De când a plecat din România, Paul a fost „doctor în lopată“, cofetar-patiser, salvamar, zidar, faianțar, muncitor la gater, tăietor de lemne în pădure, ajutor de bucătar, șofer de dubă, lucrător într-o fabrică în care făcea bobine pentru panouri electrice, barman La Bodeguita de San Segundo, un renumit restaurant de vinuri din Ávila, șofer de TIR și terapeut de Shiatsu. De anul trecut, de când a publicat cartea Negustorul de pipe la editura Herg Benet din România, este oficial și scriitor.
Paul are 45 de ani și, înainte să vină în Spania, a lucrat în presa locală din Galați, unde a fost dezgustat de baronii locali și de ziariștii aserviți. Era 2000, avea 27 de ani și își dorea o altfel de viață pentru el și soția lui, Irina, cu care se căsătorise de trei ani.
Prima oară a încercat să plece în Grecia, la un prieten care lucra în Atena. A intrat fraudulos în Serbia împreună cu o călăuză și un grup de români care, la fel ca el, își doreau o altfel de viață. Au luat un tren din Belgrad până la Niš, au traversat noaptea Macedonia cu o camionetă, s-au ascuns în boscheți la granița cu Grecia, iar când s-a înnoptat au mers ore întregi prin câmp. La patru dimineața, s-au adăpostit într-o casă părăsită să se odihnească. Poliția de frontieră din Grecia avea arme și câini și nici o milă pentru imigranți. Le-a luat pașapoartele și i-a ținut închiși patru zile cu apă, pâine, o conservă de sardine și bastoane peste genunchi. Era umflat când s-a întors în România.
După două luni, a plecat în Spania; avea un pașaport nou, o viză de turist de 90 de zile, „o valijoară cu chiloți și 700 de parai împrumutați de la mătuși“. Singurele cuvinte pe care le știa în spaniolă erau „¡Hola!“, „mañana“ și „trabajo“.
Paul nu făcuse niciodată muncă fizică, iar primul lui job a fost să niveleze pământul dintr-o curte cu lopata. A primit mâncare și echivalentul a 30 de euro (pe atunci, în Spania se foloseau pesetas). S-a descurcat onorabil, chiar dacă avea palmele pline de bășici.
În următoarele luni, a bătut din ușă în ușă ca să caute de lucru. „Busco trabajo“, le spunea celor care-i deschideau. A avut perioade în care a făcut diverse munci necalificate și perioade în care a mâncat doar lapte cu biscuiți. Dacă-l întreba cineva, spunea că e irlandez, pentru că auzise că românii sunt săltați de poliție.
În timp ce lucra cu o mașină de făcut ciment, Paul și-a strivit degetele. Ambulanța l-a dus în Ávila, la 70 de kilometri de locul în care se afla. Era plin de sânge și în stare de șoc și nu știa ce-o să se întâmple cu el, pentru că nu avea nici acte, nici asigurare medicală. Doctorilor le-a spus că i-a căzut o baterie pe mână – nu l-au crezut, dar nu a contat. Un chirurg cubanez i-a reconstruit falangele și i-a salvat cele patru degete.
S-a mutat de colo-colo – Sotillo de la Adrada, La Adrada, Arenas de San Pedro, Torrejón de Ardoz, Ávila, L’Hospitalet de Llobregat, Calafell –, până când s-a stabilit în Vila-Seca, provincia Tarragona, unde locuiește de 13 ani împreună cu soția lui.
Irina a venit în Spania în 2002, când a dat un examen ca să-și echivaleze studiile de asistentă medicală. Au șocat-o condițiile din spitalele spaniole dotate cu echipamente pe care nu știa să le folosească, pentru că nu văzuse niciodată așa ceva în spitalul din Galați în care lucrase.
„Nu pot să mă detașez“
Paul ne gătește paste negre cu sos de cerneală de calamar, pe care le mâncăm în bucătăria luminoasă din apartamentul familiei Gabor. Bem cava, un fel de șampanie spaniolă, palincă de Negrești-Oaș din rezerva redacției Teleleu – „Asta e aur“, a spus Paul când a gustat-o – și vorbim despre criza politică din România.
Paul a votat la toate alegerile de până acum și urmărește permanent ce se întâmplă în țară. „Sunt mai la curent decât aș vrea cu situația politică din România“, spune el. „Nu pot să mă detașez, sunt abonat la fluxuri de știri și le citesc când mă trezesc, la șase dimineața. Mie mi-ar fi mult mai comod să stau pe treaba mea, dar încă mă oftică faptul că noi nu ieșim din dinamica aia a tătucului care trebuie să aibă grijă de noi.“
Irina lucrează la o clinică medicală din Vila-Seca, iar Paul colaborează cu două clinici din Reus și Tarragona, unde face masaj Shiatsu. Trăiesc bine și nu le lipsește nimic în Spania. Cu toate astea, Irina și Paul și-au cumpărat un apartament în Galați atunci când au reușit să strângă „o coajă de bani ca să-și ia o pernă acasă“. „Oricine ar vrea la un moment dat să se întoarcă“, spune Paul. „Nu știu dacă peste cinci ani, peste 20 sau dacă o să ne întoarcem vreodată.“
Soția lui, Irina, spune că nu ar mai putea lucra niciodată în România – nu atât din cauza condițiilor din spitale, ci a felului în care sunt tratate asistentele. „În România, asistentele sunt văzute ca un fel de servitoare ale medicilor“, spune ea. „În Spania, suntem toți colegi, fiecare cu meseria lui.“ Își amintește că, atunci când lucra în România, una dintre doctorițe nu suporta mirosul pacienților. Când îi consulta, le spunea: „Respiră în cealaltă parte“. „Aici, dacă miroase ceva, le zic infirmierelor și se ocupă“, spune Irina. „Dar nu miroase nimic niciodată.“
Paul a început să scrie literatură atunci când era șofer de TIR și își petrecea serile și weekend-urile în parcări. Se închidea în cabină și scria – întâi articole pe blog, apoi textele-miniaturi care urmau să se transforme într-o carte peste câțiva ani. A avut mai mult timp să le adune atunci când „a parcat“ în Vila-Seca, a făcut o școală de fizioterapie japoneză și s-a apucat de masaj Shiatsu.
„La masaj vin oameni din toate păturile sociale“, spune Paul. „Iar unii mă întreabă de România, de Maramureș, de Deltă, diverse. Și acum două luni, un IT-ist care vine la mine de câțiva ani mă întreabă: «Tipa asta blondă – asta e prim-ministrul vostru?». «Da», îi zic cu jumătate de gură. «Și din ce partid e?» «Păi e cu stânga, cu PSD-ul, cu social-democrația.» «Eu am văzut-o odată vorbind în Parlament acolo, la Bruxelles. E pe bune? Ea așa vorbește?» Și i-am zis: «José, da, tipa e pe bune, adică nu face mișto.» Și mi-a zis: «Uau, acum înțeleg eu de ce plecați voi de-acasă.» Mie mi-a căzut tavanul în cap în momentul ăla.“
Paul își pregătește o pipă și iese pe terasa însorită de unde se vede strada principală din Vila-Seca. Câțiva bărbați toaletează copacii de la marginea drumului care arată oricum îngrijit. De pe terasă se vede micul parc în care seara se plimbă familiile din cartier. Băncuțe elegante, o alee din lemn și o pistă de alergare, unde dimineața o femeie îmbrăcată de sport aleargă în timp ce împinge un cărucior cu un copil. E liniște în Vila-Seca, oamenii care se plimbă pe străzile curate zâmbesc și aici viața pare mai ușoară.
Cici, motanul pe care Paul l-a găsit într-o parcare atunci când era șofer de TIR, ne întrerupe conversația cu miorlăieli. E gras, leneș și pufos, iar Irina îi dă un pliculeț de mâncare ca să-l facă să tacă. S-au obișnuit cu viața din Spania, Irina cântă propozițiile la fel ca spaniolii și unele expresii vin mai greu în limba română, își cumpără ulei de măsline de la fermierii de lângă Vila-Seca, încă nu s-au atins de cârnații trimiși de părinții lor din Galați, dar, cu toate astea, atunci când vorbesc despre „acasă“ se referă la România.
Ar fi putut cere cetățenie spaniolă, dar n-au vrut: ca să primească cetățenie spaniolă, Paul și Irina ar trebui să renunțe la cea română, pentru că cele două țări nu au acord privind dubla cetățenie. „Nu aș avea nici un avantaj, nu aș plăti taxe mai puține, mi-e OK deocamdată“, spune Paul. „Dar, dacă se împute treaba, o să mă gândesc mult mai serios. Eu am senzația că, dacă nu se întâmplă nimic radical pozitiv în România și mergem tot în direcția asta, ne-o luăm în freză: ori ne dau afară din UE, ori ieșim noi din UE.“
Deși e critic atunci când vorbește despre România – corupție, lipsa infrastructurii, birocrație greoaie – îl enervează românii care spun că în țară nu s-a făcut nimic în ultimii 30 de ani. „Nu ai cum să nu recunoști că sunt schimbări“, spune Paul. „Dar pe mine ce mă doare cel mai tare e că sunt foarte puțin vizibile schimbările la nivel de mentalitate.“
„Mami, aici murim de foame, du-te, că eu mă descurc“
Când intri în apartamentul familiei Gabor, te întâmpină mirosul plăcut de bețișoare parfumate. În capătul holului este camera în care Paul face ședințe private de masaj, o încăpere simplă, vopsită într-un verde liniștitor, cu covoare moi pe jos. Mergi pe holul lung, treci pe lângă dormitorul pe care ziua îl ocupă motanul tolănit în mijlocul patului, baia, bucătăria și micul living, iar în capăt camera de oaspeți.
Bem cafeaua în bucătărie împreună cu Paul și Carolina Iordache, o româncă din Montbrió del Camp, un sat la 16 kilometri distanță de Vila-Seca. Carolina vine la masaj de șapte ani și Paul ne-a avertizat – „Să auziți ce poveste are Carolina!“ –, așa că noi am ascultat-o.
Carolina e mică de statură, veselă și agitată și, odată pornită, nu se mai oprește din vorbit. Are 54 de ani și a venit în Spania în 2003, după ce a divorțat de bărbatul cu care a fost căsătorită 15 ani. Relația lor nu mergea de multă vreme, dar Carolina a rămas „pentru copil“, deși soțul ei o înșela, se îmbăta și o bătea. „Știți ce zice femeia româncă: nu divorțez că nu mă descurc singură cu copilul“, spune Carolina. „Dacă aș fi trăit aici, totalmente nu mai aveam mintea asta. Nu mă mai molestam. Aș fi pus punct mai repede.“
Locuia în Pitești și, după divorț, au început greutățile financiare: avea o fiică de 14 ani și fostul ei soț refuza să le ajute. „Lucram la o firmă de asigurări de viață și îmi luasem al doilea serviciu la un magazin de piese auto“, povestește Carolina. „Și, cu toate astea, la sfârșitul lunii veneam cu două banane acasă, nu cu un kilogram.“
Nu a vrut să plece din țară, dar dificultățile financiare o apăsau și o cunoștință i-a spus că o familie din Spania caută o româncă să aibă grijă de un bătrân. „N-aș fi plecat dacă copilul meu nu mi-ar fi zis într-o zi: «Mami, aici murim de foame, du-te, că eu mă descurc».“ Fata Carolinei era în clasa a IX-a și a rămas singură acasă, în apartamentul lor de două camere din Pitești.
Carolina s-a dus la Cerdanyola del Vallès, la 16 kilometri distanță de Barcelona, în casa bătrânului pe care trebuia să-l îngrijească. Un an de zile a stat închisă în casă: gătea, făcea curat, îl scotea pe bătrân o jumătate de oră pe zi la plimbare prin parc și îl supraveghea. Avea liber doar vinerea, de la 12 ziua la 12 noaptea, când pleca la Barcelona și se plimba pe străzi. Se simțea singură și izolată și era plătită foarte puțin, cu 420 de euro pe lună.
„Păi normal că voiau româncă: noi nu eram în UE, nu aveam acte și ne plăteau ce voiau ei“, spune Carolina. „Mai târziu, am cunoscut o tipă căreia îi plăteau 1.200 de euro să aibă grijă de un bătrân. Eu acum, cu opt ore de limpieza, de dat la mop, câștig 1.217 euro pe lună.“
Carolina își oprea 50 de euro, iar restul îi trimitea în România, la fiica ei. „Și ăia 50 de euro îi cheltuiam pe telefon, că trebuia să vorbesc cu ea: mă suna la 12 noaptea că i s-a spart țeava de apă caldă în casă.“ Cu toate astea, 420 de euro erau mai mult decât câștiga Carolina cu două servicii în Pitești.
După un an, Carolina s-a mutat din casa bătrânului și a început să lucreze „în limpieza“. L-a cunoscut pe actualul ei bărbat – „toro bravo“, glumește ea –, cu care trăiește de 12 ani într-un parteneriat civil legalizat. Fiica ei a crescut fără ea, dar Carolina a întreținut-o la facultate la București, apoi a ajutat-o să-și cumpere o garsonieră.
De când i s-au născut nepoții, Carolina se gândește tot mai des să se întoarcă în România. „Mă uit la poze și văd că în fiecare nepoata mea e schimbată și îmi vine să mă arunc în avion și să plec mâine. Aș putea da cu piciorul la tot, deși știu că doare și că viața de aici nu o s-o mai am acolo.“
***
Îi îmbrățișăm pe Irina și Paul și pornim spre sudul Spaniei, acolo unde o să întâlnim comunități tot mai mari de români. Suntem de o lună și jumătate în Spania și până acum n-am prea avut ocazia să ne exersăm spaniola, pentru că am vorbit tot timpul românește. La benzinăria cu autoservire a venit un român să ne arate pe ce butoane să apăsăm, în supermarketuri clienții vorbesc românește, în micile orașe auzim pe toate străzile românește, în bloc cu Paul locuiește o familie de români, în Vila-Seca trăiesc 283 de români*, pe Facebook românii din Spania ne scriu mesaje și ne invită la ei, iar uneori avem senzația că, de fapt, nici n-am plecat din România.
*sursa: Institutul Național de Statistică din Spania
Acest articol face parte din seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora. Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.
Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.
Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu