Simțeam că România mă sugrumă, că nu mă lasă să mă dezvolt”, spune el. „Nu-mi oferea nimic, ba îmi punea și piedici. Ajungeam la jumătatea lunii și nu aveam bani.”

Învățase „să facă bani din orice”: când era recepționer la hotel, le cerea clienților 10 euro pentru parola de wifi, deși era afișată pe perete, în spatele lui. Când sosea un autocar cu turiști străini, vindea lei la un preț mai mare decât la casele de schimb valutar.

Andreea și Cristian au auzit de la un prieten român stabilit în Marea Britanie că un centru de meditație din apropiere de Bristol face angajări. După un interviu pe Skype, au luat avionul spre Anglia, prima lor călătorie împreună în afara țării.

Au lucrat opt luni la centrul de meditație, unde câștigau fiecare câte 112 lire pe săptămână, cazare și mâncare. În scurt timp, și-au dat seama că banii sunt puțini și că trebuie să-și găsească altceva.

Când verișorul lui Cristian le-a spus că Amazon caută curieri lângă Derby și că se câștigă 2.000 de lire pe lună, au fost încântați. S-au mutat fără să stea pe gânduri într-o casă subînchiriată de o familie de români, iar Cristian s-a angajat la Amazon: lucra 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână și făcea naveta o oră.

Casa în care locuiau în Derby era într-un cartier rău famat și plăteau fără contract o chirie prea mare pentru zona respectivă. După câteva săptămâni, Andreea i-a spus lui Cristian: „Am făcut un sacrificiu ca să vin aici, mi-am lăsat familia, prietenii, țara, dar nu pot să trăiesc în condiții mai nașpa decât în România”.

N-a fost ușor să-și găsească altă chirie, pentru că proprietarii cereau cel puțin trei luni vechime la locul de muncă, iar ei abia se mutaseră în oraș. S-au împrietenit însă cu o agentă, care i-a ajutat să închirieze o casă cu 550 de lire. Aveau doar niște haine, oale pentru gătit și două noptiere pe care Cristian le găsise pe stradă și le luase în duba de la Amazon.

Andreea s-a angajat la eBay, unde cântărea și verifica pachete, apoi s-a mutat la alt depozit. Nimeni nu i-a luat în considerare facultatea absolvită în România.

Cel mai bun job al Andreei a fost la o companie de inginerie aerospațială, unde a avansat până la postul de inspector de calitate pentru piese de avion după ce a făcut niște cursuri. Se simțea utilă și apreciată și părea că, în sfârșit, lucrurile se așezaseră. Atunci au început atacurile de panică.

Geanta cu care Cristian merge la muncă: o sticlă de apă de un litru, o mandarină, cremă de mâini, tutun, foițe, cârpa și mătura cu care face curat în cabina tirului (se plânge că toate cabinele sunt „mizerabile”), agenda în care își notează câte ore lucrează pe zi „ca să știe la bătrânețe”, cartea din care citește în orele de așteptare – tocmai a terminat Casa Matrionei de Aleksandr Soljenițîn.

Așteptarea e cel mai greu de îndurat în cabina de tir; uneori durează și două-trei ore până primește o rută. Dacă e foarte obosit, adoarme în patul din cabină, deși îl îngrețoșează petele de murdărie de pe saltea rămase de la ceilalți șoferi. Apoi pleacă într-o cursă lungă și munca înghite 15 ore din zi.

Preferă să conducă decât să aștepte. Ascultă Unkle, Șuie Paparude și Subcarpați, iar gândurile se limpezesc. N-ar rezista fără muzică.

Se luminează, autostrada arată la fel, parcă parcurge mereu același drum, aude același vuiet, oprește să-și ia o cafea, nu mai știe dacă e a doua sau a treia, sandvișurile din benzinării au gust de carton, dar seara, după atâtea ore de muncă, nu are energie să-și gătească.

Cabina de tir e spațiul în care își petrece singur cea mai mare parte din viață, printre firimiturile, amprentele și respirațiile rămase de la ceilalți șoferi. Uneori gândurile îl copleșesc, alteori intră pe pilot automat și nu se mai gândește la nimic, urmărește doar linia de pe autostradă.

La depozite, muncitorii români, polonezi, ucraineni, lituanieni, slovaci sau englezi descarcă paleții. “Which country are you from?”, îl întreabă un bărbat. “Romania.” “Aaa, salut, salut, bună dimineața.” Cristian trage prelata, desface chingile, apoi le leagă la loc și acoperă marfa cu prelata. Plouă, s-a grăbit, n-a apucat să-și ia pelerina de ploaie.

Nu-și face niciodată planuri seara, pentru că nu știe la ce oră termină. Prietenii lui s-au obișnuit, la fel și iubita lui, Andreea. E liber doar luni și marți, iar în weekend-uri lucrează. E ultimul care ajunge la petreceri, dar asta se întâmplă rar, pentru că nu are timp de viață socială.

Sâmbătă e ziua unui prieten și, ca să-și poată lua liber, va suna la agenție și va minți că familia lui a venit din România pe neașteptate. „But I need you to work, darling”, îi va spune dispecera, însă Cristian n-o să se răzgândească, pentru că altfel „trag de tine până crăpi”.

În 2018, când au început atacurile de panică, Andreea a crezut că o să moară: avea palpitații și se gândea că are ceva la inimă. Timp de două săptămâni, medicii i-au făcut analize complexe înainte să-i pună diagnosticul de anxietate și depresie.

Nu dormea, nu mânca, nu mergea la muncă și nu-l lăsa nici pe Cristian să meargă la muncă, pentru că îi era teamă să rămână singură – începuse să aibă gânduri suicidare. Singurele momente în care Cristian putea să doarmă erau la Urgență, pe scaunele din sala de așteptare, în timp ce medicii o consultau pe Andreea.

Era epuizată și, ultima oară când au mers la spital, își dorea să fie internată, pentru că simțea că-și pierde mințile. Medicul psihiatru i-a alocat o echipă de criză, care a început s-o viziteze acasă și să caute soluții, astfel încât Cristian să poată merge la serviciu. Se temeau că n-o să-și mai poată plăti chiria dacă niciunul dintre ei nu lucrează.

Timp de o lună, echipa de criză a luat-o pe Andreea în fiecare dimineață de acasă și a dus-o la un centru unde făcea psihoterapie cognitiv-comportamentală, învăța despre managementul anxietății, lua masa de prânz și participa la diverse activități.

Un doctor psihiatru i-a spus că diagnosticul ei ar putea avea legătură cu dorul de familie și de țară. A început să ia tratament și să facă terapie – întâi cu un psiholog din Anglia, apoi pe Skype, cu un psiholog din România –, iar după trei luni s-a întors la serviciu.

Însă lucrurile se schimbaseră și nu se mai simțea bine la muncă: „Mă tratau ca pe o handicapată – nu mai făceam nici jumătate din lucrurile pe care le făceam înainte”. Și-a dat demisia înainte să-și găsească altceva de lucru.

În 2017, Cristian a făcut școala de șoferi profesioniști la Derby, apoi s-a angajat ca șofer de tir. Până în aprilie 2021, când guvernul englez a reformat sistemul IR35, Cristian a avut un PFA (limited company), care îi permitea să plătească taxe mai puține și să câștige mai mult. Schimbarea regulilor în aprilie 2021 a contribuit la criza de șoferi din Marea Britanie.

Asociația Road Haulage, care reprezintă interesele industriei de transport, spune că țara se confruntă în prezent cu un deficit de 100.000 de șoferi. Mulți șoferi din Uniunea Europeană s-au întors în țările de origine din cauza Brexitului și a pandemiei.

Christopher Lansdown, manager de transport la compania Eddie Stobart Logistics, pentru care lucrează Cristian, spune că îi lipsesc 64 de șoferi. Compania are 152 de tiruri și doar 120 de oameni – ar mai fi nevoie de încă 32 de șoferi de noapte și 32 de zi.

În ultimele luni, lipsa șoferilor a creat o criză a combustibilului și a afectat aprovizionarea supermarketurilor din Marea Britanie. Mai multe companii au avertizat că lucrurile s-ar putea înrăutăți în perioada Crăciunului.

Cristian lucrează acum la o agenție deținută de compania Eddie Stobart Logistics. În ultimul an, veniturile brute ale șoferilor de tir au crescut de la 12,5 la 17,5 lire pe oră în timpul săptămânii. În zilele de sâmbătă, Cristian câștigă 20,5 lire pe oră, iar duminicile, 21,5.

„Se merită? Nu! E doar o perioadă pentru mine.” La sfârșitul acestui an, plănuiește să se întoarcă în România împreună cu iubita lui, Andreea. „E ceva care lipsește aici”, spune Cristian, care în ultimul an a făcut terapie pe Skype cu un psiholog român. „Nu e neapărat depresie, dar nu mai găsesc bucurie în nimic.”

Poate că de vină e oboseala; atunci când ești șofer de tir, nu ai opțiunea să lucrezi mai puține ore. „Sunt ca un hamster pe roată”, spune el.

Iubita lui, Andreea, s-a angajat acum un an „carer” la o agenție de îngrijire pentru bătrâni și persoane aflate în dificultate. Ea are liber vineri, sâmbătă și duminică, iar Cristian, lunea și marțea. Când pleacă de acasă la două sau la trei dimineața, Andreea doarme, iar când ea se întoarce de la serviciu la 10 seara, el ar trebui să fie în pat. Încearcă s-o aștepte ca să nu treacă ziua fără să se vadă deloc.

Andreea și Cristian s-au împăcat de curând, după ce au fost despărțiți câteva luni. S-au hotărât ca la sfârșitul anului să se întoarcă în România ca să fie mai aproape de prietenii și de familiile lor, pentru că lipsa vieții sociale din Marea Britanie și zilele de muncă de 12 sau de 15 ore le-au afectat relația și sănătatea emoțională.

„Când pleci din țară, nu te gândești că viața o să meargă înainte și fără tine”, spune Cristian, care are acum 37 de ani. „În primele luni, vorbești în fiecare zi cu ei la telefon, apoi tot mai rar. Încet-încet, ei uită, dar tu rămâi cu golul ăla. Ei – prietenii, familia – se au unii pe alții.”

Andreea, care are acum 32 de ani, crede că erau prea tineri când au venit în Anglia și că, spre deosebire de alți imigranți români, nu au avut un plan: o casă de construit sau un copil de întreținut. Nu au făcut eforturi să economisească, dar nici n-au avut vreodată un surplus.

După ce a fost diagnosticată cu depresie și a plecat de la compania de inginerie aerospațială, Andreea s-a angajat la un casino, unde a lucrat doi ani. În timpul lockdown-ului, când jumătate din personal a fost trimis acasă, Andreea a început să facă trei job-uri: barmaniță, crupier și administrație. Lucra nopțile și în weekend-uri, iar venitul ei net lunar nu depășea 1.200-1.300 de lire.

După ce a plecat de la casino, s-a angajat într-un depozit unde muncea de la 10 seara la 10 dimineața. „Ăsta a fost un motiv pentru care nu ne-am mai înțeles la un moment dat: eu lucram de noapte, el lucra de zi și am cam pierdut legătura unul cu altul”, spune Andreea.

De când e „carer”, se simte împlinită. Spune că jobul acesta e cel mai apropiat de studiile ei de la Facultatea de Sociologie din București. Munca ei aduce schimbare în viețile oamenilor, chiar dacă multe cazuri o afectează, cum a fost o persoană cu probleme de sănătate mintală care s-a tăiat la gât sau un bătrân neglijat de familie care avea răni pentru că stătuse în propriile fecale.

Lucrează câte opt ore pe zi, de luni până joi, și câștigă 200-300 de lire pe săptămână. Merge acasă la bătrâni sau la diverse persoane aflate în dificultate și le administrează tratamentul, le dă să mănânce, le face un ceai sau doar îi salută, ca să se simtă mai puțin singuri.

Nu au știut niciodată dacă vor să rămână în Marea Britanie sau să se întoarcă în România. Acum doi ani, Cristian a spus prima oară că ar vrea să se întoarcă acasă, dar pentru Andreea asta însemna un eșec. „Mi se părea că am pierdut cinci ani din viață”, spune ea. „M-am chinuit să mă integrez în altă societate – pentru ce? Ca să mă întorc în România și să mă integrez din nou acolo?”

În septembrie, Andreea a fost în România după doi ani și jumătate ca să-și vadă familia. În București au iritat-o aceleași lucruri care au făcut-o să plece – lipsa de politețe, agresivitatea, graba –, dar a compensat sentimentul că e acasă, că aparține acelui loc. „Am pierdut momente cu familia mea fiind departe. Părinții mei sunt bolnavi și au îmbătrânit. Nepoata mea cea mare, care era atâta când am plecat, are acum 11 ani și e cât mine.”

„Întorsul în România e începutul concediului pentru noi”, spune Cristian. Gândul acesta i-a dat putere în ultimele luni, când a lucrat câte 10, 12 sau 15 ore pe zi. Planul lor e să facă un efort până în decembrie și să strângă niște bani înainte să plece în România, chiar dacă asta înseamnă să petreacă mai puțin timp împreună.

La București o să locuiască în garsoniera lui Cristian, pe care a cumpărat-o acum câțiva ani cu ajutorul părinților lui, iar în primele două luni vor să se odihnească. Au nevoie de timp să-și limpezească mințile și să se gândească ce fac mai departe. „Dacă ne-am descurcat cu programul ăsta, îți dai seama cum o să fie la un job normal, cât timp liber o să avem”, spune Cristian.

Acest articol a fost realizat în parteneriat cu Pulitzer Center. Elena Stancu este bursieră în cadrul programului Persephone Miel Fellowship 2021.

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu