Rocsana Oșan e agitată și se mișcă repezit prin bucătăria restaurantului ei. Frământă blatul pentru pizza și pregătește ingredientele, prepară sosurile pentru paste, lasagna și supa de legume. Nu a găsit drojdie proaspătă, așa că a rugat o prietenă care lucrează la brutărie să-i facă rost de o cantitate mică.
Pregătește 20 de blaturi pentru pizza, deși nu știe dacă va avea comenzi la domiciliu – clienții ei sunt obișnuiți să stea la terasă și să bea un pahar de vin în așteptarea mâncării, nu să o ia la pachet pentru acasă. „Sunt stresată că n-am mai făcut niciodată așa”, spune Rocsana, care muncește de 20 de ani la restaurantul italian Borsalino din Lagos.
Restaurantul Rocsanei din Lagos, Portugalia
„Nu doar eu, dar tătă lumea câștiga vara.”
Străzile din Lagos, un oraș de pe malul Oceanului Atlantic în regiunea Algarve, sunt aproape goale, ceea ce e neobișnuit pentru una din cele mai vizitate localități din Portugalia. În mod normal, plajele, hotelurile și restaurantele sunt ocupate vara de francezi și de englezi, dintre care mulți și-au cumpărat aici case de vacanță. Drumurile și parcările sunt pline de mașini, plajele – de șezlonguri și umbreluțe, iar la terase abia găsești o masă liberă la care să te așezi. Cinci milioane de turiști au vizitat regiunea Algarve în 2019 și au cheltuit 1,23 miliarde de euro.
Pe 4 mai, Portugalia a ieșit din starea de urgență și a intrat în „stare de calamitate”. S-au redeschis librăriile, parcurile, serviciile publice, saloanele cosmetice, cabinetele stomatologice și oftalmologice, s-au permis accesul pe plajă, circulația și sporturile în aer liber. Dacă nu va crește numărul îmbolnăvirilor, Portugalia ar putea deschide pe 18 mai barurile, restaurantele, muzeele, creșele și școlile pentru elevii din clasele a XI-a și a XII-a care au examene.
Complex turistic și plaje goale în regiunea Algarve. În mod normal, plajele sunt pline de turiști în această perioadă a anului: în 2019, cinci milioane de turiști au vizitat regiunea Algarve.
Cu toate astea, străzile sunt goale ca într-un film post-apocalipsă, iar Rocsana se teme că mica ei afacere de familie nu va supraviețui dacă nu se vor deschide granițele. La sfârșitul lui mai se va hotărî dacă închide sau nu restaurantul, pentru că nu vrea „să se bage în datorii”. „Eu am nevoie vara de turiști ca să-mi acopăr iarna. Nu doar eu, dar tătă lumea câștiga vara.”
Majoritatea localnicilor trăiesc din turism, iar zona s-a dezvoltat mult în ultimii 10-15 ani. Acum 20 de ani, când a venit Rocsana, Lagos „nu era nici 60% din ce e azi”. S-au construit zeci de hoteluri, blocuri și case de vacanță, iar mulți dintre muncitorii care le-au ridicat sunt români, la fel ca soțul ei, Cornel.
„Am plecat cu gândul să mă întorc.”
Roxana Oșan are 42 de ani și e verișoara primară a lui Cosmin. A crescut la Merișor, un sat la 14 kilometri distanță de Baia Mare, și e fata mijlocie dintr-o familie cu trei fiice. Tatăl ei n-a lucrat niciodată și familia a fost întreținută de mama Rocsanei, muncitoare într-o fabrică de confecții, care și acum, de când e pensionară, aude uneori zgomotul mașinilor de cusut.
„Mie mi-o lipsit tăte, dar nu am fost un copil pretențios: dacă mami o zis că n-are bani, mie nu mi-o trebuit – nici nu-i ceream, c-o vedeam că se stresează”, povestește Rocsana. „Noi aveam o păreche de încălțări de umblam cu ele tătă iarna – dacă s-o crăpat sau s-o găurit, umblai cu ele așé. Odată, la școală, o trebuit să ne descălțăm să facem educație fizică. Eu am avut pungă iarna să nu-mi intre apă și mi-or găsit-o și-or început să râdă de mine. Și am zis că nu-i a mé, că mi-o pus-o cineva în glumă. Am aruncat-o și am ajuns acasă tătă înghețată la picioare.”
În copilărie, Rocsana lucra la sapă, se ocupa de păsări și de gospodărie în timp ce mama ei era la serviciu. „Când eram mică, îi ziceam la mami: «Când o să fiu mare, o să am mulți bani și o să am grijă de tine, o să-ți cumpăr ce vrei»”. Învăța bine – a absolvit liceul economic din Baia Mare – și ar fi vrut să fie învățătoare, pentru că iubea copiii. „Puteam mere la liceul pedagogic, da’ cine crezi că-mi plătea mie chirie și mai știu eu ce să stau la Sighet [Sighetu Marmației]? Nici vorbă!”
Rocsana prepară mâncarea în bucătăria restaurantului ei din Lagos, Portugalia
După ce a terminat liceul, Rocsana s-a angajat la o alimentară din Baia Mare, apoi la o fabrică de confecții. Avea 21 de ani când s-a măritat cu Cornel și, cu banii de la nuntă, și-au cumpărat un apartament într-un cartier rău famat din oraș. Nu s-au putut muta în el pentru că era „devastat” și nu aveau suficienți bani să-l renoveze. Au locuit cu mama lui Cornel.
El a plecat primul în Portugalia să lucreze în construcții, iar după câteva luni, Rocsana l-a urmat. A împrumutat 3.200 de mărci ca să-i plătească unui intermediar pentru viză și pentru pașaport, iar în primul an a muncit ca să înapoieze datoria.
„Am plecat cu gândul să mă întorc, dar dup-aia m-am obișnuit”, spune Rocsana. „La început, am sâmțât foarte mult lipsa să fiu la fusta mamii, să mă ajute cu fata când s-a născut. Și atunci nici nu era atâta internet, că acum o sun pe messenger și mă vede.”
Rocsana a lucrat la curățenie și la restaurantul italian care este azi al ei. Începea munca la nouă dimineața și termina după miezul nopții, când pleca ultimul client. „Am venit [în Portugalia] și pentru mine, și pentru mami, că și acum îi trimăt în fiecare an bani de lemne, de medicamente, să se interneze. Ultima oară i-am trimăs 300 de euro ca să-și cumpere lemne și să i le taie cineva. Și amu-s vreo doi ani de când i-am făcut casa pe dinafară la mami, urma să i-o fac și înăuntru, dar acuma nici vorbă.”
Când tatăl ei a murit, Rocsana a trimis 1.000 de euro pentru înmormântare și n-a mai avut bani să meargă în România. „O fo’ chiar când o fo’ criza și o trebuit să cer împrumut. Am suferit mult [că n-am fost la înmormântare]. Încercam să nu plâng, să nu vadă Bianca; era micuță și m-o întrebat de ce am apă în ochi.”
Enlarge
Trimitea bani cu șoferii microbuzelor, care opreau 10% din sumă – nu apăruseră încă serviciile de transfer de bani, cum sunt Western Union și MoneyGram. Și-a ajutat familia cât de mult a putut, mai ales pe mama și pe sora ei mai mare, deși viața Rocsanei în Portugalia, o țară săracă în comparație cu altele din UE, nu a fost ușoară.
„Dacă se întâmplă ceva, banca îți ié casa, îți ié mașina.”
În primii ani, Rocsana și soțul ei, Cornel, au împărțit un apartament de trei camere cu două familii de români. Acolo s-a născut Bianca, fiica lor care are acum 16 ani. S-au mutat apoi cu altă familie de români într-un apartament cu două camere. Trăiau de opt ani în Portugalia când au locuit prima oară singuri. „Era o casă vai de viața mé”, povestește Rocsana. „Era tăt urât și strâmt, orice puneam îmi apărea gonji din astea de bucătărie, o fost teroare. Plăteam puțină chirie – 250 de euro – și eu câștigam cam 1.000 pe lună la restaurantul italian.”
S-au mutat apoi într-o casă „mai luxoasă”, cu 400 de euro chirie pentru o cameră și un salon. Acum patru ani, și-au făcut un credit de 30 de ani pentru un apartament cu trei camere în Lagos. Au renovat și apartamentul din Baia Mare, în care stau atunci când merg în vacanță în România.
30.908 români trăiau în Portugalia la sfârșitul anului 2018, potrivit datelor Serviciului pentru Străini și Frontiere (datele pentru 2019 nu sunt încă disponibile). Românii sunt a treia cea mai mare comunitate de imigranți din Portugalia după brazilieni și locuitorii din insulele Capului Verde.
„Chiar dacă n-am făcut mulți bani în Portugalia, ne-o adus fericire și ne-o unit”, spune Rocsana. „Cornel m-o ajutat cu fata, că eu lucram de dimineața până seara: el o spăla, îi gătea supici. El o crescut-o, că eu eram la restaurant.” Rocsana a stat doar trei luni în concediu de maternitate (în Portugalia, concediul de maternitate durează patru luni) și a dus-o de multe ori pe Bianca în casele unde făcea curat, pentru că n-avea cu cine s-o lase.
Enlarge
De patru ani, de când restaurantul e al ei, Rocsana nu s-a îmbogățit, dar poate să-i ofere fiicei sale viața pe care ea n-a avut-o. Câștigă bine doar vara, iar în restul anului reușește să-și plătească datoriile și „să rămână cu ceva”. „Vara facem bani să ținem și pentru iarnă”, spune ea. Soțul ei lucrează în construcții și câștigă 1.100 de euro pe lună.
O îngrijorează criza provocată de pandemie și lipsa turiștilor, pentru că cheltuielile cu restaurantul sunt mari. În martie, o lună care a mers prost din cauza pandemiei și s-a încheiat pe 18, când a început izolarea în Portugalia, a plătit 1.400 de euro chiria, 400 curentul, 800 TVA-ul, 350 gazul, 190 contabilitatea, 60 alarma, plus diverse facturi pentru furnizori și salariile celor doi angajați, care iau pe hârtie 820, respectiv 650 de euro pe lună.
„I-am fo’ deschisă la Bianca contul sa-i strâng bani pentru facultate și toți banii i-am strâcat acuma, mai are 300 de euro în cont”, spune Rocsana. „Da’ nu-i prima dată când îi strâ sc, săraca, că i-am mai strâns o dată înainte de a cumpăra casa.”
În afară de cheltuielile cu restaurantul, Rocsana și Cornel plătesc lunar 500 de euro pentru apartament (rata și asigurările) și 319 rata mașinii. „Dacă se întâmplă ceva, banca îți ié casa, îți ié mașina”, spune Rocsana. „Îs îngrijorată pentru fată că mai are doi ani să termine clasa a XII-a și s-o iau acuma s-o duc în România ar fi greu. Doi ani trebuie să mai rezist, dup-aia să meargă la facultate unde-o vré.”
„Mă simt mai mult portugheză, nu mă consider româncă.”
Bianca e o adolescentă liniștită și echilibrată, care-și alege cuvintele cu grijă – asta și pentru că le găsește greu în limba română și amestecă accentul din Merișor cu cel portughez. Când se împotmolește, o întreabă pe mama ei: „Cum se zice la…?”. A venit azi la restaurant să mănânce de prânz – îi era poftă de penne al’arrabiata – și se grăbește să se întoarcă acasă să-și termine proiectele pentru școală. Dimineața și după-amiaza face ore pe Zoom și urmează să încheie clasa a X-a online.
Enlarge
Până și antrenamentele de handbal le face pe Zoom; Bianca e pivot la echipa școlii, Andebol Gil Eanes, și spune că sportul pe care-l practică de opt ani a ajutat-o să fie mai responsabilă și mai sociabilă.
Când era mică, mergea vara în România, la bunica ei, și își petrecea vacanțele cu verișorii, dar, de când a crescut, simte că diferențele culturale dintre ei îi țin la distanță. „Ambientul de acolo nu-i ca aicea, copiii de vârsta mea îs diferiți, în educație e o diferență mare”, spune ea.
„Noi aici facem sport – toți elevii fac sport. Mergem în turnee, în cantonamente cunosc fete și băieți din alte echipe, socializăm și ne dăm Instagram. În România nu e așa. Lumea acolo e mai închisă, nu-s așa prietenoși la prima vedere și copiii îs mai rezervați. Ciudat cum sunt obișnuită aici toată lumea să zâmbește pe stradă. Aici îmi cunosc toți vecinii, în România nu-mi cunosc vecinii.”
La Merișor, la bunica ei, veceul e în fundul curții și trebuie să se spele la lighean sau la covată, un disconfort cu care nu s-a obișnuit niciodată. Tinerii din sat nu au preocupări și pentru mulți singura distracție e alcoolul. În România îi place zăpada, pentru că în Lagos nu ninge niciodată – deși n-are haine de iarnă și ultima oară a căzut pe gheață pentru că nu era obișnuită.
„Eu cred că îs româncă numa’ că am părinți români și știu limba”, spune Bianca. „În rest, nu mă văd după o viață aici, cultura aici, să trăiesc în România. Mă simt mai mult portugheză, nu mă consider româncă. Eu când m-aș considera româncă dacă trăiam acolo, dar nu știu vorbi conversație ca lumea în românește.”
Bianca în apartamentul în care locuiește împreună cu părinții ei în Lagos, Portugalia. În prima fotografie, împreună cu câinele Mity, iar în a doua, cu medaliile pe care le-a câștigat la handbal.
Bianca are dublă cetățenie româno-portugheză și își dorește să studieze Medicina la Lisabona. Învață bine și mama ei, Rocsana, e hotărâtă să-i ofere sprijinul pe care ea nu l-a avut. Uneori chiar prea mult, ca atunci când a insistat să facă pian, deși Biancăi nu-i plăcea de profesoară, o rusoaică severă. „Normal c-am vrut să facă pian, că eu n-am făcut de niciunele”, spune Rocsana. „Mi se părea așa frumos cum i se mișcă degetele și ea știa notele, citea de acolo.”
În cele șase săptămâni de izolare, Bianca și mama ei, Rocsana, au petrecut mult timp împreună și asta le-a bucurat pe amândouă. „Eu chiar am zis: din tăt răul – și fără bani, și cu tăte problemele –, cel mai bun lucru care s-a întâmplat în carantina asta e că de când am fata n-am stat niciodată așé de mult cu ea”, spune Rocsana. „Am vorbit, ne-am jucat pe Wii; și la baie dacă merea: «Mami, vii să stai cu mine?». Am făcut gimnastică împreună de pe telefon – ea mă critica, că ea crede că am tăt 16 ani.”
„Nu vreau decât să-mi plătesc datoriile și cât de cât să trăiesc”
Borsalino, micul restaurant al Rocsanei, are 30 de locuri înăuntru și 30 pe terasă, iar mâncarea bună și atmosfera prietenoasă sunt lăudate de clienți pe Tripadvisor. A învățat să facă sosurile tradiționale italienești pentru paste și blatul crocant și subțire pentru pizza de la primul ei patron, un italian care a murit acum câțiva ani.
Enlarge
Rocsana vorbește bine portugheza, deși nu poate pronunța r-ul ca un vorbitor nativ, și a învățat engleză de când lucrează cu turiștii. Și-a luat permisul de conducere în Portugalia, deși a avut rareori răgaz să învețe, mai ales vara, când stătea la restaurant până noaptea târziu. Nu a avut vreme nici măcar să se bucure de ocean – merge la plajă doar de câteva ori pe an, pentru că duminica, singura ei zi liberă, preferă să se odihnească.
În restaurant are doi angajați: o braziliană care o ajută la bucătărie și un portughez care servește la mese. Vara, când are mulți clienți, angajează sezonier încă doi oameni. De la sfârșitul lui martie, de când a închis restaurantul, cei doi angajați permanenți sunt în șomaj tehnic – statul le plătește 80% din salariu, iar Rocsana, restul.
Acum lucrează singură, pentru că nu are multe comenzi la domiciliu, iar valoarea lor nu depășește 100 și ceva de euro pe zi – prea puțin ca să-i acopere cheltuielile cu restaurantul. Banca i-a amânat rata la apartament cu șase luni, iar proprietarul restaurantului o scutește de plata chiriei în următoarea jumătate de an.
Mai tare decât boala, pe Rocsana o sperie criza financiară care ar putea să dărâme tot ce a construit în Portugalia în ultimii 20 de ani. O stresează gândul că nu și-ar putea plăti furnizorii și se simte responsabilă pentru cei doi angajați. Uneori, se gândește că i-ar fi fost mai ușor dacă continua să lucreze la curățenie.
„Nu e nime’ cu tine, cum ți le faci, așé la ai”, spune ea. „Nu e agitație, nu vine lume să reclameze. Eu am și avut noroc, casele ce le-am avut o fo’ oameni buni și curați. Aveam colege care sunau plângând că nu pot să curețe, le venea să vomite – lăsau tot felul de porcării, cearșafurile pătate.”
Rocsana speră ca afacerea să meargă mai bine de pe 18 mai, dacă se vor deschide restaurantele, așa cum plănuiesc autoritățile din Portugalia. „Știi cum îi? Nu vreau decât să-mi plătesc datoriile și cât de cât să trăiesc”, spune ea. „O să văd cine-mi stă la masă și dacă mi se merită. Dacă nu, o să-i spun [proprietarului] că plec.”
Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.
Ca să ne permitem privilegiul de a lucra la materiale ample, de lungă durată, avem nevoie de susținerea ta. Donează și vei primi vederi Teleleu.
Le mulțumim prietenilor de la UniCredit Bank Romania, Epson România, Crama Corcova, Cooperativa FRUFRU și eSolutions.ro, care ne-au ajutat să pornim în această călătorie.
În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.
Fotografii ©Cosmin Bumbuț Text ©Elena Stancu