Un muzician român a emigrat în Olanda ca să poată cânta jazz: „N-aș fi putut să exist în realitatea din România”

Alex Simu a plecat să studieze în Groningen, Olanda, la 22 de ani, când era student la două facultăți din cadrul Conservatorului București. Astăzi trăiește în Amsterdam, predă la o universitate din Rotterdam, susține concerte în toată lumea și compune muzică pentru filme.

Alex Simu s-a născut în 1981 într-o familie de muzicieni din București: tatăl său era profesor de pian și canto la Școala Populară de Arte și compunea muzică pentru Loredana Groza, Mihaela Runceanu și Elena Cârstea, iar mama lui era profesoară de pian la o școală de muzică. Când era mic, Alex credea că toți copiii au pian acasă.

Enlarge

Pentru că nu se încadra în profilul pianistului clasic, „studios și docil”, mama lui l-a încurajat să cânte la clarinet. „Într-o dimineață de duminică au difuzat la televizor Rhapsody in Blue de George Gershwin și mi-a zis: «Ascultă bine, acum ai să auzi clarinetul». A fost un truc, pentru că fix aceea e cea mai bună bucată pentru clarinet din toată literatura. Și așa am fost convins să cânt la clarinet.”

Mama lui l-a înscris la Ansamblul de Muzică Folclorică de la Clubul Copiilor. „Ansamblul era un prototip ideal de integrare și conviețuire între toate etniile Bucureștiului: copii români, romi, ruși, evrei – cu toții eram acolo absolut egali și prieteni la cataramă”, povestește Alex, care a crescut în Sectorul 6, între Drumul Taberei și Militari.

În timpul comunismului, tatăl său cânta la nunți, care se țineau pe stradă, în cartier. Acolo a ascultat hore, sârbe și brâuri, care mai târziu aveau să-l influențeze ca muzician. „Nu era nici folclorul instituționalizat, nici folclorul de la televizor”, povestește el. „N-am putut niciodată să ascult nimic din ce se dădea la televizor. Folclorul de care m-am atașat era în general instrumental. În liceu, eu și colegii mei ascultam muzica lui George Udilă, Romica Puceanu și Fărâmiță Lambru, care ne plăcea. Era spiritul Bucureștiului, orașul în care am crescut.”

Enlarge

Când era elev la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”, profesorii îl certau că nu respectă partiturile, așa că l-au sfătuit să cânte jazz. „I-am întrebat pe părinți acasă: «Ce înseamnă jazz? Că la școală mi-au zis că dacă tot schimb notele de la mine, mai bine cânt altă muzică».” Părinții, educați la Conservator, n-au fost foarte fericiți când au auzit asta, dar i-au făcut rost de casete cu Benny Goodman și Acker Bilk, doi clarinetiști celebri.

Părinții lui își doreau ca el să studieze clarinetul la Facultatea de Interpretare Muzicală, iar mai târziu să se angajeze la Filarmonică. „Eram în clasa a XII-a și făceam ore suplimentare cu profesorii de clarinet de la Conservator și de la Filarmonică, când am realizat că era un drum închis, pe care nu căutam nimic”, povestește Alex.

„Mă lăsa profund rece ideea de a cânta într-o orchestră simfonică, de a continua cu repertoriul clasic al clarinetului. Pe mine mă rodea grija cum să cânt ca John Coltrane și nu puteam să dorm din cauza asta. Aveam o casetă pe care scria «jazz» și într-un final am aflat că era John Coltrane, My Favorite Things. Le-am spus părinților că trebuie să opresc orele de clarinet clasic, pentru că nu mă interesează. Auzisem că dacă studiam la Facultatea de Muzicologie și Pedagogie Muzicală, Mircea Tiberian avea niște cursuri acolo. Deci în speranța că el poate să-mi explice cum funcționează jazz-ul, am dat admitere la acea facultate.”

În timpul facultății, Alex a lucrat ca să se poate întreține – părinții lui câștigau împreună 200 de euro, iar prețul unui saxofon bun începea de la 2.000. Primul său job a fost la 19 ani, la orchestra circului. A fost apoi colaborator la Filarmonică, a făcut piano bar la Intercontinental, a cântat la nunți cu Horia Brenciu, Marcel Pavel și Monica Anghel. Mai târziu, după ce a început a doua facultate, a făcut muzică pentru reclame. „Tot ce era saxofon pe posturile TV în anii 2000, până să plec din țară, era înregistrat de mine”, povestește el.

Enlarge

În 2001, când era în anul III la Muzicologie în București, Alex a aflat că în magazia de instrumente de la Facultatea de Interpretare existau saxofoane noi, deși facultatea nu avea o astfel de secție. „Era absurd ca, după mai bine de 100 de ani de când se inventase saxofonul, în România să nu existe o secție de saxofon.”

Alex a fost primul student la saxofon de la Facultatea de Interpretare, iar profesorul lui era Răzvan Gachi, un prieten din copilărie, cu câțiva ani mai mare decât el. „În prima zi de facultate am fost cu mâna pe clanță la magazia de instrumente: «Sunt student la Interpretare, deci pot folosi instrumentele pe durata studiilor». Doamna de la magazie mi-a spus: «Dar să știți că încă nu sunt înseriate, că trebuie să le înseriem înainte să le împrumutăm, și mai durează până se întoarce gravorul».” După câteva săptămâni, Alex a primit un saxofon tenor foarte bun.

„Schimbarea de la clarinet la saxofon a fost una magică, iar asta i se datorează lui Garbis Dedeian și grupului de muzicieni din jurul lui”, spune Alex. „În 1999, am fost la un concert pe care Garbis i-l dedica lui John Coltrane. A fost o demonstrație de frumusețe și mi-a picat fisa: «Eu trebuie să cânt la saxofon». Însă atunci când eu îmi doream să învăț, în România erau doar doi-trei saxofoniști de jazz, pentru că mulți muzicieni talentați au plecat în timpul comunismului.”

Alex nu era mulțumit de niciuna dintre facultățile pe care le urma unde, spune el, unele examene se treceau „cu sticle de whisky”. „Materiile erau atât de departe de realitate încât simțeam că pierd timpul.” Chiar dacă erau câteva cursuri care îi plăceau, cum ar fi cel de Teoria Muzicii al profesoarei Rodica Nicolaescu, acestea nu reușeau să compenseze.

„Public [de jazz] a fost întotdeauna în România; după Revoluție era plin la Lăptăria lui Enache și la Green Hours. Dar deschiderea liniei pedagogice e ceva cu totul diferit. Un factor dificil a fost – și este în continuare – birocrația din sistemului de învățământ românesc, pentru că dacă sistemul ar fi fost flexibil, ar fi putut să-i aducă în învățământ pe oameni ca Garbis Dedeian și Cristian Soleanu, care amândoi erau autodidacți, și să-i convingă să creeze o platformă pedagogică. Așa s-a întâmplat în Olanda.”

Alex mergea la toate festivalurile și concertele de jazz din București, unde cunoștea muzicieni străini, precum Julien Lourau și Tommy Smith. „Eram blocat între mentalitatea școlii clasice și mentalitatea lăutăriei. În lăutărie trebuie să furi sau să găsești oameni care să te învețe cum să cânți folclor. Pe scena clasică trebuie să ai profesor. La Conservatorul din București am avut norocul să avem un profesor fulbright, Tom Smith, care a venit pentru un an și a transformat universitatea. Brusc, am avut acces la tot. Și concluzia a fost: «Eu cânt la trombon, nu pot să te învăț să cânți la saxofon, deci mergi la o școală elevată».”

Profesorul Tom Smith i-a explicat că ar trebui să facă cursuri de istoria jazzului, teoria muzicii în jazz, compoziție de jazz, formele jazzului, improvizație, materii care nu existau la Universitatea de Muzică din București. „Mircea Tiberian, din fericire, acoperea cât putea, dar era un singur om; nu puteau să facă o facultate de jazz cu un singur profesor. La momentul respectiv am înțeles că, dacă vreau să învăț, trebuie să găsesc o școală adevărată.”

Nimeni nu i-a putut recomanda însă un loc unde să meargă să studieze. „Nimeni nu știa numele unei școli, nici muzicienii profesioniști din România. Nu se mai trecuse prin genul acesta de informații. Poate sună un pic brutal, dar asta era situația adevărată.”

În 2003, când era în anul IV la Facultatea de Muzicologie și în anul II la Interpretare, a plecat cu o bursă Erasmus la Conservatorul Prins Claus din Groningen, Olanda, unde a început să studieze jazz. Dacă în România era un student dezinteresat, în Groningen s-a transformat într-un student eminent. „Profesorii îmi dădeau o temă și eu veneam cu trei versiuni”, povestește Alex. „Făceam exact cursuri care mă interesau: teoria jazzului, istoria jazzului, aranjamente și forme de jazz. Nu voiam să ratez să scriu un aranjament pentru cineva care tocmai cântase săptămâna trecută cu Michael Brecker. Profesorii veneau din prima linie a jazzului newyorkez ca să ne predea nouă la Groningen.”

Universitatea olandeză voia să creeze cea mai bună școală de jazz din Europa, așa că au invitat profesori americani. Instrumentele și echipamentele muzicale erau noi și performante, iar Alex se simțea ca Alice în Țara Minunilor. După prima săptămână și-a dat seama că nu mai vrea să se întoarcă în România.

Ca să se poată întreține, le-a predat pian, flaut, clarinet și saxofon muzicienilor amatori din oraș. În fiecare zi, când mergea la facultate, se uita la avizier ca să vadă dacă a apărut ceva de muncă. „Ceream 20 de euro pe lecție, tariful de la vremea respectivă. Făcând piano bar în diferite restaurante, compunând muzică sau scriind aranjamente, reușeam s-o scot la capăt.”

Enlarge

În Groningen, Alex făcea parte „dintr-un grup mic și fanatic de tineri care se gândeau numai la muzică” – petrecerile studențești însemnau muzică live și jam sessions. „Practic trăiam într-un vis și nu era doar al meu. Era un vis comun. Foarte mulți din colegii mei de atunci sunt pe toate scenele mari, unii nominalizați la Grammy.”

Alex spune că diferența dintre facultatea din România și cea din Groningen era ca cea „dintre un restaurant oarecare și un restaurant Michelin”: „De la o instituție care pur și simplu funcționa, fără viziune, fără interese și fără ambiții, la o instituție care era 100% concentrată să creeze muzicieni de elită”.

Locuia într-o casă de studenți, iar o parte din prietenii lui erau bulgari. „Erau deja de vreo doi ani în Olanda și mi-au zis toate secretele est-europenilor: salamul la un euro și pâinea redusă la final de zi.” Bursa Erasmus era puțin peste 300 de euro, bani care nu-i acopereau cheltuielile lunare. „Am supraviețuit cu [batoane] Snickers și Mars.”

După un an, când s-a încheiat bursa Erasmus, a fost nevoit să-și vândă două saxofoane ca să poată rămâne la Groningen. „A fost un moment devastator”, povestește el. Părinții lui nu-și permiteau să-l sprijine financiar, așa că era pe cont propriu. Familia lui vânduse pianul bunicii ca Alex să poată pleca la studii în Olanda.

A găsit sprijin la o companie locală, care i-a sponsorizat studiile. A făcut încă trei ani de facultate la Groningen, doi ani de master la Amsterdam și a plecat șase luni cu o bursă la New York. „Am fost un fel de student etern”, glumește Alex, care a studiat patru ani la Conservator în România și șase la universități din Olanda.

Enlarge

48.563 de români trăiau în Olanda la 1 ianuarie 2022. Numărul lor s-a dublat în comparație cu 2016, când 23.020 de rezidenți de origine română s-au stabilit aici.

În 2008, Alex Simu a câștigat premiul I la competiția Utrecht Casino Jazz și la North Sea Jazz Festival în Rotterdam, apoi a primit diverse recunoașteri pentru proiectele sale muzicale, precum Best World Music Release of the year în Olanda.

În 2010, a co-fondat cvartetul Arifa și a lansat albumele Beyond Babylon (2010) și Anatolian Alchemy (2012). A cântat în 46 de țări de pe cinci continente împreună cu nume importante din muzica jazz, cum ar fi Alvin Queen, Benny Golson și Bennie Wallace. A compus muzică pentru 26 de filme și în 2016 a câștigat Vițelul de Aur de la Academia Olandeză de Film pentru lungmetrajul Beyond Sleep. Din 2015, predă jazz și world music la Universitatea de Artă Codarts din Rotterdam.

În 2019, a lansat Free Fall, un album înregistrat împreună cu pianistul Lucian Ban, și Echoes of Bucharest, albumul său de debut ca lider de trupă împreună cu cvintetul său.

„[Echoes of Bucharest] a fost o cristalizare a relației mele cu orașul natal”, spune el. „[Melodia] Open Air Concert e inspirată de volumul de poezii al Ninei Cassian, Spectacol în aer liber. A Thousand Lanterns sunt felinarele Bucureștiului, Slowly Dancing for Peace e dansul bucureștenilor care au mereu conflicte, The Orphan are mai multe semnificații: am crescut înconjurat de copii orfani pe care-i vedeam prin metrou sau la Gara de Nord. În același timp, orfani au fost și părinții mei, orfan am fost și eu, pentru că din cauza schimbărilor de regim, prăpastia dintre generații în România a fost mereu abruptă. Ultima melodie, Echoes of Bucharest, e dedicată Revoluției. E vorba însă mai mult de revoluția interioară prin care au trecut românii, care au trebuit să-și câștige libertatea mentală, spirituală și financiară. Am întâlnit români peste tot prin lume și am înțeles că fiecare a căutat ceva, a căutat o libertate.”

În prezent, Alex Simu, care are 42 de ani, locuiește la Amsterdam, predă la universitate în Rotterdam, susține concerte, compune muzică și plănuiește să-și deschidă o afacere cu instrumente muzicale – a inovat clarinetul tenor și vrea să reintroducă în muzica contemporană clarinetul alto. Lucrează la un album cu muzica lui Dimitrie Cantemir și se află în faza de cercetare. „Sunt foarte exigent și simt că mai trebuie să aprofundez muzica lui”, spune el. „Sunt pasionat de filosofia și latura spirituală a lui Dimitrie Cantemir.”

Inițial, când s-a stabilit în Olanda, Alex „a încercat să devină olandez”, apoi a înțeles că „un om este un om, nu o nație”. „Toți bunicii mei sunt de etnii diferite, deci ar fi absurd să mă încăpățânez să zic că sunt ceva. Toate influențele ne completează, ne fac oameni mai interesanți, mai capabili, mai flexibili. Când merg în România, mă simt bine, mă simt acasă. Mă simt acasă și la Amsterdam.”

Enlarge

„[Granița] ține foarte mult de dimensiunea materială a omului. Suntem niște mamifere care ne naștem într-o anumită zonă geografică, dar sufletul omului e mai mult decât asta. Chiar și oamenii care nu pleacă niciodată din locul în care s-au născut au o viziune mai largă decât teritoriul lor, apreciază culturi străine, literaturi ale diferitelor țări.”

Alex nu-și imaginează cum ar fi fost viața lui dacă ar fi rămas în țară. „Aș fi plecat oricum, pentru că [România] nu se potrivea cu ceea ce voiam să fac, cu felul meu de viață. Nu existau nici parametrii, nici solul fertil [ca să evoluez]. Nu aș fi putut să exist în realitatea din România.”

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu