E duminică dimineața și Iulia își bea cafeaua în mica ei garsonieră din Barcelona, în cartierul El Clot, unul dintre cele mai vechi din oraș. Un hol minuscul, un pat, un dulap, un aragaz, o mașină de spălat, un blat de bucătărie, două scaune înalte de bar și o baie a cărei ușă se deschide pe șine – toate înghesuite în 20 de metri pătrați.
Încăperea e neverosimil de mică și de întunecată, pentru că singurul geam dă spre un patio, curtea interioară a blocului construit în pătrat. Nu intră aproape deloc lumină naturală, iar de la vecini se simte miros de mâncare. Chiria o costă 750 de euro pe lună, fără utilități, un preț obișnuit pentru Barcelona.
Iulia Tănăsescu face parte din echipa care coordonează filialele din Spania și Portugalia ale partidului PLUS, în care s-a înscris la începutul acestui an. „O să sune așa, patriot, dar voiam să fac ceva pentru România“, spune Iulia. „Mie țara asta mi-a dat o groază de chestii și am zis să pun un pic umărul să schimbăm lucrurile, mai ales având în vedere situația. Nu mai suportam să stau pe margine și doar să mă duc la vot o dată la patru ani.“
În perioada asta, Iulia se pregătește de alegeri. Se ocupă mai puțin de campania electorală și mai mult de informarea românilor: puțini dintre românii din Spania au aflat că sunt trei zile pentru votare și de trei ori mai multe secții decât la alegerile europarlamentare din mai. Spania e țara cu cele mai multe secții de votare pentru românii din diaspora – 143 față de 50, câte au fost la europarlamentare.
Iulia Tănăsescu are 34 de ani și s-a mutat în Spania la începutul lui 2016 împreună cu iubitul ei de-atunci, care venise pentru un program MBA (Master of Business Administration). Iulia nu e genul de om care „își ia traista în spinare și pleacă singur prin lume“, așa că, deși se gândise la asta, nu avusese curaj să facă pasul.
Nu-i lipsea nimic în România. Lucra la o companie de resurse umane din București, îi plăcea ce făcea și câștiga bine. Locuia într-un apartament luminos cu două camere, cumpărat în rate. Când i-a anunțat pe părinții ei că se mută la Barcelona, mama ei i-a zis: „Ce cauți tu acolo, printre străini? Îți strici rostul aici“.
În Barcelona a uluit-o gălăgia: grupuri de spanioli care vorbeau tare și deodată în baruri sau pe stradă. Dacă vrei să te faci auzit printre catalani, spune Iulia, trebuie să vorbești mai tare decât ei. A învățat repede spaniola, pentru că deja știa franceza, italiana și engleza.
La 30 de ani, câți avea când s-a mutat în Spania, Iuliei i-a fost greu să se reobișnuiască cu traiul la comun, ca în studenție. Locuia în același apartament cu iubitul ei și cu trei dintre colegii lui: un brazilian și un cuplu de chinezi. În ultimii ani, din cauza turiștilor și a Airbnb-ului, prețurile la chirii au explodat în Barcelona, așa că tinerii își caută colegi de apartament cu care să împartă costurile.
Cămăruța în care locuiau Iulia și iubitul ei – și în care nu încăpeau decât un pat și un dulăpior – îi costa 600 de euro pe lună. Nu aveau lumină naturală și împărțeau cu colegii lor bucătăria și cele două băi.
Iuliei îi plăcea diversitatea culturală, dar nu putea să iasă prea mult în oraș pentru că stilul de viață al colegilor de apartament era peste posibilitățile ei. În primele șase luni, nu și-a găsit de lucru, deși stătea numai în casă și trimitea CV-uri.
A încercat să se apropie de alți români, dar a avut senzația că aceștia sunt suspicioși și că, dacă nu sunt rude sau vecini, păstrează distanța unii față de alții. „Cred că le e frică să nu profiți de ei“, spune Iulia. „Li se pare că ajutorul e un fel de profitat. Eu, de exemplu, când am ajuns aici, am început să caut pe LinkedIn români care lucrează în HR. Am trimis vreo 40 de mesaje și mi-au răspuns doar cinci. Din cinci, au vrut să se întâlnească cu mine două persoane. Una mi-a devenit prietenă.“
După șase luni, s-a angajat într-o multinațională americană, unde avea un salariu mai mic decât cel din România și mai puține provocări profesionale. Colegele ei spaniole, care făceau aceeași muncă, dar aveau mai puțină experiență decât Iulia, erau plătite mai bine. Trebuia să înceapă însă de undeva. Relația cu iubitul ei s-a deteriorat, iar după un an s-au despărțit și acesta a plecat la Luxemburg.
În trei ani, Iulia a schimbat șase locuințe. La scurt timp după ce am vizitat-o în cartierul El Clot, Iulia s-a mutat într-o garsonieră mai luminoasă. Acum lucrează într-o companie de resurse umane unde e mulțumită profesional și e plătită bine; în compania ei sunt 500 de angajați din 40 de țări, iar peste 20 sunt români.
Îi place stilul de management din Spania, unde nimeni nu strigă la nimeni, iar șefii „nu fac poliție“ și nu pot fi abuzivi, pentru că există mecanisme prin care sunt evaluați constant de angajați. Din cauza asta, crede Iulia, nu s-ar mai putea întoarce să lucreze într-o companie românească.
I s-a schimbat mentalitatea, iar acum e mult mai sensibilă la umorul grosolan românesc. O irită glumele misogine și îi taxează imediat pe cei care le fac, pentru că în Spania mișcarea feministă e puternică și a văzut cum asta influențează în bine viața femeilor de aici. „Sunt mult mai dispusă să zic dacă mă deranjează ceva“, spune Iulia.
De când s-a mutat în Spania, Iulia se simte „pierdută“ din punct de vedere al identității. „Nu mai știu unde-i acasă“, spune ea. „Tendința e să zici «Acasă-i România», dar când mă întorc aici, în garsoniera asta fără lumină, tot o simt acasă. Ajungi să-ți schimbi obiceiurile: de la ce mănânci, ce faci, până la cum vorbești. La muncă trebuie să fii mult mai politically correct și felul în care pui problema – nu poți să fii așa direct. Se schimbă modul în care vorbești cu oamenii.“
În fiecare an, Iulia face o listă cu motivele pro și contra rămânerii în Spania. „Îmi lipsesc românii, îmi lipsește stilul românesc: prietenii, caterinca, mâncarea românească“, spune Iulia. Dar în Spania, unde serviciile publice funcționează, se simte în siguranță, mai ales atunci când vine vorba de sănătate. Spitalele din România au îngrozit-o – când bunica ei s-a îmbolnăvit de cancer, era internată în spital și avea dureri, Iulia le-a rugat pe asistente să-i facă un calmant, iar acestea i-au răspuns: „N-avem, domnișoară, calmante și așa mai are un pic și moare, ce vreți?“.
În Barcelona nu are confortul din București, unde locuia în apartamentul ei de două camere, și, cel puțin în viitorul apropiat, nu-și va permite să-și cumpere o locuință. „Acesta ar fi și unul dintre motivele pentru care m-aș întoarce acasă“, spune Iulia. „Acum mi-aș găsi și un salariu mai mare având în vedere experiența de afară. Am prietenii de o viață acolo, e mult mai confortabil din toate punctele de vedere.“
În Barcelona, îi place multiculturalismul, optimismul oamenilor și stilul lor de viață. „Spaniolul de rând nu are cine știe ce salariu, dar își permite să se ducă în vacanță, să iasă la o bere, nu lipsește un tapas, o măslină, are un oarecare confort.“
Se întoarce în România o dată la trei luni și merge la părinții ei în Pitești, dar fiecare vizită înseamnă multă alergătură. „Încerc să văd cât de mulți oameni pot, să ies cât de mult pot, să văd locuri care-mi sunt dragi. Și e obositor emoțional: mă duc și ne simțim bine, apoi trebuie să mă despart de fiecare și mă macină. Ajung aici și două luni sunt OK, dar tot timpul tânjesc.“
În urmă cu doi ani, l-a dus în România pe fostul ei iubit spaniol, care era vegan și comunist. (În Spania, mulți intelectuali tineri sunt comuniști, pentru că, în timpul dictaturii lui Franco, rezistența a fost formată din comuniști. Tinerii care simpatizează cu extrema stângă în Spania nu-și doresc o dictatură, ci vor egalitate, protecție socială și protecția mediului.)
„Am făcut greșeala să le zic alor mei că el e mai socialist și au început să îmi spună «Mă, mamă, nu e bine!». I-am rugat să nu se apuce să taie carne pe-acolo; să-i pregătească o varză călită sau o fasole bătută. «Da’ ce oameni suntem noi să-i dăm varză călită?» Evident, ai mei nu vorbesc spaniola sau engleza și eu traduceam: «Da’ ce are, mamă, e bolnav?», «Da’ ce mănâncă băiatul ăsta, din ce trăiește?», «Mamă, tu să nu te faci vegană, că e periculos, te îmbolnăvești». Până la urmă, l-au convins să mănânce un ou. A zis: «OK, găinile astea sunt ale părinților tăi, am înțeles că nu sunt exploatate, hai că mănânc un ou ca să scap».“
Părinții Iuliei o vizitează o dată pe an. Au cumpărat un ibric, pentru că nu le place cafeaua la espressor, și i-au adus sarmale, cozonac, țuică și o pijama de bumbac sfințită de o mătușă la o mănăstire – mătușa i-a spus că dacă o poartă o să se mărite. Când au venit prima oară la Barcelona și au văzut unde stă, mama ei a zis: „Doamne, mamă, da’ ce cauți aici, vino acasă, n-ai tu casa ta?“.
Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.
Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.
Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. „Plecat“ va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu