Paște la Bruxelles: „Ești străin și în România, ești străin și aici; ești străin peste tot”

Am petrecut Noaptea de Înviere la Biserica greco-catolică românească din Bruxelles împreună cu o familie din Țara Oașului și Maramureș. Șapte frați, bunica, 12 nepoți, unchi, mătuși și verișori trăiesc în străinătate în timp ce acasă, în Târșolț și Bixad (județul Satu Mare), Merișor și Groși (județul Maramureș), îi așteaptă casele goale pe care le-au ridicat în 10 sau 20 de ani de muncă.

Este seara de Înviere și Alina Pop, 35 de ani, împreună cu băieții ei, William, 8 ani, și Aaron, 7, pregătesc coșarca, un coș cu alimente pe care o să-l ducă la biserică să fie sfințit, așa cum se obișnuiește în Țara Oașului, de unde provine Alina.

„Pasca ne aduce aminte de pâinea noastră cea de toate zilele, ouăle în amintirea sângelui vărsat de Iisus, ceapă și ridichi din grădină pentru o recoltă bună, flori pentru frumusețea familiei și a casei noastre, vinul, sângele lui Iisus, o lumânare să ne lumineze drumul în viață, șuncă, slănină, cârnat, drob, ruladă, salam de biscuiți și ce ne mai place”, le spune copiilor, care adaugă în coș câte un pumn de ouă de ciocolată. Alina învelește coșarca cu un ștergar brodat făcut de o femeie din Negrești-Oaș și adus în Belgia de mama ei.

Dumitru Pop (Duță), soțul ei în vârstă de 37 de ani, îi grăbește pe copii – n-ar vrea să întârzie la biserică în seara de Înviere. Familia Pop locuiește în Braine-le-Comte, în Regiunea valonă, la 40 de kilometri distanță de Bruxelles, iar în noaptea asta urmează să facem 160 de kilometri: 40 până la biserică, 70 după Înviere, când mergem la masă la unul dintre frații Alinei, și încă 50 la 4 dimineața, când o să ne întoarcem acasă.

Duță este verișorul lui Cosmin din Merișor, județul Maramureș, pe care nu l-a mai văzut de când era mic. Mulți verișori și nepoți de-ai lui Cosmin trăiesc în străinătate, iar în Portugalia am documentat povestea verișoarei Rocsana Oșan, care a deschis în Lagos un restaurant cu specific italian.

„La noi în zonă, Târșolț, Bixad, Boinești, toată lumea e plecată. Nu e familie care să nu aibă pe cineva din casă plecat în străinătate”, spune Alina. Prezența oamenilor a fost înlocuită de case neterminate în care puțini se mai întorc.

46.572 de români locuiesc în zona Bruxelles, a doua cea mai mare comunitate de imigranți după francezi, potrivit Institutului de statistică belgian. Numărul lor s-a triplat în comparație cu anul 2010.

Alina n-a mai sărbătorit Paștele în România de 17 ani. Avea 14 ani când au adus-o părinții în Belgia spunându-i că vine doar în vacanță. A locuit la început împreună cu părinții și cu patru dintre frații ei într-o cameră dintr-un apartament pe care îl împărțeau cu verișorii, unchiul, mătușa și frații mătușii din Boinești, Satu Mare. Cei doi frați mai mari ai Alinei lucrau în Anglia și Franța.

„Am terminat clasa a VII-a în România și aici am intrat într-un an de adaptare, unde eram numai străini care nu vorbeam franceză”, povestește Alina. „În clasă eram eu, vară-mea, frate-meu Ghiță, o fată din Arad și una din Bacău. Până și profesoara învățase să ne zică: «Taci!».”

Între 1998 și 2002, tatăl ei a transportat pachete România-Belgia, apoi la începutul anilor 2000 s-a stabilit aici împreună cu mama ei, care lucrează și astăzi la curățenie. Alina și sora ei au studiat la Bruxelles, iar Alina e contabilă și sora ei e programatoare în Anglia. Cei cinci frați ai lor lucrează pe diferite șantiere din Belgia, iar Duță, soțul Alinei, este tâmplar.

Cei șapte frați au astăzi între 41 și 31 de ani și, până în prezent, au 12 copii. La grupul acesta de verișori se adaugă și cei gradul doi, copiii unchilor și mătușilor plecați din țară. Toți au câte două case: una în România și alta în Belgia sau în Anglia (sora Alinei).

Enlarge

„Taică-meu a vrut mereu să se întoarcă, dar, de fapt, nu s-a mai întors nimeni niciodată”, spune Alina. Tatăl ei a murit în urmă cu doi ani, iar mama ei a rămas în Belgia, lângă copii și nepoți.

Duță, soțul Alinei, a venit în Belgia în 2011 cu gândul să strângă bani ca să-și cumpere o dubă, apoi să se întoarcă acasă. A cunoscut-o pe Alina în 2012, s-au căsătorit în 2014, s-au născut băieții, și-au cumpărat o casă în rate în Braine-le-Comte și, cu toate că au o casă la Merișor pe care o renovează, întoarcerea în țară a devenit un plan tot mai îndepărtat.

Enlarge

Lui Duță îi e dor să sărbătorească Paștele în România, pentru că de 13 ani, de când trăiește în Belgia, n-a fost niciodată în țară în perioada Paștelui. Ne povestește cum la Groși, în județul Maramureș, unde a copilărit, tinerii fac un foc ritualic în Noaptea de Înviere. Încă are prieteni care trăiesc acolo – unii și-au luat excavatoare, alții lucrează ca șoferi, iar unul e preot. „Se descurcă”, ceea ce pentru Duță înseamnă „că se poate și în România”.

„Mi-aș face un atelier în România”, spune el. „Te-ai descurca și în țară și te-ai descurca bine, că tătă lumea se descurcă. Școala copiilor… crezi că dacă ești în Belgia și nu li-i de școală, scoți ingineri din ei?”

După ce Alina și Duță s-au căsătorit în 2014, au vrut să se întoarcă în țară. „Ești străin și în România, ești străin și aici; ești străin peste tot”, spune Alina. „Eu de câte ori mă duc în România, tot mai străină mă simt. Oamenii se schimbă mult, eu mă schimb în felul meu, dar nu e aceeași schimbare.”

„Copiii de 20 de ani din sat nu-i mai cunoști”, spune Duță.

„În Belgia, oricât te-ai adaptat, tot străin rămâi”, spune Alina. „Duță vrea foarte mult să ne întoarcem în România și am impresia că de când cu pandemia și cu războiul din Ucraina, nici n-am mai discutat despre chestia asta.”

Motivul principal pentru care au ezitat să se întoarcă în România a fost sistemul de sănătate românesc și problemele lui. Înainte să plece în Belgia, Duță a studiat un an Asistență Medicală la Baia Mare și l-a îngrozit lipsa de empatie față de pacienți. „Era o nepăsare! Stăteau diabeticii la coadă să le facă insulina. Veneau dimineața la tri cu nu știu ce cursă de pân Târgu Lăpuș, de pân satele alea. Îi țineau până la două și amu le ziceau că nu au, să vină mâine. Era bătaie de joc.”

În ultimii ani au remarcat însă că situația din spitalele românești s-a ameliorat. „Cel puțin în Baia Mare, unde lucră soră-mea, cum era spitalul ăla de doamne feri, amu s-a renovat, arată a spital, le-au mărit și salariile”, spune Duță.

Enlarge

Drumul de 40 de kilometri din Braine-le-Comte până la biserica din Bruxelles durează aproape o oră, așa că avem vreme să stăm de vorbă. Îi întreb pe Alina, Duță și pe cei doi copii unde este acasă pentru ei și primesc patru răspunsuri:

„În Groși”, spune Duță.
„Aici, în Belgia”, spune William, băiatul cel mare.
„La bunica, în Romania, la casa lui mami de când era mică”, spune Aaron.
„În Braine-le-Comte”, spune Alina. „Cel mai acasă e când suntem împreună, apăi nu mai contează unde, în Merișor sau în Braine-le-Comte.”

Slujbele greco-catolice românești se țin în Église Royale Sainte-Marie în cartierul Schaerbeek din Bruxelles, într-o biserică romano-catolică. Părintele român Filip Cheresi are în Noaptea de Înviere câțiva invitați belgieni, care slujesc alături de el: arhiepiscopul romano-catolic Luc Terlinden, preoții Éric Vancraeynest și Thaddée Nzazi, dar și preotul român Vasile Petcaș.

Duță e ortodox, iar familia Alinei e greco-catolică. În unele duminici merg la biserica greco-catolică românească din cartierul Schaerbeek, dar, când le e greu să conducă o oră până la Bruxelles, merg la biserica catolică din Braine-le-Comte. Aaron e botezat ortodox în Merișor, William e botezat greco-catolic în Bruxelles, iar luna trecută am participat la prima comuniune a lui William la o biserică catolică belgiană din Braine-le-Comte.

Slujba de Înviere începe la 9 seara, iar la 10.30 enoriașii primesc lumină și cântă „Hristos a Înviat”. Românii au venit de peste tot din Bruxelles și din împrejurimi cu metroul, autobuzul și tramvaiul, iar slujba nu poate ține până dimineață, pentru că oamenii n-ar mai avea cu ce să se întoarcă acasă.

Biserica se umple de coșărci acoperite cu ștergare și de miros de drob, cârnați și cozonac. Ne întâlnim cu Dani, Cristi și Ion, frații Alinei, și cu familiile lor, dar și cu mulți alți vecini și rude din Țara Oașului și din Maramureș. Slujba se termină după miezul nopții, când românii ies pe străzile din Bruxelles cu lumânări aprinse și coșărci în mâini.

Urcăm din nou în mașină, iar William și Aaron adorm în brațele Alinei – Duță conduce la dus și Alina la întors. Avem de făcut încă 70 de kilometri până acasă la Irina și Dani, fratele Alinei care locuiește în Sambreville, unde ajungem aproape de două noaptea. „Nu mi se pare un efort să conduc”, spune Alina. „Ne-o plăcut tot timpul drumurile, ne-am obișnuit. Un drum de România pentru noi e floare la ureche, nu ne oprim, ne ducem într-una.”

Irina, 31 de ani, și Dani Bâce, 38, au ajuns primii și i-au pus la culcare pe copiii lor, Brayan, 7, și Adela, 4. Au sosit și Cristi Bâce, 31, cel mai mic dintre frați, și Ion Bâce, 41, cel mai mare dintre frați, împreună cu soția lui, Ana, 34, și cei trei copii ai lor – Diana, 10, David, 5, și Antonia, 2.

Mama lor împreună cu ceilalți trei frați sărbătoresc Paștele în România, o excepție pentru că anul acesta Paștele ortodox și greco-catolic a picat în vacanța copiilor. De obicei, se întâlnesc cu toții acasă la mama lor sau la unul dintre ei.

Cristi, Ion și familiile lor locuiesc în Hannut și au făcut 60 de kilometri până la biserica din Schaerbeek, încă 70 până la Irina și Dani în Sambreville, iar la 4 dimineața urmează să facă încă 55 înapoi în Hannut – 185 de kilometri în total. Toți frații sunt obișnuiți să conducă distanțe mari ca să se întâlnească – în fiecare lună e cel puțin o aniversare a unui copil sau a unui adult, așa că se întâlnesc acasă la unul sau la altul.

Ne așezăm la masă, bărbații ciocnesc câte un pahar de palincă de pere din Târșolț, iar femeile aranjează pe platouri mâncarea din coșărci: drob, umplutură, ruladă, cârnat și șuncă. Ciocnim ouă și bem vin roșu, apoi vorbim despre cele două vieți ale lor: cea din România și cea din Belgia.

— Ce vă lipsește din România?
— Nimic.
— Bunicile.
— Și tradițiile, că e altfel.
— Du-te, mă!
— Cred că aici s-ar simți la fel [ca în România] dacă ar fi Paștele deodată. În țară n-am avut niciodată diferența asta: amu îi Paștele la unu, amu la altul.
— Eu nici nu mai zâc la lucru [că e Paștele ortodox și greco-catolic], că atâta mă tot întreabă, zî-le de ce.
— Copiii întreabă de ce sărbătoresc Paștele de două ori?
— Tot timpul: „O să vină iepurașul iară?”.
— Amu când am fost cinci săptămâni cu pruncii în România, n-am mai sâmțât chestia aia ce am sâmțât-o când am fo’ fată. Amu mi s-o părut că oamenii, vecinii s-or răcit. Eu nu mai îs așa cum am fo’ când am plecat din România. Te gândești: „Nu deranjez”. Celălalt zice: „Nu deranjez”. Și atunci nu ne mai deranjăm niciunul pe celălalt și gata.
— Deja trăiești în țări diferite, nu mai ești în contact cu oamenii, că te vezi o dată pe an.
— Toți au case și în România, dar nu-s gata, îs la roșu.
— Mie nu-mi pare rău [că am construit casă în România]. Niciodată nu se știe cum se schimbă viața. A noast’ e ridicată sus și are geamuri – atâta.
— Nu-s locuibile.
— Dar vreți să vă întoarceți în România?
— Nu știu amu. Diana e mare. Când am stat atunci cinci săptămâni, am întrebat-o: „No, rămânem aici la școală?”. „Nu, mami, merem înapoi.”
— Taci că și ție ți-o fo’ greu după ce ai stat acolo cinci săptămâni, nu mai vorbi. Îmi zicea: „Abia aștept să ajungem în Belgia la casa mé”.
— Familia din partea mé, tăți îs în Belgia. La tati îs zece frați, șapte în Belgia, trei surori în România. Mie ce să-mi lipsească? Suntem toți verișorii aici și eu dacă mă duc în centru în Hannut, o văd pe ceia, o văd pe ceia, o văd pe ceia. Eu mă sâmțăsc… acasă. Majoritatea de la mine din Bixad sunt plecați, mulți sunt pe Franța. Aveam 16 ani când am venit, un an de zile am plâns numa’ să mă întorc acasă. O fo’ foarte greu când am venit.
— Vouă vi s-o făcut dor și de dușmani după ce-ați venit! Mie mi-o fo’ dor de dușmani. Când m-am dus acasă, am fost pe sate să-i văd pe toți cu care m-am bătut la discotecă.
— Îmi lipsește pământul de acasă.
— Dar tu aveai 9 ani când ai venit în Belgia.
— Nu contează, a apucat să citească romanul Ion: sărutul pământului. [râsete] — Oricum, ți-ai trăit cea mai mare parte a vieții aici.
— Da, și tot în România m-aș duce; parcă acolo e acasă.
— Copiii o să crească, o să ni se nască nepoții, știm ca asta urmează. Atunci cine se mai întoarce?

Călătorim cu o autorulotă în comunitățile de români din Europa și încercăm să aflăm care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață. Poți citi aici seria Plecat, un proiect despre românii din diaspora.

În noiembrie 2017, a apărut la editura Humanitas cartea noastră, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, despre comunitățile din România în care am trăit de când ne-am mutat într-o mașină și despre cum ne-a schimbat pe noi această experiență. Plecat va fi următoarea noastră carte, care va apărea tot la Editura Humanitas.