În partea I a acestei istorii de familie, am vizitat-o pe Arina Stoenescu în Suedia, acolo unde s-a stabilit în 1987, când a fugit din țară împreună cu părinții ei la 17 ani. Tatăl ei a murit fără să se mai întoarcă vreodată în România, iar mama încă trăiește cu amintirea interogatoriilor de la Securitate. Ninni, fiica Arinei, care poartă numele bunicului, s-a născut în Suedia și își explorează jumătatea românească a identității ei.
În partea a II-a, povestea integrării unei familii de refugiați români în societatea suedeză.
Rica Stoenescu, 80 de ani, locuiește într-un apartament cu două camere peste drum de blocul în care stă fiica ei, Arina Stoenescu, în Huddinge, o suburbie din sudul orașului Stockholm. Își începe dimineața cu o cafea și o țigară, lângă aragaz, cu hota pornită. „Fumatul e singurul lucru rău care mi-a rămas de la bărbatu-meu”, spune ea.
Pe frigider sunt lipiți magneți din România, vederi trimise de nepoata și fiica ei din locurile în care au călătorit, o poză cu ABBA, formația ei preferată, și o icoană ortodoxă. Apartamentul e un spațiu al amintirilor: albumele arhivate de Nini, soțul ei, cu scrisul lui ordonat pe spatele fotografiilor, poze înrămate cu fiica și nepoata ei, casete audio și DVD-uri vechi, un cățel cu baterii din copilăria nepoatei, o oaie de pluș primită de la fiica ei, Arina. În hol, pe umeraș, geaca lui Nini, pe care acum o poartă ea.
„Îmi pare rău, dar eu nu pot să fiu informatoare, că n-am timp”
Bem o cafea în sufrageria luminoasă și vorbim despre viața ei în România comunistă și despre anii ’80, când Rica era șefa depozitului de haine bărbătești în Buftea, la Studioul Cinematografic București.
„În cinematografie eram ca o familie. Era un prieten și mi-a spus: «Te înscriu în partid». Și eu am început să râd: «Altă treabă n-ai? Hai, fii serios».”
„A mai venit unul – acum eu deja eram șefa depozitului de haine – și m-a chemat la birou să mă întrebe dacă nu vreau să fiu informatoare. Și i-am spus: «Îmi pare rău, dar eu nu pot să fiu informatoare, că n-am timp».”
„La o ședință [de partid] ne-au chemat pe mulți, o sală mare. Și tipul care a ținut [cuvântarea] era cu bun simț, adică avea calități. Lucra și el la filme, era din industrie. Și, după ce a terminat toată poliloghia asta de partid cu propagandă, mă întreabă: «Ei, cum a fost?» Și eu zic: «Ai tras la bărbi…»”. S-a uitat așa în jurul nostru și a luat-o înainte. Dar nu mi-a făcut nimeni nimic.”
Enlarge
„O singură chestie am pățit. Ne-au dus să facem muncă patriotică la țară – eram din toate platourile. Și ne-am dus veseli, tot grupul, să săpăm. Doi bărbați de la sunet mi-au cerut costume de țărani și au venit în glumă cu costumele și făceau pe burghezii: «Și tu să muncești! Și tu să muncești!». Eu săpam la porumb, că trebuia curățat de buruieni, dar nu era mare buruiana să vezi care e și eu am crezut că fac bine. A venit ăla de la control de la partid, pe care nu-l suporta nimeni. «Ce faci?! Faci împotrivă?!» M-a luat la director: «Ai stricat grânele țării!». I-a zis directorului că le-am dat [colegilor] haine de țărani, dar directorul a râs, n-a fost nicio problemă.”
Soțul ei, Nini, a murit în 1993 în Suedia, iar Rica merge la cimitir în fiecare lună ca să stea de vorbă cu el și să fumeze o țigară. O însoțim cu trenul, apoi cu autobuzul până la cimitirul Skogskyrkogården, inclus în patrimoniul UNESCO și renumit pentru arhitectura lui – și pentru că aici e înmormântată actrița Greta Garbo.
Enlarge
Rica se simte bine când vine la cimitir, un parc uriaș cu pini, populat de căprioare, iepuri și arici. Îi place să stea în liniște, pe un scaun, lângă mormântul lui Nini. Acum 30 de ani, bărbatul a murit înainte să se bucure pe deplin de libertatea pe care a câștigat-o cu greu pentru familia lui.
„Aici e foarte frumos, atmosfera e frumoasă”
În 1983, Nini plănuia să plece din Republica Socialistă România. Din cauză că fratele său fugise în Elveția, n-ar fi primit niciodată aprobare să călătorească în Occident, însă mama lui vitregă, care era evreică, se stabilise în Israel după moartea tatălui în 1981. Ca să meargă s-o viziteze, avea nevoie de aprobarea comitetului de partid de la locul de muncă, pe care știa că n-o va primi.
Sănătatea lui fusese mereu șubredă, pentru că TBC-ul din tinerețe îl lăsase cu un singur plămân funcțional, așa că în 1984 s-a pensionat pe caz de boală și a scăpat, astfel, de aprobarea comitetului de partid.
Nini trebuia să plece singur, iar soția și fiica lui să rămână în țară ca o garanție. Odată ce ar fi obținut statutul de refugiat politic într-o țară din Occident, putea să-și cheme familia. Dar întâi trebuia să ajungă în Israel într-o perioadă în care România comunistă vindea evrei – cele două state semnaseră o convenție în 1983, prin care Israelul plătea 3.300 de dolari pentru fiecare evreu care pleca din țară. El nu era evreu, iar azil politic n-ar fi primit niciodată.
A durat un an și jumătate până când Nini a primit viza de turist – birocrația a fost un coșmar, își amintește soția lui. Rica își făcea griji pentru sănătatea lui, însă problemele lor abia începeau. Nu-l aștepta nimic sigur odată ajuns în Israel: singurul plan era să bată la porțile ambasadelor și să ceară azil.
În septembrie 1985, când tatăl ei a plecat, Arina era în clasa a X-a la Liceul de Arte Nicolae Tonitza din București. Nu știa nimeni că pleacă, nici măcar familia, așa că doar soția și fiica l-au condus la aeroport. Avea cu el o valiză cu câteva schimburi – nimic care să dea de bănuit că plănuiește să nu se mai întoarcă niciodată. Urma să stea la mama lui vitregă în Haifa, unde avea și adresa de corespondență.
Două luni mai târziu, Arina îi scria tatălui său: „Mama și eu sper să te vedem cît mai curînd dar nu din spatele unei fotografii”. Adolescenta de atunci nu știa că vor trece aproape doi ani până când se vor revedea.
„Bineînțeles că nu putea să scrie nimic din realitate”, spune Arina. „Scria lucruri neutre: «Am ajuns în Grecia de Crăciun. Aici e foarte frumos, atmosfera e frumoasă». Eu îi răspundeam: «Ce frumos trebuie să fie! Cred că te simți foarte bine și savurezi atmosfera». Trebuie să-l fi durut enorm să citească ce îi scriam eu, mai ales că știu cât a fost de stresat.”
Nini a cerut azil politic la Ambasadele Americii, Canadei și Elveției, unde a fost refuzat. A zburat până în Grecia, dar nu i-au dat voie să intre în țară și s-a reîntors în Israel. Era disperat. În perioada aceea s-a îmbolnăvit – Arina n-a știut niciodată cu exactitate ce fel de probleme de sănătate a avut, pentru că nu-i plăcea să discute despre asta. Nu știe cum s-a descurcat, de unde a făcut rost de bani sau cum și-a prelungit viza. Era dependent de mama lui vitregă și Arina crede că asta a creat tensiuni între ei, pentru că după ce a plecat din Israel n-au mai ținut legătura.
În țară, la o lună de la plecarea soțului, Rica a fost chemată la interogatoriu la Securitate. Agenții au încercat s-o convingă să divorțeze, spunându-i că Nini nu e un tată potrivit pentru fiica ei. N-au reușit s-o convingă, așa că i-au confiscat jumătate de apartament, considerată proprietatea lui Nini, pe care au încercat s-o închirieze (dar nu au găsit chiriaș).
Nini a rămas în Israel aproape un an, până în vara lui 1986. Avea 49 de ani. Cel care urma să-l ajute era Richard Wurmbrand, un preot evanghelic român de origine evreiască, care fusese torturat și închis 14 ani în închisorile comuniste.
În 1965, după ce o misiune religioasă norvegiană a plătit statului român o recompensă de 10.000 de dolari ca să-i dea voie să plece, Richard Wurmbrand a ajuns în America, unde a creat misiunea Isus pentru lumea comunistă (Jesus to the Communist World) și i-a sprijinit pe cei persecutați pentru credința lor.
Wurmbrand l-a pus pe Nini în legătură cu o organizație din Suedia care îi ajuta pe refugiații din țările comuniste. Pe vremea aceea, Suedia avea o politică de primire a imigranților mai generoasă decât America.
„În vara lui ’86, sună telefonul. Răspunde maică-mea și mă cheamă pe mine: «Arina, e cineva care vorbește în engleză!». «Hello, my name is Curt Bergström and I’m calling from Sweden. Your father has arrived in Sweden, he is for the moment in Växö». [Organizația] îi cumpărase bilet de avion lui taică-meu, care a ajuns în Stockholm, de unde l-au repartizat la o tabără de triere și ulterior în Sölvesborg, în sudul Suediei.”
„Totul era făcut să te streseze, să te macine”
„Suedia e fantastică!” a scris Nini pe prima vedere trimisă din noua lui țară, unde avea acum statut de refugiat politic. „Și dacă aș fi vrut să găsesc așa niște oameni cu care să mă înțeleg, n-aș fi reușit”, scria el. Însă anul petrecut în Israel, stresul și așteptarea îl epuizaseră. Iar așteptarea nu se încheiase: urma să-și revadă fiica și soția peste încă un an.
După ce Nini a primit azil politic în Suedia, statul le-a acordat Arinei și mamei sale drept permanent de ședere, însă nu era atât de ușor să plece din România comunistă. „Formularele mici, formularele mari”, își amintește Arina de pașii birocratici pe care i-au parcurs. „Dacă treceai de formularele mici, trebuia să vinzi tot ca să nu mai ai datorii față de statul român. Maică-mea era superstresată, pentru că avea senzația că oricine poate să ne facă rău. Puteau să-i găsească trei cămăși lipsă la depozit și să zică: «Unde sunt? Le-ați sustras din avutul statului».”
„M-am simțit cumplit; abia așteptam să plec”, povestește Rica. „Securitatea mă suna în fiecare duminică: «A venit bărbatu-tău?». M-au chemat într-o ședință la Buftea să mă ia toți la întrebări: «Unde pleci? De ce pleci?». Mama nu știa că eu mă pregătesc de plecare și, când i-am spus, a început să plângă: «Unde te duci? De ce te duci?». A fost o ușurare când am ajuns în Suedia.”
Arina a fost dată afară din Uniunea Tineretului Comunist, din care făceau parte tinerii peste 14 ani, și certată în fața clasei că pleacă în Occident. Colegii o invidiau în sinea lor, dar i-au povestit asta abia peste câțiva ani.
Li s-a permis să ia cu ele doar o ladă de lemn de 100 de kilograme – câteva albume cu fotografii, un album de artă de la Muzeul Pușkin din Moscova, scrisorile, niște haine, kúkta (oala sub presiune), un coș de pâine din inox care avea un design modern, tacâmurile cu personajele din Pif, o revistă comunistă franceză de benzi desenate, și caietele de schițe ale Arinei, pentru care i-au cerut o adeverință că nu fac parte din patrimoniul național. „Vama se făcea într-o încăpere cu becuri chioare, cu mese lungi de ciment – nici nu vedeai bine. Aveai senzația că orice lucru pe care-l faci se poate întoarce împotriva ta, că pot să-ți zică: «Gata, nu-ți mai dăm drumul».”
Enlarge
Cu trei săptămâni înainte de plecare, după ce au vândut apartamentul și s-au mutat în garsoniera unui unchi, și-au anunțat familia și prietenii. „Maică-mea se duce la secția de pașapoarte de pe Nicolae Iorga ca să ia ultimul talon – totul era făcut să te streseze, să te macine. Ăsta era ultimul pas. Și [funcționara] zice: «Tovarășa Stoenescu, nu putem să vă dăm pașaportul. Aveți o datorie pe care n-ați achitat-o». A albit maică-mea; chiar atunci a început să albească șuvițe.”
Rica împrumutase de la o vecină o sumă mică de bani, pe care urma s-o returneze după ce ajungea în Suedia. Ea nu mai lucra – demisionase ca să poată preda gestiunea – și voia să cumpere haine noi pentru ea și Arina înainte de plecare. Situația s-a rezolvat ulterior (Rica a împrumutat bani din altă parte și a achitat datoria la vecina care sunase la Miliție), însă întâmplarea a contribuit la stresul general care devenise de nesuportat.
„Nu mai aveam răbdare”, povestește Arina. „Vedeam totul atât de gri și de negru în România, încât mă gândeam că eu n-o să mai calc niciodată în țara asta. Mi-era greu să mă gândesc că lucrurile se vor schimba: [comunismul] mi se părea veșnic.”
Au plecat din România în iulie 1987. După ce statul comunist a confiscat averea străbunicilor, libertatea bunicului și viitorul tatălui, care n-a mai putut să meargă la școală, acum le confisca Arinei și mamei sale ultimul lucru care le rămăsese: cetățenia română. Au plecat apatride, cu pașapoarte albastre, fără cetățenie. Le-au condus la aeroport câțiva colegi de liceu ai Arinei și niște verișori.
„Am fost foarte stresată până când am ieșit din zona aeriană a României”, spune Arina. „Aveam senzația că ne pot întoarce avionul oricând.”
„Tati este fericit! Sîntem toți trei liberi!”
„Când am ajuns în Sölvesborg, totul părea pe steroizi: măceșii erau gigantici, pisicile obeze mergeau agale pe stradă și bondarii erau dubli”, povestește Arina. „Am rămas blocată când am intrat într-un magazin.”
Rica s-a simțit dezorientată când au mers prima oară la supermarket. „Am văzut un coș mare cu produse și am ales de acolo. Pe urmă m-am uitat în dreapta și zic «Nu-i bine» și le-am pus la loc. Nu înțelegeam cât costă și cum să plătesc la casă. M-am așezat la coadă, am zis să fiu ultima, dar tot veneau oameni în spatele meu și eu iar mă duceam să fiu ultima. La casă mi-a spus prețul și eu nu înțelegeam nimic. Noroc că am avut o hârtie de 500 de coroane ca să-mi dea ei rest.”
Arina și Rica au cerut azil politic imediat ce au ajuns, dar răspunsul a întârziat pentru că era vară și toți erau în concediu. „Stai liniștită că se rezolvă”, i se răspundea Arinei, căreia îi era greu să aibă încredere în funcționari, cu toate că birocrația suedeză era „floare la ureche” în comparație cu cea din România comunistă.
Locuiau într-un apartament cu trei camere pus la dispoziție de statul suedez, într-o comunitate de câteva sute de refugiați români în Sölvesborg. La început au trăit din ajutorul social, apoi Rica s-a angajat la bibliotecă și Arina a primit bursă de studiu.
Ce nu au luat în calcul autoritățile suedeze a fost că refugiații veneau din Republica Socialistă România, unde peste jumătate de milion de cetățeni erau informatori ai Securității. „Eu, când începusem să vorbesc limba, eram foarte deschisă cu suedezii, dar cu românii niciun fel de discuții”, povestește Arina. „Eram foarte sceptici și asta era o chestie pe care suedezii n-au luat-o în considerare când ne-au băgat pe toți acolo.”
Într-o zi, Nini a primit o vizită de la Serviciul de Securitate Suedez (SÄPO): agenții interceptaseră în comunitate un preot român care era informator al Securității și pe a cărui listă figura și tatăl Arinei, care era probabil urmărit.
Reîntâlnirea cu Nini a fost emoționantă și bizară. Trecuseră aproape doi ani fără să se vadă, iar experiențele prin care trecuseră îi transformaseră; Rica avea 43 de kilograme când a ajuns în Suedia. „Era o umbră de om”, povestește Arina. „Tata, din punct de vedere psihic, era terminat. Stăteam la masă în Sölvesborg și, dacă-mi scăpa furculița și făcea zgomot, exploda. Se vedea că trecuse prin chestii dure. În plus, el mă considera cu doi ani mai mică și chestia asta mă deranja.”
Nini, a cărui sănătate se deteriorase, s-a operat în Suedia de cataractă. Nu mai vedea bine și i-a fost greu să învețe suedeza. „Obosise psihic și fizic și nu mai făcea față”, spune Arina. „În Suedia, eu am preluat rolul părintelui, pentru că am învățat limba, iar contactul cu autoritățile se făcea prin mine. Pe de o parte, el mă trata ca pe un copil, dar, pe de altă parte, erau dependenți de cunoștințele mele.”
Viața lor de familie fusese întreruptă și a durat până când s-au reobișnuit unii cu alții. „Am avut o relație ambivalentă cu taică-meu”, povestește Arina. „El întotdeauna a discutat cu mine de la egal la egal de când eram mică. Însă avea anumite chestii care mă deranjau: «Dar ești fată». Și ce dacă sunt fată? Atunci nu-mi dădeam seama că nu pot să-l schimb, pentru că eram tânără și voiam să-mi impun punctul de vedere. Dar de aici apăreau conflictele.”
„TATI este FERICIT!!! Sîntem toți trei LIBERI!!!”, a scris tatăl ei pe spatele unei fotografii făcută pe 29 septembrie 1987, în ziua în care Arina împlinea 18 ani. Rica și Nini au trăit liberi în Suedia și au mers în excursii, așa cum au visat înainte să fugă din România. Rica s-a angajat la bibliotecă, iar viața a intrat pe un făgaș normal. În 1993, au vizitat-o pe Arina în Germania, unde era studentă cu o bursă Erasmus, ultima lor excursie împreună înainte să afle că Nini este bolnav de cancer.
„Cel mai nasol a fost când am vorbit cu doctorul lui și am fost translator. Taică-meu a zis: «Singurul lucru pe care mi l-aș dori ar fi să-mi văd nepoții». Și medicul a răspuns: «Din păcate, atunci tu ar trebui să te grăbești foarte tare».” Nini a murit în același an în care a fost diagnosticat, fără să mai apuce să se întoarcă vreodată în România. E înmormântat la Stockholm, acolo unde mama Arinei s-a mutat în 1994, ca să fie mai aproape de fiica ei.
„Dacă vrei să schimbi o societate, du-te la copii și tineri”
Arina a prins repede limba suedeză, iar în toamna lui 1987 a început să meargă la liceu în Kristianstad, la 30 de kilometri distanță de Sölvesborg. Profesoara ei de desen i-a dat cheia de la atelier și Arina a început să-și pregătească lucrările pentru admiterea la facultatea de arte în Stockholm.
Învăța într-o clasă specială pentru imigranți, cu colegi din Polonia, Ecuador și Chile. Colegii chilieni, care fugiseră de dictatura lui Augusto Pinochet, proveneau din familii de comuniști persecutați pentru ideologia lor și nu înțelegeau de ce a fugit Arina dintr-o țară comunistă, despre care credeau că e Raiul pe pământ.
Și-a făcut ușor prieteni printre imigranți și suedezi, dar cel mai greu i-a fost să se obișnuiască cu un sistem de învățământ care încuraja gândirea critică. „Eram dezorientată. Te-ai adaptat la un sistem, faci chestii aproape automat și în momentul în care ți se spune «Gândește singur», dintr-o dată ești într-un vacuum. Gândirea independentă necesită mai mult efort, pentru că e mai ușor să faci ce ți se zice.”
În decembrie 1989, Arina era studentă în anul I la Design Grafic și Ilustrație la Universitatea Konstfack din Stockholm, când a aflat despre evenimentele din țară. „Au venit niște prieteni suedezi la mine: «Arina, ai auzit ce s-a întâmplat în România?». A început un iureș: tata se ocupa de radioamatorism și avea legătură cu radioamatori din România, cu care a intrat în contact cu ajutorul presei din Sölvesborg.”
Presa suedeză avea nevoie de contacte ca să afle ce se întâmplă acolo și Arina voia să știe că prietenii ei sunt bine. Preotul Bisericii Suedeze a strâns haine și ajutoare pe care le-a trimis în România, iar comunitatea de români din Sölvesborg a organizat demonstrații de simpatie. Pe 23 decembrie, Nini i-a fotografiat pe români în centrul orașului, cu pancarte pe care scria în română și în suedeză: „Ceaușescu ucigaș”, „Trăiască România Liberă” și „Nu trageți în popor”.
Pe spatele unei fotografii cu fiica sa, Nini a scris:
„Arina arată semnul victoriei
Și am aprins o scânteie de lumină
Pentru morții revoluției
decembrie 1989”
În facultate, Arina a început să-și trăiască viața suedeză și să se gândească tot mai rar la România, la comunism și la istoria care i-a marcat familia. Era ocupată cu școala, se îndrăgostise, lucra ca designer grafic și ilustratoare la cele mai mari ziare cotidiene din Suedia, Expressen și Dagens Nyheter, iar în 1992 a plecat în Germania cu o bursă Erasmus.
A absolvit un Master în Arte Frumoase la Universitatea Konstfack din Stockholm în 1996, iar patru ani mai târziu a început să lucreze pentru Ordfront Magasin, una dintre cele mai importante reviste culturale și sociale din Suedia. Din 2003 predă grafică și tipografiere la mai multe universități din Suedia.
Interesul ei față de situația politică din România a revenit la sfârșitul anilor ’90, când a început să lucreze la Arhiva Durerii, o carte despre foștii deținuți politic, la care a colaborat cu mai mulți artiști, printre care și amicul ei din copilărie, regizorul Cristi Puiu care a crescut pe strada Fetești din Balta Albă, la fel ca ea. Cartea a apărut în anul 2000 la microeditura pionier press, înființată de Arina în 1991.
„A fost primul proiect de amploare în care am făcut cercetare în arhivele românești și m-am întâlnit din nou cu sistemul”, spune ea. „Atunci mi-am dat seama că nu vreau să mă întorc în România doar ca turist.”
Cărțile concepute grafic, editate, scrise, traduse și publicate de Arina la pionier press în următorii 23 de ani au fost cărți pentru copii, dar și cărți de artist și tipografiere experimentală. A colaborat cu scriitori și artiști români, coreeni, suedezi, kurzi, islandezi, ucraineni, lituanieni, romi și a publicat cărți bilingve pentru copii, cele mai multe în română-suedeză, suedeză-română, română-engleză și română-romani.
„Dacă vrei să schimbi o societate, du-te la copii și tineri, persoane care sunt încă în formare”, spune Arina. „Mi se pare important pentru copii să-și păstreze limbile, să știe că au și altă cultură.”
A ales numele pionier press pentru microeditura ei deoarece a vrut să scape de „contaminarea comunistă”. „Pionier este cineva curios, care face lucruri noi”, spune ea. „În plus, am fost influențată de cultura pionieratului ideologic comunist, pentru că m-am simțit văzută. Ăsta e pericolul ideologiilor: dacă există contexte în care ești văzut și promovat, normal că o să te simți bine. Tocmai de-asta am vrut să introduc în microeditură referința la trecutul meu și la ideea de cosmopolitism, de deschidere la mai multe culturi.”
Citește partea I și partea a III-a a acestei istorii de familie.
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu