„Nu ai ce să muncești în România”

Ianuarie, 2004: Mii de români stau la coadă la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă din București, unde sunt selecționați muncitorii sezonieri pentru fermele de căpșuni din Spania. Așteptarea poate dura și două zile, dar oamenii stau neclintiți în frig, îmbrăcați cu două perechi de pantaloni. Când se face noapte, Vasilica, o femeie de 33 de ani din satul Daneți, județul Dolj, se înfășoară într-o pătură și doarme în scara unui bloc, împreună cu alte trei femei de la ea din sat. Niște bărbați le-au invitat într-un apartament, dar li s-a făcut frică și au plecat. Dimineața, se așază din nou la rând.

O comisie de români și spanioli se uită la mâinile lor ca să vadă dacă sunt destul de muncite, le evaluează înălțimea, pentru că patronii caută oameni mici de statură, pe care să-i doară mai puțin spatele atunci când culeg căpșuni încovoiați, și silueta, pentru că femeile slabe sunt mai rapide. Vasilica le arată o hârtie care dovedește că are pământ la țară și că a lucrat în agricultură, așa că e admisă. Se bucură de parcă ar fi luat un examen greu. Alte femei ies plângând.

Cei selectați merg la Institutul de Medicină Legală ca să primească un certificat pe care scrie că sunt apți de muncă, iar femeile, că nu sunt gravide. Stau la coadă dezbrăcate și așteaptă controlul ginecologic care se face la repezeală, pentru că mii de românce vor să plece la muncă în Spania.

Enlarge

Aceștia sunt românii norocoși, cei care au ajuns în Spania cu contracte de muncă și au stat în modulele și căsuțele aglomerate din câmp, cu dușuri și paturi suprapuse. Cei care au venit ilegal au dormit pe băncile din gară, în mașini abandonate sau în corturi, au muncit la negru, fără asigurare medicală, au furat alimente și haine din magazine, au mâncat produsele expirate aruncate în tomberoanele de la supermarketuri.

Vasilica așteaptă în parcarea din Palos de la Frontera, provincia Huelva, unde opresc și astăzi autocarele care vin din România. Acolo, patronii spanioli își aleg muncitorii – „Vreau zece femei” sau „Vreau patru femei” –, iar româncele se grupează și urcă în dubițele lor. Patronii spanioli preferă femeile, pentru că sunt mai delicate cu fructele și mai eficiente decât bărbații.

Pe câmp, Vasilica n-are voie să se îndrepte de spate în timp ce culege. Trebuie să stea aplecată și să apuce căpșunile cu ambele mâini, fără să se sprijine în roabă. Chiar dacă patronul nu o vede, îi atrag atenția celelalte muncitoare românce. Atunci când nu-i convine ceva, patronul strigă „Maleta!” și „La calle”– „Bagajul” și „Valea!”, pentru că sute, mii de români ar vrea să muncească în locul Vasilicăi.

Români la cules de căpșuni în solariile din Palos de la Frontera

E cald sub plasticul din solarii și Vasilica a rămas într-un maiou cu bretele subțiri. „Auzi, aici nu se vine ca la plajă!”, îi atrage atenția o româncă. Au trecut 16 ani de atunci și Vasilica se îmbracă și azi în cămașă cu mâneci lungi atunci când culege căpșuni, chiar dacă în lunile mai și iunie temperatura din solarii ajunge la 50 de grade Celsius.

Înainte ca România să intre în Uniunea Europeană în 2007, sărăcia generalizată împovăra viața de familie. Lucrăm de un an și jumătate la un proiect despre românii din diaspora și câteva istorii ne-au marcat nu prin unicitatea lor, ci prin banalitate, pentru că acestea sunt istoriile reprezentative pentru multe familii din țara noastră.

O femeie care avea două servicii, dar care, la sfârșitul lunii, își permitea să cumpere doar două banane pentru copiii ei, nu un kilogram întreg. Părinți care luau alimente de bază pe datorie de la magazinul din sat și care trăiau plini de griji de la o lună la alta. Tânăra care n-a putut merge la facultate, deși învăța bine, pentru că mama ei nu și-a permis s-o întrețină nici măcar o perioadă, până s-ar fi angajat. Vasilica, o mamă singură cu doi copii, sătulă să se spele la lighean, care și-a dorit o baie în casă, nu în fundul curții.

Sărăcia a schimbat relațiile de familie și istoria noastră recentă. Cei care au plecat poartă cu ei dorul, regretele sau scârba, rușinea, dorința de „a se realiza”, ruptura dintre lumea pe care au lăsat-o în urmă și cea în care trăiesc acum, trauma lipsurilor și nevoia de a acumula. Cei care au rămas sunt copiii care au crescut fără părinți și părinții care au îmbătrânit fără copii, apoi au murit singuri, pentru că fiii și fiicele lor trăiau ilegal în Spania sau erau în mijlocul campaniei de cules și ar fi pierdut tot dacă s-ar fi întors acasă.

Românii care au plecat din țară sunt încă prezenți printre noi: economia s-a dezvoltat și datorită lor, contactul cu alte culturi a creat schimbări sociale, iar voturile diasporei au influențat scena politică.

Enlarge

Astăzi, Vasilica are aproape 50 de ani și încă muncește câteva luni pe an la căpșuni, în Palos de la Frontera. În restul anului, trăiește în România. Când era mai tânără, lucra sezonier în diverse localități din Spania: în Lleida, Zaragoza, Jaén, Córdoba sau Ricla, la fructe, la măsline, la struguri, la usturoi sau la ceapă. Cea mai lungă perioadă în care nu și-a văzut copiii a fost un an și jumătate în care a migrat dintr-o parte în alta a Spaniei în căutare de muncă. Regretă că fiul și fiica ei au crescut fără ea, că de 16 ani n-a petrecut niciun Paște acasă, că n-a văzut zambilele și liliacul înflorind, pentru că din februarie, când începe campania de cules, și până în iunie, când se termină, lucrează în câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera, arsă de soare sau udă până la piele.

Copiii ei aveau șase, respectiv trei ani când a divorțat. Tatăl lor nu le-a plătit niciodată pensie alimentară, iar Vasilica a lucrat cu ziua în viile și livezile din Daneți, care azi nu mai există. „Nu ai ce să muncești în România”, spune ea. „Înainte era CAP-urile, era irigații – au furat, au distrus tot”.

Enlarge

I-a lăsat pe copii în grija bunicilor și a plecat în Spania, la căpșuni. „Pentru bani am plecat și… mă trec lăcrimile. Eu nu știu bucuriile și supărările copiilor mei. Vorbeam cu fata la telefon și îmi spunea: «Mamă, nu ne mai trebe banii, numa’ tu să vii acasă». E dureros. Nu aveam cum să rămân în România, eram săraci, nu aveam cu ce să trăim, da’ să-ți mai faci și tu strictul necesar – o bucătărie, o baie. Te spălai la albioară. Jumătate aș fi rămas cu ei, jumătate aș fi plecat.”

În noiembrie anul trecut, când fiica ei a născut, Vasilica a fost lângă ea, dar a lipsit acum doi ani, când nora ei a născut în timpul campaniei de cules.

Flori, care are astăzi 38 de ani, a venit în Spania în 2006 și nu i-a plăcut niciodată să culeagă căpșuni. L-a cunoscut pe soțul ei, care a convins-o să rămână și să-și caute altceva de muncă. Anii au trecut, s-a născut fiul lor, care are acum opt ani, și Flori încă lucrează la căpșuni, deși de fiecare dată când își pune cizmele și intră în noroi se simte „înjosită”.

Expresia „căpșunari” și bancurile cu români care lucrează în Spania au contribuit la sentimentul ei de umilință. Au fost numiți „sclavi”, la fel ca mulți români care muncesc în agricultură în țările dezvoltate ale Europei, iar asta a creat stigma cu care acești oameni trebuie să trăiască.

Enlarge

Lui Flori îi e rușine că n-a putut să realizeze mai mult. Îi e rușine când se întoarce în vacanță în România și vede că surorile și verișorii ei lucrează „la birou”. Nu iese niciodată din curte ca să nu se întâlnească pe stradă cu foști colegi de școală sau cunoscuți care ar putea s-o întrebe: „Ce faci în Spania?”.

Zeci de mii de români au plecat în Spania la începutul anilor 2000 ca să lucreze în construcții sau la căpșuni, în timp ce zeci de mii de românce îngrijeau bătrâni în Italia. „Căpșunarii” și „badantele” au fost cele mai importante valuri de migrație pe care le-a cunoscut țara noastră, cu toate că românii au căutat constant o viață mai bună în Vestul Europei după căderea comunismului.

În 1989, România avea 23,1 milioane de locuitori. Astăzi suntem 19,4 milioane, iar cel mai important factor al acestei scăderi e emigrația. Orașele și satele s-au golit, pe măsură ce românii au fugit de sărăcie și de corupție. România a rămas fără doctori, asistente, IT-iști, muncitori, profesori, electricieni, ingineri şi o generație întreagă de copii a crescut cu banii trimiși de părinții plecați în străinătate.

În 2018, românii din diaspora au trimis acasă aproape 3 miliarde de euro potrivit Eurostat, dar între 2006 și 2008 sumele anuale depășeau 6 miliarde de euro (ca referință, bugetul educației în 2018 a fost de aproximativ 5 miliarde de euro în România).

Se estimează că între 3,4 și 5,6 milioane de români sunt plecați în străinătate. Numerele variază pentru că mulți lucrează sezonier, la fel ca Vasilica, nu sunt înregistrați în țările în care trăiesc sau sunt înregistrați simultan în Spania și în Germania, iar instituțiile publice din România au stat mereu prost la statistici. Politico scria în 2019 că România e țara europeană cu cel mai mare procent de cetățeni care trăiesc în afara granițelor – 14,6%.

Enlarge

Comunități întregi de români s-au mutat în Spania, și-au adus rudele, vecinii și prietenii, cu toate că rădăcinile lor au rămas în satele din care au plecat. Românii din Bistrița-Năsăud s-au stabilit în Roquetas de Mar, provincia Almería, iar cei din Dâmbovița, în Castellón de la Plana. Cele două comunități dislocate au devenit subiect pentru cea mai amplă cercetare științifică realizată vreodată în UE – proiectul ORBITS, care studiază enclavele demografice în care românii reprezintă mai mult de 10% din totalul populației.

La 1 ianuarie 2019, în Spania trăiau 670.186 români (cf. Institutului Național de Statistică din Spania), a doua cea mai mare comunitate de imigranți după marocani, dar între 2008 și 2013 numărul lor a depășit 800.000. Pe parcursul unei perioade de cinci ani, s-au mutat în Spania câte 100.000 de români pe an.

Românii au plecat în Spania ca să-și construiască o casă în România, ca să-și țină copiii la școală, să-și pună gresie, să-și facă gardul sau, pur și simplu, să scape de sărăcie. Satele românești s-au umplut de vile opulente, în care mulți români nu s-au mai întors niciodată să trăiască, deși și-au investit în ele munca din ultimii 15-20 de ani. Viața lor e acum în străinătate, unde încearcă să-și reclădească universul românesc de care au fugit – orașe spaniole precum Roquetas de Mar, Castellón de la Plana sau Palos de la Frontera sunt pline de magazine, restaurante, concerte de manele, carmangerii și patiserii românești.

Februarie 2020. Este ora 14.30 și Vasilica se întoarce de la câmp în Palos de la Frontera. Orele de stat în umezeală, îndoită de spate, înseamnă dureri care trec doar cu ibuprofen, asta știe orice româncă din câmpurile de căpșuni. Dar te obișnuiești, mai ales dacă lucrezi aici de mulți ani. Acesta e și motivul pentru care majoritatea culegătorilor sunt femei: se spune că suportă durerile de spate și crizele de rinichi mai bine decât bărbații.

Enlarge

De câteva zile, mergem la lucru cu Vasilica și celelalte românce. Stăm în picioare și înaintăm printre rândurile de căpșuni în ritmul lădițelor umplute. În timp ce vorbesc cu noi, mâinile lor desfac frunzele cu repeziciune și culeg căpșunile. Blugii ni s-au umplut de noroi, deși Adi, șeful de câmp, ne-a dat cizme de cauciuc. Mirosul puternic de îngrășăminte și fructe proaspete ne rămâne în nări.

Dimineața e umezeală și frigul acesta de lângă ocean îți pătrunde în oase, mai ales când plouă de o săptămână. La prânz se înseninează și soarele încinge plasticul din solarii. Ne dezbrăcăm de geci, căciuli, mănuși și rămânem în tricouri, dar tot ne e cald. Habar n-avem cum e vara, pufnesc femeile.

Enlarge

Vasilica stă la „cazări”, într-o căsuță-vagon construită în câmp de patronii spanioli, frații Domingo și Juan López. Niște dreptunghiuri din beton, cu două camere mici în care sunt înghesuite câte patru paturi suprapuse. Într-o cameră stau Vasilica și Stela, vecina ei din satul Daneți, împreună cu Elena, iar în cealaltă cameră, Tudora și Corina. Alături, locuiește Adi, șeful de câmp, împreună cu soția și copilul lor.

O bucătărie cu o mașină de spălat, un aragaz, un frigider, o chiuvetă, o masă, niște rafturi, câteva scaune și o canapea veche. O singură baie și un duș fără cabină, delimitat de o perdea de plastic. Mă spăl pe mâini cu un șampon pentru copii pe care scrie „Ajutoare din Fondul European destinat celor mai defavorizate persoane si din bugetul de stat”.

Vasilica, Stela, Elena, Tudora și Corina la cazări, în Palos de la Frontera

Stela încălzește ciorba și prăjește la flacără un ardei roșu uscat. Vasilica și Stela au venit cu microbuzul din România și au adus cu ele câteva kilograme de carne congelată (au tăiat niște găini înainte să plece), „roșeală” acră pentru ciorbă, bulion pentru sosuri, brânză, ouă, borș, untură, castraveți și ardei murați, ceapă, cartofi și usturoi din grădină, varză murată, făină, sarmale congelate, pastă de mici, vin de țară, șuncă de porc, salam, pateuri de post, ardei iuți uscați. Oale, farfurii și tacâmuri au de anul trecut, pentru că nu le-au mai cărat înapoi în România.

Vasilica ne arată untura, murăturile, ardeii iuți uscați și carnea congelată pe care le-a adus cu microbuzul din România

Își economisesc cu atenție fiecare euro – de o lună, de când au ajuns, nu și-au cumpărat decât pâine. Banii câștigați în patru luni de muncă în Spania trebuie să le ajungă în restul anului în România, așa că preferă să stea la cazările din câmp, deși condițiile sunt proaste. Aici nu plătesc chirie și utilități spre deosebire de familiile de români stabilite permanent în Palos de Frontera.

Enlarge

Elena stă pe prag și fumează o țigară, Vasilica și Stela se așază la masă, iar Tudora încălzește tocănița de cartofi pe care a gătit-o ieri.
— Ți se pare că trece ziua greu. Mie, de exemplu, mi s-a părut că luna asta a stat pe loc.
— La muncă nu e plictisitor, muncești, vin mai multe fete, aia spuie céva, aia céva, trece. Mai glumim. Dar când vii în cameră…
— Patronii preferă româncele că muncesc, marocancele când le vine lene, chiuie așa: „Uiuiuiuiu”.
— Vremea asta friguroasă – ne doare spatele mai rău.
— Trebuie să te legi la șele.
— Nici nu mai știu ce să iau. Ibuprofen d-ăla iau.
— Corina îi fu rău de dimineață și nu fu la lucru. Pierdu 40 de euro.
— Dacă ți-e rău, dă-i încolo de bani.

Patronii spanioli au construit cazările din câmp pentru muncitoarele sezoniere din România. Domingo preferă să lucreze cu românii, pentru că învață limba spaniolă mai ușor decât nigerienii și marocanii. „Mie mi-a mers bine cu românii”, spune el.

Enlarge

Înainte de 2000, când au început să vină în Palos de la Frontera muncitori din Europa de Est – România, Polonia, Bulgaria –, Domingo lucra cu spanioli și cultiva o cantitate mai mică de căpșuni. A urmat un boom imobiliar și spaniolii s-au angajat în construcții în regiunea Costa del Sol. În locul lor au venit românii, agricultura s-a dezvoltat și afacerea lui Domingo s-a extins. „Mâna de lucru ne-a prins foarte bine”, spune el.

Pe lângă miile de români care au venit cu contracte, alte câteva mii au venit ilegal. Mulți au dormit în parcuri sau pe câmp, în barăci construite din paleți și carton, fără apă și electricitate, așa cum trăiesc în prezent imigranții din Mali. Adi, șeful de câmp, a dormit câteva săptămâni împreună cu alți trei români într-o mașină abandonată.

Pentru Tudora, 23 de ani, condițiile de la „cazări” sunt mai bune decât cele de acasă, din satul Curcani, județul Călărași, unde până anul trecut n-a avut electricitate și apă curentă. Tudora s-a măritat la 16 ani și are trei copii. A locuit cu soacra, cumnații și familiile acestora în trei camere, până când a primit teren de la primărie și a început să-și construiască o casă lângă cimitir.

Enlarge

Tudora și soțul ei au ridicat două camere, iar preotul le-a dat curent electric și acces la fântâna din curtea cimitirului. Căra în fiecare zi 40-50 de găleți cu apă ca să dea la vacă, la cai, la rațe și găini, să ude grădina, să gătească și să spele hainele copiilor. Cel mai greu e iarna, când îi îngheață mâinile în apa rece, pentru că nu are mașină de spălat.

Anul trecut a venit prima oară în Palos de la Frontera împreună cu o vecină, iar cu cei 2.600 de euro câștigați a reparat acoperișul, a tras apă și curent electric. Anul acesta vrea să construiască o baie și o bucătărie cu banii de la căpșuni.

Tudora n-a fost niciodată la școală și nu știe să scrie și să citească. „[Bunica] a vrut să mă dea, dar profesorul a zis că n-am ținere de minte. Și când m-am dus la zece ani, a spus că sunt deja prea mare pentru clasa I și nu m-am mai dus. Da’ copiii noștri merge, i-am dat la grădiniță. Bărbatu-meu are zece clase, mai bine decât deloc.”

Tudora, Stela și Elena la cazări, în Palos de la Frontera

Bărbatul Tudorei lucrează cu ziua în construcții, dar banii pe care-i câștigă nu sunt suficienți. „Trebuie să le oferi ceva la copii”, spune ea. „Sunt așa amărâți – nu îmbrăcați, nu încălțați. Trebuie și ei la o școală; câte îți trebuie la un copil. Fata mea prima așa zice: că se face avocată. Din țigani, avocat. Nu s-or face ei procurori sau judecători, da’ barimi să știe să se descurce.”

Tudora a venit la muncă împreună cu verișoara ei, Corina, care are 19 ani. Deși a făcut patru clase, Corina citește pe litere. Îmi arată dosarul cu documente spaniole, dar nu știe să-mi spună ce hârtii conține și ce acte a semnat.

Enlarge

Adi, șeful de câmp, este cel care ține legătura cu româncele. Când are nevoie de oameni, le sună și le cheamă în Spania. Domingo le ia în spațiu (le „empadronează”), le face contracte de muncă și NIE (Número de Identificación de Extranjero). Multe nu s-ar descurca pe cont propriu să găsească chirie în sat și să solicite un NIE.

Tudora și Corina au luat microbuzul din București și au făcut trei zile până în parcarea din Palos de la Frontera, unde le aștepta Domingo. Și-au adus cu ele două tuciuri din fontă, bulion, Delikat, ulei și șamponul pentru copii cu care m-am spălat pe mâini la baie. Au vrut să aducă și carne, dar le-a fost frică să nu se dezghețe, așa cum i s-a întâmplat anul trecut unei femei, când zeama s-a scurs pe bagajele tuturor.

Domingo se înțelege bine cu românii și, după cules, beau bere în garajul pentru utilaje, la adăpost de ploaie sau de soare. El prepară gambas – creveți la abur – în bucătăria de la cazări, iar femeile cumpără mici de la restaurantul românesc din apropiere. Domingo, care a fost însurat cu o româncă și are o fetiță de opt ani, a vizitat România de șase-șapte ori.

Enlarge

Știe că mulți români pleacă din cauza sărăciei. „E puțin de muncă, sunt puțini bani, iarna ninge și e înghețat, nu se lucrează la câmp. Atunci vin aici – în două-trei luni câștigă bani, apoi se întorc în România. Măcar au bani pentru lemne de foc”, spune el.

În câmpurile lui Domingo și ale lui Juan, toți muncitorii lucrează cu acte în regulă. De altfel, acesta e și motivul pentru care ne-au permis să parcăm autorulota la cazări și să-i însoțim pe oameni la lucru, spre deosebire de alți patroni spanioli, care ne-au refuzat categoric. Singura neregulă este că muncesc duminica, zi liberă prin lege în Spania, unde nici supermarketurile nu sunt deschise. Dar în toate câmpurile din Palos se muncește duminica, pentru că altfel fructele s-ar strica.

Muncitoarelor sezoniere le convine situația – au venit în Spania să muncească mult și să câștige bine într-o perioadă limitată de timp –, dar le nemulțumește pe româncele stabilite permanent în Palos de la Frontera, care și-ar dori o zi liberă în care să stea cu familia.

Domingo îi plătește pe muncitori cu 41 de euro pe zi, spre deosebire de alte câmpuri unde iau 39 sau 40. În șase ore și jumătate, cât e ziua de muncă în regim agricol, o femeie poate culege 150 de kilograme de căpșuni. În lunile aprilie și mai, când e vârful campaniei de cules, orele suplimentare sunt plătite cu șapte euro.

Nu toți patronii sunt ca Juan și Domingo. Fostul patron al Vasilicăi, pentru care a lucrat 10 ani, „nu-i trecea zilele” – adică în loc de 28 de zile muncite pe lună, el declara doar 12 –, iar taxele le plătea din banii muncitorilor, cărora le oprea din salariu.

Vasilica a acceptat pentru că era „nevoită de bani” și pentru că se obișnuise acolo. „Eu mi-am văzut de treaba mea, am zis să nu fie ceartă.” Șeful de câmp – „encargado” – era un român care îi punea să lucreze câte 30-45 de minute în plus fără să-i plătească, deși patronul nu-i cerea asta. „În loc să țină cu românii, ținea cu spaniolii, ca să-l iubească șeful mai mult pe el”, spune ea.

Enlarge

„Mi-a fost greu să plec – am fost obișnuită cu fetele, cu casa, tot timpul mi-am lăsat haine, oale, crătiți, ce am eu. Și zic: «Nu mă mai mut dintr-un câmp în altul». Dar eu am pierdut, că din 2004 până acum nu am luat decât de două ori șomaj.”

Muncitoarele sezoniere beneficiază în Spania de șomaj și de pensie în funcție de numărul zilelor lucrate. Vasilica a muncit în România cu ziua, la negru, așa că nu va avea pensie decât pentru anii lucrați în Spania.

Enlarge

De 16 ani, de când vine în Palos de la Frontera, a locuit în câmpuri și în apartamentele aglomerate, subînchiriate de români. La fostul ei patron era mizerie, dar asta și pentru că celelalte muncitoare nu păstrau curățenia. În februarie, când e frig și umezeală, nu aveau voie să pornească caloriferul electric ca să nu consume curent. „Am dormit o campanie întreagă cu fereastra spartă și nu am îndrăznit să-i zic”, spune Vasilica. „Am pus folie în geam și am lipit folia cu scotch și așa am dormit.”

Dacă româncele ar ieși din câmpurile de căpșuni, ar putea mearge la Oceanul Atlantic, s-ar plimba pe străduțele strâmte din Palos de la Frontera, ar vizita mănăstirea La Rábida sau ar vedea cele trei corăbii ale lui Columb, reconstruite în mărime naturală la muzeul Muelle de las Carabelas.

Dar Vasilica, Stela, Elena, Tudora și Corina nu ies niciodată de la cazări. Timp de patru luni, cât durează campania, zilele lor se scurg între câmpul de căpșuni și curtea prăfoasă în care stau, lângă grajdul cailor de rasă ai lui Domingo și garajul cu utilaje agricole. Și nu pentru că n-ar avea timp – după-amiezile sunt libere –, ci pentru că viața lor a fost un șir de greutăți și sacrificii, iar micile plăceri sunt de neconceput.

Enlarge

„Nici nu m-ar încânta să mă duc fără familie”, spune Stela, pe care o așteaptă acasă băiatul ei de 13 ani, care își dorește un laptop, și soțul ei, care a plâns lângă microbuz când a plecat.

Stela n-a fost niciodată la mare și, de doi ani, de când vine în Palos de la Frontera, n-a văzut oceanul. Anul acesta, plajele au fost închise câteva săptămâni din cauza pandemiei, dar Stela n-a simțit nicio diferența – viața în câmpurile de căpșuni și-a urmat cursul firesc, s-a făcut doar din ce în ce mai cald, căpșunile au umplut lădițele, au umplut paleții, au umplut tirurile, au ajuns în supermarketurile din Europa și în casele noastre izolate și aseptice.

Enlarge

Vasilica a văzut de câteva ori oceanul când era mai tânără, dar Elena a fost o singură dată la plajă. „M-am dus și eu să povestesc acasă: «Mă, am fost la ocean și era valurile ălea mari».” Elena vine de cinci ani să muncească în Spania, de când i-a murit bărbatul de cancer și a rămas cu datorii – s-a împrumutat ca să cumpere citostaticele care lipseau din spital.

Mai 2020. Este ora 14.30 și Vasilica, Stela și Elena se întorc de la câmp. Este chinuitor de cald și abia respiră sub plasticul din solarii. Își gătesc sau își încălzesc mâncarea pe care au gătit-o ieri. Dorm câteva ore după-amiaza, apoi vorbesc pe WhatsApp cu familiile lor. Pun haine la spălat, mătură în fața casei sau curăță baia.

Enlarge

La muncă, nu poartă măștile pe care le-a adus Domingo. „Vrei să murim?”, se revoltă Elena. „Doamne ferește! Și așa murim de căldură.” Elena spune că e „vrăjeală goală cu virusul ăsta”, pentru că singurele probleme în care crede sunt cele pe care le-a văzut cu ochii ei: sărăcia din România și spitalele fără medicamente de bază.

Pe 5 iunie, Elena, Vasilica și Stela o să pornească spre România cu un autocar de la Elitur Trans. Ar fi vrut să plece mai devreme, dar nu mai erau locuri, pentru că toți muncitorii sezonieri din Spania se întorc în perioada asta acasă. Tudora și Corina au plecat alaltăieri. În cele patru luni de muncă, româncele au câștigat între 1.200 și 1.400 de euro pe lună, în funcție de câte ore suplimentare au făcut.

Microbuzul o s-o lase pe Elena în Drăgășani, iar de acolo o s-o ducă cineva cu mașina până la ea acasă, în Voicești, județul Vâlcea. Speră s-o mai prindă pe nora ei, care se pregătește să plece în Germania, la cules de zmeură.

Fotografii ©Cosmin Bumbuț          Text ©Elena Stancu